ICCJ. Decizia nr. 3758/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3758/2012
Dosar nr. 874/120/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub nr. 874/120/2010, reclamanta P.M., a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.031.000 euro, reprezentând daune morale şi despăgubiri civile, după cum urmează: 1.000.000 euro daune morale; 13.700 euro salariul nerealizat pentru perioada 1954-1958 când autorul său a fost fugar în pădure (apreciat ca fiind 1.200 RON/lună); 16.570 euro salariul nerealizat în perioada 14 februarie 1958-22 ianuarie 1963 (perioadă apreciată la 1.200 RON/lună).
În drept reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1508 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte cererea formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa, şi a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, către reclamantă, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că tatăl reclamantei, numitul U.T., a fost condamnat la 18 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică, prin sentinţa penală nr. 908/1959, pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 din C. pen. în vigoare la acea dată.
S-a constatat că prin decizia nr. 2749/1999, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al României, a casat hotărârea nr. 908/1959 şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul U.T.
Tribunalul a stabilit că, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a reţinut de către instanţa de fond că în cauză s-a dovedit condamnarea cu caracter politic suferită de tatăl reclamantei, faptul că acesta a decedat la data de 01 aprilie 1995, precum şi împrejurarea că reclamanta este descendent de gradul I al persoanei care a suferit condamnarea.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, deşi s-a solicitat suma de 2.000.000 euro, s-a apreciat că aceasta este excesiv de mare, scopul legii fiind de a recunoaşte existenţa suferinţelor persoanelor condamnate politic sau a moştenitorilor acestora, fără a constitui însă un mod de îmbogăţire prin grevarea bugetului de stat.
S-a reţinut, de altfel, că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a instituit un plafon maxim de 5.000 euro ce poate fi acordat descendenţilor de grad I, sumă ce se apreciază ca fiind suficientă şi în concordanţă cu scopul legii.
Referitor la capetele de cerere prin care s-au solicitat sumele de 13.700 euro şi 16.857 euro, reprezentând salariu nerealizat în perioadele 1954-1958 şi 1958-1963, Tribunalul le-a respins, reţinând că nu s-au produs niciun fel de probe în dovedirea lor.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta P.M., pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmboviţa, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Prin decizia nr. 74 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu este incidentă în cauză, întrucât aceasta are aplicabilitate doar pentru viitor, iar acţiunea este începută sub imperiul legii vechi, la 26 februarie 2010. În mod corect prima instanţă a dispus acordarea sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea cu caracter politic a tatălui reclamantei, care nu depăşeşte pragul de rezonabilitate impus de jurisprudenţa naţională şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului având în vedere totodată, împrejurarea că, pe această cale, nu se urmăreşte repunerea părţii în situaţia anterioară şi îmbogăţirea fără just temei.
Instanţa de apel a mai reţinut că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în speţă, întrucât autorul reclamantei era decedat la momentul la care s-a pronunţat hotărârea privind achitarea sa.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta P.M., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmboviţa, A.F.P. Târgovişte.
Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, care în opinia sa este unul net inferior comparativ cu traumele psihice suferite de tatăl său şi de către aceasta.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul-pârât arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a legii, întrucât, deşi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale au fost ulterioare pronunţării sentinţei de către instanţa de fond, acestea îşi produc efectele, întrucât cauza nu era soluţionată irevocabil, iar procedura de contestare a neconstituţionalităţii era declanşată.
Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, care este aplicabilă şi în speţă referitor la faptul că reclamanta nu poate susţine că are o speranţă legitimă ca cererea sa să fie soluţionată favorabil în temeiul unei legi care a fost invalidată.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, invocând dispoziţiile art. 309 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa, este fondat, în raport de critica referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
În concluzie, raportat la critica privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată, cu consecinţa admiterii apelului formulat de aceeaşi parte şi schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii, cu menţinerea celorlalte dispoziţii din decizie.
Recursul declarat de reclamanta P.M. este nefondat, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmboviţa, A.F.P. Târgovişte, împotriva deciziei civile nr. 74 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmboviţa, A.F.P. Târgovişte, împotriva sentinţei civile nr. 1508 din 27 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă.
Schimbă sentinţa în sensul că respinge acţiunea.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3757/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3759/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
