ICCJ. Decizia nr. 3756/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3756/2012
Dosar nr. 562/107/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 562/107/2010 pe rolul Tribunalului Alba, reclamantul S.I.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate calitatea de beneficiar al Legii nr. 221/2009, atât în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitor al defuncţilor S.V., tatăl reclamantului, şi S.A., mama reclamantului, să se dispună înlăturarea de drept a efectelor hotărârii de condamnare a tatălui reclamantului prin sentinţa penală nr. 41 din 17 februarie 1960 a Tribunalului Militar Stalin, modificată prin decizia penală nr. 267 din 19 martie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 3.000.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamant şi de părinţii acestuia şi să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a precizat cuantumul daunelor morale solicitate, defalcat pe fiecare persoană indicată în petitul acţiunii şi pentru fiecare condamnare, respectiv măsură administrativă luată faţă de aceste persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 2379/2010 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 562/197/2010 a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul S.I.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român şi s-a constatat caracterul politic de drept al condamnării tatălui reclamantului, defunctul S.V., dispusă prin sentinţa nr. 41/1960 pronunţată de Tribunalul Militar al Oraşului Stalin, modificată prin decizia penală nr. 267/1960 a Tribunalului Militar al Reg. III Cluj la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 5.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
De asemenea, s-a constatat că măsura administrativă luată faţă de defunctul S.V. de organele fostei miliţii având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu are de drept caracter politic fiind obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de defunct prin luarea acestei măsuri administrative.
S-a constatat că şi măsurile administrative luate faţă de reclamantul S.I.V. constând în reţinerea de către fosta securitate în baza mandatului de arestare preventivă din data de 17 octombrie 1959 şi excluderea din învăţământ au avut caracter politic, fiind obligat pârâtul la 2.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea acestor măsuri. S-au respins celelalte cereri formulate de reclamant, cât şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că infracţiunea pentru comiterea căreia a fost condamnat tatăl reclamantului prin sentinţa penală nr. 41/1960 a Tribunalului Oraşului Stalin constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/009.
S-a constatat, de asemenea, că măsura administrativă luată faţă de defunctul S.V. având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu are de drept caracter politic conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Nu au fost apreciate ca fiind măsuri administrative: durata reţinerii deoarece aceasta a fost dedusă din durata pedepsei închisorii, fiind practic absorbită de aceasta; confiscarea averii deoarece pentru bunuri reclamantul are posibilitatea de a solicita daune materiale; urmărirea de către fosta securitate ulterior executării întrucât aceasta este o consecinţă a condamnării.
În ceea ce priveşte arestarea preventivă (neurmată de condamnare) şi excluderea din învăţământ, instanţa de fond a constatat că acestea au urmărit unul din scopurile la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 astfel că au caracter politic.
Deoarece achitarea pronunţată prin sentinţa penală nr. 150/1978 a Judecătoriei Alba Iulia pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare constituie o reparaţie suficientă, instanţa a apreciat că nu se mai impune acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului. De asemenea, instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada că reclamantul a fost împiedicat din motive politice să urmeze anumite studii.
S-a reţinut că persoanele care au satisfăcut stagiul militar în unităţi ale S.G.S.M. în perioada 1950-1961 nu îndeplinesc condiţiile pentru acordarea daunelor morale în condiţiile Legii nr. 221/2009 întrucât situaţia respectivă nu este o măsura administrativă în sensul Legii nr. 221/2009.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru condamnarea suferită, instanţa a avut în vedere perioada cât tatăl reclamantului a fost efectiv privat de libertate, suferinţa psihică generată de începerea cercetărilor penale urmată de condamnarea la pedeapsa închisorii, locul efectiv unde a executat pedeapsa, regimul existent la locul de detenţie, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte i-a fost afectată reputaţia, iar prin condamnare sa abuzivă a fost supus la suferinţe fizice şi psihice, i-a fost ştirbită onorarea, demnitatea, i s-a îngrădit libertatea şi a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua activitatea anterioară şi de a obţine venituri corespunzătoare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru măsurile administrative instanţa a avut în vedere lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare şi din mila altor persoane, imposibilitatea de a mai desfăşura activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin apelul promovat, reclamantul a solicitat admiterea în totalitate a acţiunii, aşa cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată. În expunerea motivelor de apel a arătat că despăgubirile acordate sunt derizorii şi în neconcordanţă cu suferinţa pricinuită. Sentinţa a mai fost criticată de reclamant şi pentru faptul că nu s-au acordat despăgubiri pentru toate condamnările şi măsurile administrative cu caracter politic invocate.
La rândul său, prin apelul declarat, pârâtul Statul Român a solicitat analizarea cauzei având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Apelantul-pârât a mai susţinut că reclamantul nu poate beneficia de acordarea de despăgubiri pentru condamnarea ori măsura administrativă dispusă asupra tatălui său, deoarece legiuitorul a avut în vedere doar categoria persoanelor condamnate politic şi care se mai află în viaţă. Despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat sau de persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar nu de către soţul sau descendenţii acestuia, dreptul la repararea unui prejudiciu moral fiind un drept de natură exclusiv personală, ce nu se transmite prin moştenire.
Prin decizia civilă nr. 78 din 04 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate; a respins apelul declarat de reclamantul S.I.V.
Referitor la apelul declarat de către pârât, instanţa de apel a reţinut că declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârii judecătoreşti, întemeiată pe această dispoziţie legală.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României: „dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
Întrucât cele 45 de zile de la publicare în M. Of. a celor două decizii ale Curţii Constituţionale au trecut şi nu s-au adus modificări textului Legii nr. 221/2009, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I şi-au încetat efectele juridice.
În speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către prima instanţă, iar solicitarea reclamantului de acordare de despăgubiri morale pentru condamnarea politică a antecesorului său, cât şi pentru măsurile administrative luate împotriva sa, a tatălui său şi a mamei sale au rămas fără fundament juridic, instanţa nemaiputând acorda despăgubirile solicitate.
Critica reclamantului referitoare la cuantumul sumei acordate a fost înlăturată, cu motivarea că, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.
Pentru acelaşi considerent instanţa de apel a apreciat a fi inutil de examinat şi motivul de apel invocat de către pârât cu referire la faptul că reclamantul nu poate beneficia de acordarea de despăgubiri pentru condamnarea ori măsura administrativă dispusă asupra tatălui său deoarece despăgubirile ce se pot acorda au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat sau de persoana ce a făcut obiectul unor măsuri administrative iar nu de către soţul sau descendenţii acestuia.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs atât reclamantul S.I.V., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Alba.
Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel în mod greşit a aplicat legea, în condiţiile în care Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional, nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acesteia. Legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot cursul procesului, conform principiului neretroactivităţii legii civile, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Recurentul-reclamant mai arară că, aplicând deciziile Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24 şi 25 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 3, 5 şi 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 din 1996 şi Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1481 din 2006, care au prioritate faţă de legea internă şi contravin art. 20 din Constituţia României.
Reclamantul invocă critici şi cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, care, în opinia sa, sunt derizorii şi în neconcordanţă cu suferinţa pricinuită. Instanţa nu a acordat despăgubiri pentru toate condamnările şi măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva părinţilor săi şi împotriva sa.
Solicită admiterea recursului, cu consecinţa, în principal, a desfiinţării deciziei şi sentinţei şi admiterea în totalitate a acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată şi, în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că instanţa de apel s-a pronunţat pe excepţie şi nu a analizat fondul cauzei, solicită casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul-pârât susţine, în motivarea recursului său, că în mod greşit instanţa de apel a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva antecesorului reclamantului, reprezentând condamnare dispusă prin sentinţa nr. 41/1960 pronunţată de Tribunalul Militar al Oraşului Stalin, modificată prin decizia penală nr. 267/1960 a Tribunalului Militar al Reg. III Cluj la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., care constituie de drept condamnare cu caracter politic, astfel încât este superfluă constatarea caracterului politic, alin. (4) al art. 1 excluzând cazurile care se încadrează în art. 1.
Pornind de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, recurentul-pârât arată că, în cazul măsurilor administrative, numai persoanele care au făcut obiectul unor atare măsuri pot solicita constatarea caracterului politic al acestora.
Recurentul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, întrucât acesta nu indică hotărârea pe care o atacă, aşa cum impun dispoziţiile art. 3021 lit. b) C. proc. civ., formulându-şi cererea de recurs împotriva sentinţei pronunţate pe fondul cauzei.
Analizând cu prioritate excepţia invocată, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât nu poate constitui un motiv de nulitate faptul că recurentul-reclamant a indicat în memoriul de recurs sentinţa pronunţată de Tribunal, această împrejurare reprezentând cel mult o greşeală materială, de vreme ce a calificat corect calea de atac pe care a promovat-o, iar din analiza motivelor invocate referitoare la greşita aplicare în speţă a deciziilor Curţii Constituţionale, reiese fără îndoială că înţelege să critice nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, astfel că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, în considerarea argumentelor ce succed:
Referitor la recursul reclamantului S.I.V., cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motive le reglementează - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii şi, respectiv interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuţie efectele, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, deoarece contrar susţinerilor acestuia, decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 04 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prevalenta reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (fada pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză”.
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidenţă nici noţiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Noţiunea de „bunuri” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă”, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Aplicând decizia în interesul legii la situaţia în speţă, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv ale Consiliului Europei, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Referitor la recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Alba, critica privind faptul că în mod greşit instanţa de apel a menţinut dispoziţia din sentinţă referitoare la constatarea caracterului politic al condamnărilor şi măsurilor administrative aplicate tatălui reclamantului şi acestuia, nefiind invocată în apel, această parte a sentinţei a intrat în putere de lucru judecat, critica fiind formulată omisso medio, situaţie în care recursul dedus judecăţii nu poate fi primit.
Aspectul invocat nu constituie un motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., de natură a putea fi invocat chiar şi de instanţa de recurs, din oficiu. Fiind vorba despre aspecte de fond ce ţin de modul de aplicare a legii de către prima instanţă cu privire la cererea de constatare a caracterului politic al condamnării şi al măsurilor administrative invocate în cererea de chemare în judecată, acestea trebuiau supuse cenzurii instanţei de apel, de către partea nemulţumită de sentinţa pronunţată, neputând fi deduse controlului direct al instanţei de recurs.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, atât recursul declarat de reclamantul S.I.V., cât şi cel al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Alba.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul S.I.V., invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Alba.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.I.V. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Alba, împotriva deciziei civile nr. 78 din 04 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3754/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3757/2012. Civil → |
|---|
