ICCJ. Decizia nr. 3761/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3761/2012
Dosar nr. 2033/3/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 20 ianuarie 2010 sub nr. 2033/3/2010, reclamantele B.M.M. şi T.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de soţul, respectiv tatăl lor, B.I. (decedat), prin sentinţa penală nr. 708 din 21 aprilie 1951 a fostului Tribunal Militar Bucureşti, secţia I, (Dosar nr. 719/1951), în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 221/2009; să se dispună obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 3.000.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de despăgubiri morale acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamanta B.M.M. ca urmare a detenţiei soţului (2.500.000 euro), cât şi pentru prejudiciul moral cauzat de regimul comunist reclamantei T.C., în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009 (500.000 euro), precum şi obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul proces, conform art. 274 C. proc. civ.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009 şi ale C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1065 din 10 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea, a constatat că are de drept caracter politic condamnarea suferită de autorul reclamantelor, a obligat pârâtul să plătească reclamantelor despăgubiri în cuantum de 1.000 euro (echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii) pentru reclamanta B.M.M. şi respectiv 500 euro (echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii) pentru reclamanta T.C. pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului.
Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 708 din 21 aprilie 1951 a fostului Tribunal Militar Bucureşti, secţia I, (Dosar nr. 719/1951), numitul B.I., a cărui soţie supravieţuitoare şi respectiv fiică sunt reclamantele din cauză, a fost judecat şi condamnat la pedeapsa închisorii (fiind deţinut efectiv timp de 3 ani şi 22 de zile, aşa cum rezultă din fişa matricolă penală) pentru infracţiunea prevăzută de art. 325 lit. c) din C. pen. de la 1936.
Prin hotărârea din 08 iunie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, s-a stabilit - în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 - că perioada de detenţie, majorată cu 1/2 din acest interval, reprezintă vechime în muncă pentru autorul reclamantelor, căruia i s-a acordat şi indemnizaţie în baza aceluiaşi act normativ.
A constatat prima instanţă că, la rândul său, reclamanta B.M.M. a obţinut, în calitate de soţie supravieţuitoare, tot în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, o pensie lunară de 200 RON prin decizia din 30 ianuarie 2004.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) şi 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată prin hotărâre judecătorească definitivă în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru faptele prevăzute în art. 325 C. pen., iar în conformitate cu art. 2 din aceeaşi lege, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor, astfel încât a constatat întemeiat primul capăt al cererii reclamantelor.
Au mai fost reţinute şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 (...), precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei (...) obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
Din expunerea de motive care a fundamentat adoptarea Legii nr. 221/2009, reiese că actul normativ vizează „o serie de persoane ale căror condamnări îşi produc în continuare efectele (...)”, care „nu au beneficiat până în prezent de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnării lor”, precum şi situaţiile în care „măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competenţa instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri suplimentare”.
Sub acest din urmă aspect, se arată în expunerea de motive că una dintre noutăţile aduse de actul normativ va fi „afirmarea explicită a posibilităţii instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzei, că reparaţia obţinută prin efectul Decretului nr. 118/1990 şi a O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă.”
Tribunalul a reţinut că prejudiciul moral, astfel cum a fost definit de doctrină şi jurisprudenţă, are un caracter eminamente subiectiv, strict personal, repararea lui neputând avea loc decât în persoana celui care a suferit efectiv acest prejudiciu.
Or, având în vedere acest aspect, textul de lege mai sus menţionat nu poate fi interpretat decât în sensul că legiuitorul, pornind de la prezumţia unui minimum de consecinţe negative ale condamnării politice a unei persoane care s-au repercutat în mod inevitabil şi asupra celor mai apropiaţi membri ai familiei acestuia (soţ, descendenţi gradul I şi II), a înţeles să acorde şi acestora posibilitatea obţinerii unor reparaţii pentru propriul prejudiciu.
Doar prin recunoaşterea unui drept propriu la despăgubiri, şi nu doar de moştenire a dreptului defunctului la despăgubiri, s-ar putea proceda, fără încălcarea principiilor devoluţiunii succesorale legale, la acordarea de despăgubiri simultan descendenţilor de grade diferite.
În aceste condiţii, Tribunalul a reţinut din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu depoziţia martorului N.G., audiat în cauză, că, în calitate de membre ale familiei, reclamantele au fost direct afectate de condamnarea suferită de autorul lor, având de suportat repercusiunile în plan social şi profesional ulterior eliberării acestuia din închisoare.
Însă instanţa a reţinut, potrivit şi textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (în conformitate cu care instanţa trebuie să ţină seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat şi modificat şi al O.U.G. nr. 214/1999, modificată), că prejudiciul autorului însuşi a fost atenuat în lunga perioadă de timp scursă cel puţin de la schimbarea regimului totalitar în decembrie 1989, acesta beneficiind şi de acordarea unei indemnizaţii lunare stabilite proporţional cu numărul anilor de închisoare, conform hotărârii din 08 iunie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, indemnizaţie ce s-a adăugat pensiei pentru vechime în muncă (în această vechime fiind inclusă şi perioada detenţiei, considerându-se fiecare an de închisoare ca 1,5 ani vechime în muncă, tot ca o reparaţie a prejudiciului suferit prin aceea că, pe perioada detenţiei, respectivul nu a putut munci în folosul său şi al familiei sale, pentru a-şi asigura un nivel de trai decent şi un viitor sigur, din punct de vedere material).
Cu atât mai mult s-a apreciat de către Tribunal că, oricât de dureroasă ar fi amintirea celor trăite de reclamante în perioada detenţiei autorului şi oricât de grea a fost reabilitarea lor socială şi financiară, ulterior detenţiei acestuia, nu poate fi ignorat faptul că de atunci au trecut peste 55 de ani, prezumându-se că şi prejudiciul lor moral s-a atenuat mult în timp (reclamanta B.M.M. beneficiind şi de drepturi recunoscute în considerarea acestui prejudiciu prezumat, iar reclamanta T.C. trăind de mai bine de 20 ani într-un regim democratic).
Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 221/1999, Tribunalul a admis doar în parte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, obligând pe pârât să achite reclamantelor suma de 1.000 şi, respectiv 500 euro (echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plăţii) cu acest titlu, apreciind aceste sume ca fiind suficiente - împreună cu celelalte drepturi de care beneficiază reclamantele pentru aceeaşi cauză - pentru acoperirea deplină a prejudiciului moral resimţit de reclamante, fără a deveni o sursă de îmbogăţire nejustificată (ca în cazul acordării sumei excesive cerute, de 3.000.000 euro).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele B.M.M. şi T.C., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Ministerul Public, reprezentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 122A din 14 aprilie 2011 a respins apelul declarat de reclamantele B.M.M. şi T.C. împotriva sentinţei civile nr. 1065 din 10 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public, reprezentat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Cu referire la apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea deciziei, s-a reţinut, în esenţă, că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice, edificatoare în acest sens fiind: prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631/23.09.2009, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin urmare, Curtea a constatat că, deşi a fortiori nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-Lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” - este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
S-a reţinut, în decizia atacată, că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”, şi al art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „în România, respectarea (...) legilor este obligatorie”, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală. Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Instanţa a mai reţinut şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Ca urmare a trecerii termenului menţionat de textul constituţional, fără ca dispoziţiile cenzurate să fie puse în acord cu Legea fundamentală, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă, deoarece textul declarat neconstituţional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil şi dreptul la acţiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea formulată de reclamante.
Cu referire la ipoteza particulară prevăzută de art. 147 din Constituţie, Curtea a apreciat că abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor.
Aceasta întrucât în prima situaţie este vorba de un conflict de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată fiind aplicarea legii materiale în timp, în timp ce declararea neconstituţională duce la încetarea efectelor legii, nu provine de la legiuitor şi nu poate da naştere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur şi simplu încetează să mai existe.
Legat de această împrejurare Curtea a reţinut că dacă s-ar considera că instanţa este ţinută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acţiunii şi este în drept a ignora declararea neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul judecăţii, s-ar goli de conţinut însăşi procedura controlului de constituţionalitate.
De altfel, această concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituţionalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului.
Or, dacă declararea neconstituţionalităţii nu ar avea niciun efect pentru un proces pornit (şi în care s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu şi-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepţiei în aceste condiţii şi nici nu s-ar prevedea suspendarea judecăţii litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepţiei (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 şi C. proc. civ., în art. 322).
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantelor de a invoca în beneficiul lor dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea a considerat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime” a acestora la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
La analizarea acestui aspect, instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa conţinutului noţiunii de „speranţă legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se naşte ex lege (automat), ci este supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aştepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuie să verifice dacă petentul îndeplineşte condiţiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii europene.
Aceste consideraţii au fost reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reţinut, totodată, similar situaţiei din România, că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situaţia nefiind identică cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existenţa unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia. În consecinţă, nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
În hotărârea menţionată (cauza Slavov contra Bulgariei), instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
În finalul considerentelor, instanţa de apel a constatat că soluţia adoptată de prima instanţă este fondată pe dispoziţii legale ce au fost constatate de instanţa de contencios constituţional ca fiind contrare Legii fundamentale şi, ţinând seama atât de caracterul devolutiv al apelului, cât şi de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziţii ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei apelate, impunându-se respingerea acţiunii ca nefondată.
Faţă de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel, Curtea nu a mai analizat motivul invocat de apelantul-pârât, legat de reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, rezultând implicit şi netemeinicia apelului declarat de apelantele-reclamante, care au solicitat reconsiderarea cuantumului despăgubirilor acordate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele B.M.M. şi T.C., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea cererii de recurs se arată, în esenţă, că deşi Statul Român a recunoscut prin Legea nr. 221/2009 dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit de acestea şi de familia lor, iar potrivit art. 21 din Constituţie, beneficiarul acestui drept are garantat accesul la o instanţă de judecată, acelaşi stat, pe parcursul derulării procesului, a iniţiat o modificare legislativă pentru a limita cuantumul despăgubirilor, iar ulterior, prin intermediul Curţii Constituţionale, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a propriilor acte normative, aprobate de către Parlament, pentru a înclina balanţa soluţionării litigiului în favoarea sa, împrejurare în care recurentele consideră că se aduce atingere dreptului garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Memoriul de recurs se continuă cu alegaţii ce privesc starea de fapt, violenţele şi ororile sistemului comunist totalitar din România şi criteriile ce trebuiau avute în vedere de instanţe la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de către recurentele-reclamante.
În final, recurentele arată că stabilirea unor despăgubiri pe procedura Legii nr. 221/2009 trebuie să asigure o reparare şi o compensare a traumelor suferite, iar respingerea acţiunii în raport de situaţia de fapt conturată în cauză nu poate asigura o corectă şi justă reparaţie golind astfel textul de lege de conţinut şi finalitate.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurente aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147, alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost încălcat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/ 07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.M.M. şi T.C. împotriva deciziei civile nr. 122 A din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3760/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3762/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
