ICCJ. Decizia nr. 3757/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3757/2012
Dosar nr. 848/102/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul politic al măsurilor de urmărire şi cercetare dispuse de către organele de securitate pentru perioada 1955-1964, precum şi caracterul politic al condamnării dispuse prin sentinţa penală nr. 155/1955 a Tribunalului Militar Iaşi.
Prin sentinţa civilă nr. 1607 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Mureş a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamantul H.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 155/1955 a Tribunalului Militar Iaşi pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare faptă prevăzută şi pedepsită de art. 503 alin. (1) pct. 3 din Codul Justiţiei Militare.
Instanţa de fond a reţinut efectele deciziei nr. 32 din 16 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii în sensul în care infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu este o infracţiune cu caracter politic.
Apreciind asupra celor de mai sus, prima instanţă s-a pronunţat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul H.D. solicitând admiterea căii de atac rejudecarea cauzei şi, pe cale de consecinţă, constatarea caracterului politic al condamnării şi obligarea Statului Român la plata daunelor morale.
Prin decizia nr. 57/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie, a admis apelul reclamantului H.D., a schimbat hotărârea atacată în sensul constatării caracterului politic al condamnării dispuse împotriva reclamantului prin sentinţa penală nr. 155 din 24 martie 1955 a Tribunalului Militar Iaşi pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare faptă prevăzută şi pedepsită de art. 503 alin. (1) pct. 3 din Codul Justiţiei Militare şi a respins restul pretenţiilor formulate.
În considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut cu totul eronat atât infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, cât şi instanţa care a pronunţat hotărârea de condamnare. Din această perspectivă analiza caracterului politic al condamnării a pornit de la o premisă greşită.
Curtea a apreciat că în considerentele hotărârii primei instanţe s-a reţinut cel puţin eronat efectul interpretativ obligatoriu al deciziei nr. 32 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009. Textele legale invocate de reclamant nu pot fi interpretate prin analogie cu alte texte legale din alt act normativ, act pe care Legea nr. 221/2009 îl completează.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit temeiului de drept invocat de reclamant în susţinerea acţiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.
Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Instanţa de apel a considerat că este absolut irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Cu alte cuvinte în aprecierea caracterului politic al condamnării instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei. Această concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţă în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă, prin săvârşirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alini din O.U.G. nr. 214/1999”.
Un alt argument al instanţei de apel l-au constituit dispoziţiile alin. (2) potrivit cărora sunt considerate de drept ca având caracter politic infracţiuni precum cele reglementate prin Decretul nr. 163/1950 pentru deţinerea, portul şi vânzarea armelor şi muniţiilor, infracţiunile economice etc., aceste infracţiuni sunt sancţionate şi în prezent şi considerate ca atare fapte penale şi, de asemenea, contravin prevederilor Constituţiei României atât cea în vigoare anterior anului 1989, cât celei ulterioare. Cu toate acestea legiuitorul a apreciat că aceste fapte constituie de drept condamnări cu caracter politic deşi este greu de crezut că o infracţiune economică de pildă, a avut ca scop manifestare opunerii faţă de regimul comunist.
Prin dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În acest sens trebuie remarcat că acest din urmă act normativ condiţiona măsurile reparatorii strict de opoziţia politică faţă de regimul comunist. Cu alte cuvinte natura faptelor trebuia să fie strâns legată de regimul comunist situat în totală opoziţie cu valorile politice consacrate întru-un stat democratic [art. 1 alin. (1) lit. a) şi b)].
Intenţia evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din prezenta lege rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică îşi produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt şi astăzi prevăzute de legea penală şi nu sunt întrunite condiţiile pentru reabilitarea de drept.
Prin urmare, există o categorie de persoane care s-au împotrivit făţiş (...) regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului totalitar, şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor”.
În aceeaşi expunere de motive s-a mai apreciat că recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă nu este satisfăcătoare.
Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive, următoarele: „ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor condamnărilor cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracţiuni, infracţiuni ce au fost utilizate cu predilecţie pentru a reprima opozanţii regimului totalitar comunist. Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracţiuni decât cele împotriva statului au mascat în fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activităţile acestora s-a prevăzut şi posibilitatea calificării la cerere, de către instanţa de judecată a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic”.
Instanţa de apel a arătat că un alt argument rezidă din conţinutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 potrivit căruia „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: (...) d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice sociale şi culturale”.
Infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii militare care nu crea niciun fel de pericol, ci în mod artificial se considera că aduce atingere capacităţii de apărarea a României. Această apreciere teoretică şi practică, raportat la elementele constitutive ale infracţiunii, nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase. Desigur alta ar fi fost situaţia dacă reclamantul refuza depunerea jurământului fără nicio justificare sau nevoie de a apăra convingeri religioase. Într-o atare situaţie infracţiunea şi-ar fi păstrat caracterul de infracţiune de drept comun întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit respectarea unui drept fundamental.
S-a subliniat şi faptul că Legea nr. 221/2009 enumără expres în art. 7 situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în aceste categorii.
În finalul considerentelor, Curtea a constatat că prin adresa din 2009 Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă a apreciat caracterul politic al hotărârilor judecătoreşti prin care se menţionează expres că persoanele condamnate nu s-au prezentat la încorporare, nu s-au supus la încorporare sau nu s-au suspus ordinelor superiorilor din motive religioase ca formă de protest la îngrădirea exercitării dreptului acestora de a-şi alege şi practica în mod liber credinţa sau religia şi a decis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă în temeiul O.U.G. nr. 214/1999.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mureş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a motiva în drept recursul.
Recurentul-pârât a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel cu referire la faptul că solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative, nu putea fi catalogată decât ca fiind o cerere de repunere în termenul prevăzut de dispoziţiile O.U.G. nr. 214/1999, pentru următoarele considerente:
Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă a fost înfiinţată prin O.U.G. nr. 214/1999, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 4 ale ordonanţei anterior menţionate, comisia constata calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive.
La rândul său, dispoziţiile art. 4 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei, aprobat prin H.G. nr. 148/2000, modificat şi completat prin H.G. nr. 249/2003, a stabilit că cererea se depune la registratura generală a Ministerului Justiţiei, care o va transmite Secretariatului Comisiei. Termenul de depunere a cererilor a fost prelungit până cel mult la data de 31 decembrie 2003, prin Legea nr. 670/2002, privind aprobarea O.G. nr. 64/2002.
Recurentul-pârât apreciază că în condiţiile în care autoritatea competentă a emite actul care să ateste calitatea solicitată de reclamant, nu a fost sesizată lipseşte o condiţie de exerciţiu a acţiunii şi atunci soluţia este de respingere a solicitării de constatare a caracterului politic al măsurii ca inadmisibilă.
Recurentul arată că dispoziţiile Legii nr. 24/2000, în concret art. 16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor”, stabileşte că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Presupusa „diferenţă” dintre Legea nr. 221/2009 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu poate să conducă la negarea identităţii de scop a acestora, întrucât finalitatea urmărită de către legiuitor prin conţinutul Legii nr. 221/2009 a fost de constatare a caracterului politic a anumitor fapte săvârşite din motive politice, iar prin O.U.G. nr. 214/1999 legiuitorul a statuat recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă desfăşurată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive.
Faţă de aceste aspecte, apreciază că cererea reclamantului de constatare a caracterului politic al măsurii administrative nu putea fi catalogată decât ca inadmisibilă.
Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu, o respinge ca neîntemeiată, întrucât din expunerea de motive, astfel cum aceasta a fost structurată, redată în paragrafele anterioare, rezultă critici concrete de pretinsă nelegalitate, ce se impun a fi cercetate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată şi luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susţinerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999, respectiv respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale.
Instanţa este cea care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condiţiile prevăzute la art. 4 din aceeaşi lege.
Motivarea instanţei de apel în sensul că scopul urmărit prin condamnările suferite se încadrează în acest text legal, întrucât a urmărit recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, acela de a-şi exercita liber cultul religios, nu poate fi primită întrucât cu referire la natura infracţiunii s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 32/1999.
Pe de altă parte, scopul urmărit de către reclamant prin prezenta acţiune este obligarea statului la despăgubiri reprezentând prejudiciile morale suferite prin condamnare în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, de aplicare unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a reţinut că infracţiunea de refuz la încorporare pe motiv de conştiinţă religioasă, respectiv condamnarea dispusă pentru această infracţiune, nu are caracter politic, iar în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 nu defineşte o asemenea faptă ca fiind infracţiune de natură politică, este aplicabil principiul conform căruia în situaţii identice şi soluţiile trebuie să fie identice.
În considerentele aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova”, că „condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate - cele prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen. - nu au caracter politic în sensul Decretului-Lege nr. 118/1990”.
S-a reţinut că problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.
Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a ţării, prin mijloace de drept penal, nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin Legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absenţa unui asemenea scop al încriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada de referinţă a legii, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Înalta Curte a făcut referire în cuprinsul deciziei şi la poziţia instituţiilor europene în legătură cu problema în discuţie.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o au, de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 09 mai 1984).
Deşi, în acea perioadă, Statul Român nu era parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „Martorii lui lehova”, a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
În speţă, se pune aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (delictul de insubordonare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia Religioasă „Martorii lui lehova”), în condiţiile în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-Lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv Legea nr. 221/2009) nu conţine o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune, situaţia premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico-juridic fiind aceeaşi, concluzia prezentei instanţe nu poate fi diferită de interpretarea dată de secţiile unite, în sensul că infracţiunea prevăzută de art. 503 din Codul Justiţiei Militare nu are natură politică şi nici condamnarea dispusă pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat problema de drept în discuţie, prin decizia nr. 32/2009, determinat de faptul că examinarea recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu a art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Aceasta deoarece argumentele avute în vedere la pronunţarea deciziei nr. 32/2009 au relevanţă şi în stabilirea naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Ordonanţă.
Art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 la care face trimitere instanţa de apel prevede că constituie infracţiuni săvârşite din motive politice, infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale sau culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau de opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres şi limitativ, prin enumerare, ce anume infracţiuni au caracter politic, textul legal evocat reprezintă o normă de trimitere, ce face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective.
Din interpretarea logică şi gramaticală a textului art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
Singurul motiv al insubordonării şi neprezentării la încorporare pentru care a fost condamnat reclamantul a fost acela dictat de convingerile sale religioase, care interziceau adepţilor acestui cult să pună mâna pe armă şi să îmbrace uniforma militară şi nicidecum o atitudine activă de apărare a unor drepturi sau principii încălcate de regimul comunist, astfel încât condiţiile impuse de textul legal arătat nu sunt îndeplinite prin raportare la Legea nr. 221/2009.
Pe de altă parte, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării indiferent de natura regimului politic şi nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistenţă sau de contestare a legitimităţii puterii politice de la un anumit moment.
Obligaţia de satisfacere a serviciului militar subzistă faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancţionarea neîndeplinirii acesteia nu este aferentă unei orânduiri anume, ci reprezintă expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, regăsindu-se, de altfel, şi în legislaţia statelor comunitare.
În aceste condiţii, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată, iar în absenţa unui asemenea scop nu se poate vorbi de existenţa unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări cu un asemenea caracter.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mureş, împotriva deciziei civile nr. 57/A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie, şi va modifica decizia, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul H.D. împotriva sentinţei civile nr. 1607 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Mureş, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mureş, împotriva deciziei civile nr. 57/A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.
Modifică decizia în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H.D. împotriva sentinţei civile nr. 1607 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Mureş, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3756/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3758/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
