ICCJ. Decizia nr. 40/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 40/2012
Dosar nr.1246/117/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 473 din 21 mai 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.L., în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului, cu titlu de daune morale, echivalentul în lei, la cursul din ziua plăţii, al sumei de 80.000 Euro, şi suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată
În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că, prin sentinţa nr. 44/1955 pronunţată în dosar nr. 33/1955 de Tribunalul Militar Oradea, reclamantul M.L.D. a fost condamnat la 7 (şapte) ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de agitaţie publică, prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., iar recursul declarat a fost respins prin Decizia nr. 1026/1955.
Reclamantul a fost arestat la data de 6 octombrie 1954 şi a fost liberat la data de 20 noiembrie 1955.
Prin sentinţa nr. 87/1957 pronunţată în dosarul nr. 23/1957 de Tribunalul Militar Oradea, reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 209 lit. b) C. pen., fiind arestat la data de 16 martie 1957 şi liberat la data de 1 martie 1962.
Tribunalul a constatat, din răspunsul sosit la dosar de la C.J.P. Cluj, că reclamantului i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al Decretului - Lege nr. 118/1990, că în momentul de faţă beneficiază de aceste drepturi, şi că reclamantul a suferit condamnări ce sunt încadrate şi considerate ca fiind condamnări politice de drept, în condiţiile Legii nr. 221/2009.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa a avut în vedere vârsta pe care o avea reclamantul în momentul condamnării, perioada condamnării, durata efectivă a executării pedepsei, suferinţele fizice şi psihice rezultate din lipsurile pe care acesta a trebuit să le suporte în regimul de detenţie, alterarea stării de sănătate, precum şi de atitudinea manifestată de acesta ulterior punerii în libertate, şi chiar dacă reclamantul a reuşit, ulterior, să-şi câştige o bună reputaţie profesională, aceasta nu înlătură consecinţele condamnării.
La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, pe lângă criteriile obiective, s-a avut în vedere principiul proporţionalităţile daunelor cu despăgubirea acordată, pentru a nu se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, ceea ce impune statuarea în echitate şi într-un cuantum rezonabil, şi că reclamantul a beneficiat de unele măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
De asemenea, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene, precum şi Normele Convenţiei, s-a reţinut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri echitabile şi că suma solicitată de reclamantă, constând în despăgubiri în cuantum de 300.000 Euro, a fost considerată exagerat de mare.
Faţă de cele reţinute mai sus, faţă de principiile enunţate şi având în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în materie, instanţa a constatat că cererea reclamantului este întemeiată, însă numai în parte, tocmai având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor reale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, iar suma de 80.000 Euro reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Prin Decizia civilă nr. 126/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, a respins apelul reclamantului M.L.; a admis în parte apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P. Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins petitul privind daunele morale şi a menţinut „restul privind plata cheltuielilor de judecată", reţinând, în esenţă, că analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate, precum şi a celui invocat de instanţă din oficiu, raportat la dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că apelul reclamantului este nefondat, iar cel al pârâtului este fondat în parte, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a daunelor morale.
Aceasta, deoarece suportul lor îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, iar aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României, în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
S-a reţinut că nu se pune problema retroactivităţii legii civile, în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea, poate fi ridicată, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiţia ca dispoziţiile respective să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională. În speţă, Curtea nu a mai fost sesizată cu o astfel de excepţie şi nu a fost ridicată, întrucât a fost admisă într-un alt dosar, Decizia Curţii nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind definitivă şi obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O., ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
S-a mai reţinut, că nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale, deoarece, deşi la un moment dat acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.
S-a concluzionat, că nu a existat nicio jurisprudenţă constantă în sensul acordării daunelor morale şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor şi că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval, întrucât nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.L., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că, în opinia sa, instanţa de apel nu a respectat principul egalităţii în drepturi prevăzut de Constituţia României şi principiul neretroactivităţii legii civile.
Astfel, Decizia nr. 1358/2010 a declarat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (l) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a suferinţelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic.
Or, această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci doar acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of., întrucât, dacă s-ar interpreta în alt sens, ar însemna că există un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croaţia paragraful 81).
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia legea civilă se aplica numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. l C. civ., care prevede că „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă", precum si în art. l5 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."
S-a mai arătat, că „efectul ex nunc" al actelor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept; că efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor .."(Decizia CC. nr. 838/2009), şi că legiuitorul avea obligaţia de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituţionale, în armonie cu prevederile constituţionale şi prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, pentru că altfel s-a creat un vid legislativ, iar faptul că până la aceasta data legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil reclamantului şi nu este un temei legal ca cererea sa să fie respinsă, ci este obligatoriu să fie judecată în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
De asemenea, s-a arătat, că instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi nici o speranţa legitimă tocmai pentru că nu are o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să i se fi acordat despăgubiri civile, deşi acesta se află în prezenţa unui bun, tocmai prin pronunţarea hotărârii de la fond, unde i s-au recunoscut parţial pretenţiile, iar diminuarea acestora constituie un atentat la însuşi conţinutul şi natura dreptului în sine, şi că tocmai statul a determinat situaţia existentă, care încălcă art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O.L.F., întrucât, a proceda la restrângerea drepturilor în discuţie, prin modificări legislative forţate şi excesive, invocându-se, pur formal, necesitatea apărării securităţii economice, semnifică, în realitate, tocmai o încălcare a ceea ce reprezintă siguranţa naţională a României.
S-a mai arătat, că motivarea dată în declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu este întemeiată, încălcând dreptul legal la repararea prejudiciului cauzat printr-o condamnare nedreaptă, drept garantat de C.E.D.O.L.F., şi, în consecinţă, nu se poate reţine că prin existenţa normelor legale conţinute de Decretul - Lege nr. 118/1990 ar fi acoperită încălcarea produsă prin deciziile Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte încălcarea Protocolului nr. 12 referitor la existenta unei discriminări, reclamantul a arătat că această discriminare există, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în condiţiile în care aceasta şi-a bazat Decizia pe motivul inexistenţei unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile, întrucât instanţele de judecată din ţară, în speţă Curtea de Apel Oradea, au soluţionat cauze în mod irevocabil în sensul admiterii acţiunilor având ca obiect despăgubiri în baza art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, după admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi în perioada suspendării prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel, s-a arătat că nelegal instanţa de judecată nu a acordat cheltuielile de judecată în apel, în condiţiile în care declararea ca neconstituţional a temeiului juridic al acţiunii atrage culpa procesuală a S.R., care a provocat prezentul litigiu, reclamantul nefiind în niciun caz culpabil.
Criticile formulate de reclamant sunt nefondate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru cele ce succed:
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamant în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui ternei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, criticile reclamantului nu pot fi primite, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte, în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, se constată că aceasta are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De aceea, critica formulată de reclamant potrivit căreia prin pronunţarea deciziei recurate a fost discriminat faţă de alte persoane, care în situaţii similare au avut câştig de cauză, în sensul Protocolului nr. 12, este nefondată.
Critica formulată de reclamant privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., este, de asemenea, neîntemeiată.
Astfel, temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, iar, în speţă, nu i se poate imputa pârâtului o culpă procesuală, câtă vreme apelul declarat de acesta a fost admis, iar partea care a căzut în pretenţii, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., este chiar reclamantul al cărui apel a fost respins şi, de aceea, corect, instanţa de apel nu a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată către reclamant.
Având în vedere considerentele prezentate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.L. împotriva deciziei nr. 126/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 389/2012. Civil → |
|---|
