ICCJ. Decizia nr. 3965/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3965/2012
Dosar nr. 4566/108/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Arad la data de 28 august 2009, reclamanta C.R. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a soţului său, C.S., la o pedeapsă de 4 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, pedeapsă pe care a executat-o în perioada 04 aprilie 1949-23 iulie 1953.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 241 din 07 aprilie 2010, Tribunalul Arad a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârât prin întâmpinare, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data plăţii cu titlu de daune morale şi 500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, că este neîntemeiată.
Astfel, din hotărârea de condamnare nr. 1791/1949 a Tribunalului Militar Timişoara rezultă că numitul C.U.S., a fost condamnat (arestat la 05 aprilie 1949), făcând parte din organizaţia subversivă „U.”. Acesta este fiul lui S. şi A., născut la 17 octombrie 1929 în judeţul Arad. Pe de altă parte, din certificatul de căsătorie, încheiat la 31 iulie 1969, rezultă că numitul C.S., născut la 17 octombrie 1929 în judeţul Arad, s-a căsătorit cu numita B.R., urmând ca după căsătorie să poarte numele comun, acela de „C.” Din certificatul de deces rezultă că numitul C.S., a decedat la 29 iulie 2006.
Cu alte cuvinte, din compararea înscrisurilor enunţate mai sus, instanţa a reţinut că numitul C.S. - soţul reclamantei este una şi aceeaşi persoană cu C.U.S. - condamnat prin sentinţa penală nr. 1791/1949 a Tribunalului Militar Timişoara, astfel că reclamanta justifică calitatea procesuală activă - ca soţie supravieţuitoare a defunctului C.S.
S-a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 1791 din 15 decembrie 1949, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara în Dosar nr. 1577/1949 numitul C.S. a fost condamnat în temeiul art. 209 pct. III C. pen., art. 58 şi 157 C. pen., combinat cu Decretul-Lege nr. 118/1938 la o pedeapsă de 4 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, reţinându-se că acesta a fost recrutat în organizaţia subversivă a lui U., ce avea ca scop răsturnarea regimului politic al vremii.
Soţul reclamantei, C.S., a fost arestat la data de 05 aprilie 1949 şi pus în libertate la 03 iulie 1953, ca urmare a expirării pedepsei.
Prin urmare, soţul reclamantei a executat efectiv o perioadă de 4 ani închisoare.
S-a reţinut că reclamanta beneficiază în prezent, din momentul decesului soţului său, de indemnizaţia acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Condamnarea la pedeapsa de 4 ani închisoare corecţională, în temeiul art. 209 pct. III C. pen., art. 58 şi 157 C. pen., combinat cu Decretul-Lege nr. 118/1938 se încadrează în dispoziţia art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept o condamnare cu caracter politic.
Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 stabileşte că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia persoana, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu stabileşte criterii de determinare a prejudiciului moral suferit, dar prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Întrucât pretenţiile reclamantei au fost admise numai în parte (în proporţie de 0,1%), instanţa în baza art. 274 alin. (3) şi 276 C. proc. civ., a obligat pârâtul la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată parţiale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta C.R. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad.
Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părţi instanţa a examinat hotărârea atacată în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în raport de conţinutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, constatând că apelul reclamantei este neîntemeiat, urmând a fi respins, iar apelul pârâtului este întemeiat, urmând a fi admis.
Reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 deoarece acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În speţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În critici se susţine că:
- faţă de situaţia creată prin apariţia Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care goleşte de conţinut temeiul juridic invocat în cererea de chemare în judecată, instanţa avea obligaţia de a aplica art. 21 din Constituţie, care garantează accesul liber la justiţie al cetăţenilor, reclamanta având dreptul la un proces echitabil, fără discriminări între cetăţeni potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 48/2002 privind sancţionarea tuturor formelor de discriminare. În speţă suntem în situaţia denegării de dreptate, potrivit art. 3 C. civ., fiind încălcate cerinţele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 („judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”). Au fost încălcate dispoziţiile art. 21, art. 124 alin. (1), (2), art. 126 alin. (1) din Constituţia României.
Prin alin. (1) din art. 20 din Constituţia României dispoziţiile constituţionale prevăd că drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
Prin aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri formulate în temeiul aceleiaşi legi, în contradicţie cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia în situaţii egale tratamentul juridic nu poate fi diferit.
Prin art. 14 din Convenţie se garantează dreptul la nediscriminare şi interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge, dacă discriminarea are o justificare obiectivă, urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui. Acest drept este garantat şi de Constituţia României, de Legea nr. 48/2002 şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale unui proces pendinte este asimilabilă cu intervenţia legislativului în timpul procesului, iar Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor rezultând din aplicarea legislaţiei cu efect retroactiv.
Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate, care, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale a fost încălcat. Bunurile, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, privesc atât bunurile actuale, cât şi creanţele cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă, voinţa legiuitorului român fiind aceea de a acorda despăgubiri persoanelor care întrunesc condiţiile impuse de Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 6 şi 14 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, legea aplicabilă este cea de la data introducerii acţiunii.
De altfel, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”;
- reclamanta şi-a precizat acţiunea arătând că invocă dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2), art. 505 alin. (1), art. 505 alin. (4) C. proc. pen.; art. 998, 999 C. civ.; art. 16, 52 alin. (3), 20, 21 din Constituţie, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, Decizia Curţii Constituţionale nr. 186/1999, art. 2, 3, 41 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, Legea nr. 30/1994, dar instanţa de apel nu a mai analizat completările la temeiul de drept;
- nu s-au analizat problemele de fond, rezultând din situaţia de fapt, cuantumul despăgubirilor solicitate fiind corespunzător;
- nu s-au aplicat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care acest motiv le reglementează: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină , respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor încadrabile în conţinutul art. 3 04 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii art. citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Totodată, se constată că în condiţiile în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999 C. civ., sau cele ale art. 504 C. proc. pen., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.R. împotriva deciziei civile nr. 851 A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 396/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3966/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
