ICCJ. Decizia nr. 3963/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3963/2012
Dosar nr. 1798/2/2011
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 20 martie 2008, reclamanţii S.D.D., I.S. şi N.L.D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor băneşti însumând contravaloarea în lei la data plăţii a sumei de 2.138.705 euro pentru cota de 2/3 din imobilul situat în Bucureşti, strada C.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de proprietari au deţinut cota de 2/3 din imobilul revendicat care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 şi deşi au notificat pârâtul în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta nu a formulat un răspuns.
Au mai arătat că, pentru cota de 1/3 din imobilul revendicat, instanţele de judecată au obligat pârâtul să emită decizie de restituire în natură a suprafeţei de 937 m.p. teren liber de construcţii.
Prin sentinţa civilă nr. 616 din 23 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota indiviză de 2/3 din imobilul în litigiu şi a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri băneşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. RR/2001, reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru cota de 2/3 din imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 2932 m.p., şi construcţii reprezentând 6 birouri, o magazie în corpul A, un depozit, trei vestiare, două wc-uri şi un vestibul în corpul B, demolate ulterior, conform contractului de vânzare - transcris de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, sub nr. SS din 20 iulie 1994 şi a certificatului de moştenitor din 3 octombrie 1973 emis de Notariatul de Stat sector 2 Bucureşti.
Fiind afectat de elemente de sistematizare şi făcând parte din domeniul public al statului, imobilul nu poate fi restituit în natură, de aceea s-a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 110 A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul formulat de reclamanţi, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în totalitate.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada notificării persoanei juridice deţinătoare, astfel că aceştia nu au calitate procesuală activă.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii au formulat recurs, criticând-o sub aspectul greşitei reţineri a lipsei calităţii lor procesuale active, susţinând că această excepţie nu a fost pusă în discuţia părţilor, încălcând astfel principiul contradictorialităţii.
Prin decizia civilă nr. 5984 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul formulat de reclamanţi, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
S-a constatat că în mod greşit Curtea de Apel a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor, întrucât cu privire la acest aspect Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 609/2007, se pronunţase deja cu putere de lucru judecat.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 475 A din 9 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanţi, şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte termenul de soluţionare a notificării, Curtea a constatat că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, astfel încât lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
Că, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, nerespectarea dispoziţiilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori de a propune acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile, echivalează cu refuzul restituirii imobilului iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, astfel încât în mod legal prima instanţă a procedat la stabilirea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Motivul de apel invocat de apelanţii - reclamanţi privind stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor cuvenite a fost considerat ca nefondat, întrucât prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul V al Legii nr. 247/2005 „deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare (…), în care s-au consemnat sume de bani, se predau pe bază de proces-verbal de predare - primire, Secretariatului Comisiei Centrale conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi”.
Alin. (2) al aceluiaşi text prevede că „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (…), care nu au fost soluţionate, în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi se predau Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor (…)”.
În raport cu cele expuse, coroborate cu dispoziţiile statuate prin decizia nr. 52/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la despăgubiri al căror cuantum va fi stabilit conform legii speciale, respectiv Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanţii S.D.D.I.S. şi N.L.D. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în dezvoltarea căruia au susţinut greşita aplicare a celor statuate prin decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât au criticat soluţia instanţei de fond pentru că Tribunalul a refuzat să stabilească cuantumul despăgubirilor pe baza expertizei efectuată în cauză.
Au mai arătat recurentele - reclamante că, dispoziţiile art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, şi că această dispoziţie nu are în vedere o limitare a prerogativelor instanţelor de judecată atunci când soluţionează cereri formulate în temeiul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Recurenţii au mai susţinut că soluţia din apel este criticată şi pentru faptul că, notificarea nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil obligându-i să se adreseze cu o nouă contestaţie instanţei de contencios administrativ în situaţia în care ar fi nemulţumiţi de cuantumul despăgubirilor.
În consecinţă, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, iar pe fond, completarea sentinţei în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat va fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Singura critică a recurenţilor - reclamanţi priveşte refuzul instanţei de a stabili cuantumul despăgubirilor, susţinând că, prin soluţia confirmată în apel, li s-au încălcat dreptul de acces la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Contrar celor susţinute de recurenţi, adoptarea Legii nr. 247/2005, a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent în două etape distincte, obligatorii, respectiv:
- cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărui punct final îl reprezintă decizia sau dispoziţia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară şi:
- procedura desfăşurată în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de stabilire şi plată a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubiri.
În sensul celor de mai sus a fost pronunţată şi decizia nr. 52/2007 de către secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că „Prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.
Or, în speţă, recurenţilor-reclamanţi li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri la data de 23 aprilie 2009, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte critica recurenţilor cu privire la tergiversarea soluţionării notificării, instanţa a sancţionat acest refuz prin constatarea calităţii de persoane îndreptăţite la despăgubiri a reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii N.L.D. şi S.D.D.I.S. împotriva deciziei civile nr. 475 A din 9 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3958/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3986/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
