ICCJ. Decizia nr. 4005/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4005/2012
Dosar nr. 8158/117/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 29 octombrie 2010, reclamantul F.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Cluj Napoca, prin Primar solicitând anularea dispoziţiei din 24 septembrie 2010 emisă de acesta, ca nelegală şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 190 din 1 martie 2011 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că în cauză se legitimează procesual pasiv Primarul, în baza art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând că Primarul nu emite dispoziţii în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al unităţii deţinătoare, astfel încât în mod nelegal Tribunalul a admis excepţia invocată de pârât.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin decizia nr. 1785R din 19 mai 2011 a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.
În primul rând, Curtea, în raport de dispoz. art. 725 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., art. XII din Legea nr. 202/2010 şi având în vedere că hotărârea atacată a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, a calificat calea de atac ca fiind recurs.
Pe fond, Curtea a constatat că decizia recurată este legală întrucât, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, calitate procesuală pasivă are emitentul actului contestat, care este Primarul, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 25 alin. (7) raportat la art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantul F.I. în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., arătând că instanţa a pronunţat decizia atacată într-o compunere greşită, de complet de recurs şi nu de apel.
Prima critică vizează faptul că în mod greşit Curtea a apreciat că obiectul acţiunii reclamantului îl constituie atacarea deciziei de respingerea a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 şi astfel, a calificat greşit calea de atac ca fiind recursul. A arătat că a contestat dispoziţia prin care pârâtul a modificat o dispoziţie anterioară prin care i se soluţionase notificarea şi care era intrată în circuitul civil.
A doua critică priveşte reţinerea greşită ca fiind incidentă cauzei a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj Napoca, atât timp cât, în mod constant, practica chiar a Înaltei Curţi a statuat că prin art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se conferă calitatea procesuală pasivă unităţii administrativ teritoriale, Primarul acţionând şi stând în proces în calitate de reprezentant al deţinătorului imobilului.
Ultima critică vizează nelegalitatea dispoziţiei din 24 septembrie 2010 emisă de pârât, prin care se modifică dispoziţia din 17 iulie 2008 a aceluiaşi pârât, în condiţiile în care această din urmă dispoziţie nu a fost atacată în termenul de 30 de zile de către nimeni, a intrat în circuitul civil şi şi-a produs efectele.
Înalta Curte a invocat în şedinţa publică din 29 iunie 2012 excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care o găseşte incidentă cauzei pentru următoarele considerente:
Reţinând că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare în procedura legii speciale privind imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Înalta Curte constată că Legea nr. 10/2001 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea şi temeinicia pretenţiilor reclamantului, astfel cum a reţinut, în mod corect şi Curtea de Apel.
Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinţei, Curtea de Apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. XII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiţie potrivit cărora alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 798/2.09.2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(3) Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea Tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de Apel";.
În acest context al analizei, se reţine că aşa cum de altfel a dispus Înalta Curte prin decizia nr. XX/2007 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură.
În virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând actul emis de unitatea deţinătoare în temeiul legii speciale de reparaţie, verifică dacă aceasta corespunde cerinţelor legii şi poate dispune ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil sau alte măsuri reparatorii în condiţiile legii.
În îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii de acordare a măsurii reparatorii, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, menţinând sau anulând actul atacat prin demersul judiciar.
În acest sens, nu se poate reţine în raport de reglementările de ansamblu ale Legii nr. 10/2001, că dispoz. art. 26 alin. (3) din lege trebuie interpretate în sensul restrictiv, că se pot ataca în justiţie numai dispoziţiile unităţilor deţinătoare prin care doar s-a respins notificarea persoanei îndreptăţite sau doar cererea de respingere a restituirii în natură, ci se pot ataca, în condiţiile şi termenele legii, dispoziţiile/deciziile emise de unităţile deţinătoare de care persoanele îndreptăţite sunt nemulţumite.
O altă interpretare ar lipsi de conţinut demersul judiciar al reclamantului în prezenta cauză.
Prin urmare, în mod legal Curtea de Apel a calificat calea de atac exercitată drept recurs şi a judecat în complet format din 3 judecători, potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată, compunere necesară soluţionării recursului.
Pornind de la aceste consideraţii, în cauza de faţă se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora să se realizeze în condiţiile legii.
Or, în speţă, reclamantul a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinţei dată de Tribunal în primă instanţă, recurs care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 1785R din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Aşa fiind, exercitarea de către reclamant, pentru a doua oară, a aceleiaşi căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanţă de recurs, faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, este inadmisibilă.
Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii de genul celui de faţă, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie.
În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exerciţiul a două căi de atac şi cu atât mai puţin un rezultat favorabil pentru reclamant.
Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptăţirea sau pe care legea nu îl acceptă şi constatând că reclamanta a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunţată de Curtea de Apel în recurs, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac.
Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecinţă, ca inadmisibil, pentru că, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.
De altfel, această concluzie decurge şi din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exerciţiul lui, deoarece o altă soluţie ar tinde la ipoteza acceptării unui „recurs la recurs”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei civile nr. 1785/R din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3986/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4016/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
