ICCJ. Decizia nr. 4016/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4016/2012
Dosar nr. 5704/99/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi la data de 10 iulie 2010 reclamanta R.V. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata sumei de 400.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit de soţul său R.M.
Reclamanta a arătat că are calitate de soţie supravieţuitoare, fiind unicul moştenitor al soţului predecedat, condamnat în timpul vieţii prin sentinţa penală nr. 932/1951 la 4 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209, partea a III-a, C. pen., combinat cu Decretul-Lege nr. 856/1938 şi art. 157 C. pen.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Iaşi prin sentinţa civilă nr. 113 din 12 ianuarie 2011, a respins acţiunea, constatând că, la data de 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a statuat prin decizia civilă nr. 1360/2010 că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, astfel încât acţiunea reclamantei nu mai are fundament juridic.
Împotriva hotărârii Tribunalului Iaşi a declarat recurs reclamanta, reiterând în cerere situaţia de fapt, împrejurarea că până în anul 1987 soţul a fost urmărit permanent de securitate, avea obligaţia de a comunica organelor de poliţie toate schimbările din viaţa sa, domiciliu, deplasări, nu a avut stabilitatea locului de muncă, o spaimă permanentă că va fi arestat, astfel că decesul la vârsta de 65 de ani s-a datorat suferinţelor din perioada detenţiei, fricii şi stresului în care a trăit în fiecare zi. Reclamanta a susţinut că prin respingerea acţiunii nu s-a reparat nedreptatea pe care soţul a suferit-o şi nici a sa, fiindu-i alături întreaga perioadă.
Prin decizia civilă nr. 54 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut ca motiv de ordine publică incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituţionalităţii acestui text de lege cât şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale fusese deja publicată în M. Of. şi prin urmare reclamanta nu deţinea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.V.
Reclamanta a arătat că nu a avut posibilitatea să audieze martori prin care să dovedească situaţia de fapt. Totodată, a criticat soluţia Curţii care a reţinut că în speţă produce efecte Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte criticile care vizează aprecierea probatoriilor administrate în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, acestea nu vor fi analizate, deoarece actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. nu mai permite valorificarea acestora prin motivele de recurs.
Astfel, cazul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor de fapt, consecinţă a greşitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Problema de drept care se pune în speţă este, însă, dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of., astfel încât Curtea de Apel în mod nelegal nu a reţinut că produce efecte în cauză această decizie.
Chiar dacă la data promovării acţiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
În acest context al analizei, se reţine că ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici Normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei R.V., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.V. împotriva deciziei civile nr. 54/2011 din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4005/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4090/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
