ICCJ. Decizia nr. 3966/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3966/2012
Dosar nr. 4651/30/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 21 iulie 2009, reclamanta B.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, solicitând:
- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în echivalent în RON la data plăţii pentru prejudiciul moral suferit de bunicul său datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951;
- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în echivalent în RON la data plăţii pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa pentru aceleaşi măsuri;
- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în echivalent în RON la data plăţii pentru mama sa pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa pentru aceleaşi măsuri;
- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în echivalent în RON la data plăţii pentru tatăl său pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa pentru aceleaşi măsuri;
- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în echivalent în RON la data plăţii pentru reclamantă pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa pentru aceleaşi măsuri;
- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 200.000 euro în echivalent în RON la data plăţii reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luată împotriva sa şi a antecesorilor prin aceeaşi decizie;
- cheltuieli de judecată.
În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În motivare reclamanta a arătat că prin adresa din 09 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare se atestă faptul că reclamanta împreună cu bunicii şi părinţi săi au fost strămutaţi prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., la data de 18 iunie 1951, din judeţul Timiş şi li s-a fixat domiciliul în localitatea Pietroiu - Movila Galdau, urmând ca la data de 20 decembrie 1955 prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 să li se ridice restricţiile domiciliare.
Reclamanta a arătat că suma despăgubirilor morale solicitate prin efectul legii, a raportat-o la cei patru ani şi jumătate în care au fost deportaţi, perioadă în care au fost obligaţi să renunţe la agoniseala lor de o viaţă, să înceapă o nouă viaţă în locuri unde nu cunoşteau pe nimeni şi nu aveau aproape nimic, să muncească în condiţii care depăşeau orice limită a decenţei şi a minimului de confort.
Referitor la bunurile imobile reclamanta a arătat că le-au fost confiscate la momentul deportării 17,60 ha teren arabil, care, la acel moment, 18 iunie 1951, erau în întregime cultivate, urmând doar strânsul recoltei, această suprafaţă a fost restituită după 1990, însă reclamanta solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului pe perioada deportării, respectiv 18 iunie 1951-20 decembrie 1955; au fost obligaţi să-şi părăsească casa, care la momentul deportării se afla în stare bună, îngrijită (3 camere, 2 bucătării, anexe gospodăreşti, grajduri, şoproane, coteţe, staul pentru iernat ori hambare), iar la întoarcere , în 1955, când li s-a restituit, era complet distrusă, cu atât mai mult cu cât în imobil a funcţionat, timp de aproape 5 ani, un dispensar veterinar.
În ceea ce priveşte bunurile mobile reclamanta a arătat că le-au fost confiscate la momentul deportării 3 pluguri cu 2 brazde, 3 greble mari trase de cai, 1 maşină de semănat porumb, 3 pluguri prăşitoare, 4 căruţe fiecare cu hamuri pentru cel puţin 2 cai, batoză de treierat în partaj 1/3 parte, 1 utilaj vânturat grâu, 1 separator lapte în partaj 1/3 parte, 6-8 cai, 4-6 vaci mulgătoare, 2 scroafe gestante, 1 scroafa cu purcei, 10 grăsuni, 2 juninci, păsări, 100-120 capete oi, unelte agricole manuale (sape, greble, coase, secere, etc), radio pe baterii modelul anilor 1950, 1 trăsură, maşină manuală de despuiat porumb, maşină manuală de măcinat, mobilier din 2 camere şi 1 bucătărie bunuri de uz casnic, sobe de gătit, ustensile de bucătărie, perne, plăpumi, butoaie pentru vin, damigene mari (50 l), cazane de fontă, 10-15 bidoane mari din aluminiu pentru lapte, putini goale şi putini pline cu brânză, o cantitate deloc neglijabilă de fân, etc.
Reclamanta a mai arătat că în gospodărie a rămas la momentul deportării o cantitate impresionantă de alimente, atât pentru consumul familiei, cât şi pentru hrana celor care munceau în gospodărie, permanent sau sezonier (2-3 angajaţi pe timp de iarnă şi cel puţin 10-15 persoane - plătite cu ziua - pe timp de vară).
Reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului agricol în suprafaţă de 17,69 ha pe perioada deportării, respectiv 18 iunie 1951-20 decembrie 1955; degradările însemnate pricinuite imobilului pe perioada de timp în care au fost deportaţi, imobil care, în momentul în care li s-a restituie, în anul 1955, a fost practic de nelocuit; animalele şi păsările din gospodărie, pe care nu le-au mai recuperat la întoarcere; uneltele şi celelalte bunuri mobile arătate supra, care, de asemenea, nu le-au mai fost restituite.
La termenul din 06 noiembrie 2009 reclamanta a detaliat în ce constau suferinţele morale pricinuite de deportare.
Prin sentinţa civilă nr. 1295 din 21 mai 2010, Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta B.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut că reclamanta a solicitat acordarea unor daune morale pentru prejudiciul suferit în urma deportării de ea şi de părinţii şi bunicii săi, precum şi acordarea unor daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate ca efect al deportării, respectiv o serie de bunuri mobile făcând parte din inventarul gospodăresc, animalele şi păsările din gospodărie, alimente, precum şi degradările pricinuite imobilului în timpul deportării şi lipsa de folosinţa asupra terenului agricol în această perioadă.
Instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 permit acordarea unor despăgubiri doar pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu şi în situaţia aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic.
În privinţa daunelor materiale solicitate, acestea nu au putut fi acordate decât pentru bunurile imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, bunuri ce formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005. Că este aşa rezultă din interpretarea corelativă, sistematică a art. 5 alin. (1) lit. b) cu art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, care stipulează că acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare. În consecinţă, pentru a putea beneficia de despăgubiri în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 este necesar ca bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să facă parte totodată şi din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a apreciat că reclamantei nu îi pot fi acordate în condiţiile Legii nr. 221/2009 despăgubiri pentru echivalentul bunurilor confiscate ca efect al deportării, respectiv o serie de bunuri mobile făcând parte din inventarul gospodăresc, animalele şi păsările din gospodărie, alimente, precum şi degradările pricinuite imobilului în timpul deportării şi lipsa de folosinţa asupra terenului agricol în această perioadă.
Împotriva sentinţei civile nr. 1295 din 21 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, reclamanta B.D. a declarat apel.
În motivarea apelului a susţinut că prima instanţă a ignorat atât prejudiciul moral, cât şi prejudiciul material suferit ca urmare a luării măsurii administrative cu caracter politic, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, cu consecinţe care s-au repercutat asupra vieţii tuturor membrilor familiei fiindu-le ştirbit dreptul la libertate.
A invocat dispoziţiile cuprinse în art. 5 din Legea nr. 221/2009 din interpretarea căruia rezultă fără echivoc că acordarea de despăgubiri se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei, legiuitorul neintenţionând să facă vreo discriminare între cele două categorii de persoane.
Consideră că termenul de „condamnare” folosit în textul de lege este un termen generic incluzând atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic.
Reclamanta consideră că deportarea reprezintă tot o condamnare, o îngrădire a libertăţii, cu consecinţe pe plan psihic, fizic şi social, că prima instanţă a interpretat greşit inclusiv titlul legii, a omis să pună în discuţie acest aspect, că inclusiv metoda de interpretare teleologică conduce la ideea că finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit tuturor persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, fiind îndreptăţită să solicite respectivele despăgubiri.
O altă critică adusă hotărârii primei instanţe se referă la respingerea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale întrucât Legea nr. 221/2009 nu distinge dacă este vorba de bunuri mobile sau imobile ci se referă doar la acordarea despăgubirilor [art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009] reprezentând „echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005.”
A invocat, de asemenea, cu titlu de jurisprudenţă decizia nr. 1019/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în drept a invocat dispoziţiile cuprinse în art. 465 şi 468 C. civ.
Prin decizia nr. 776 A din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza la prima instanţă pentru rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă; Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de fată, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11. 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice ceea ce atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Ca urmare, nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile apelantei cu privire la despăgubirile morale, cu atât mai mult cu cât art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale s-a reţinut că prima instanţă în mod greşit a respins acest petit considerând că nu pot fi acordate despăgubiri decât pentru bunurile imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect a măsurii administrative şi că nu se pot acorda despăgubiri decât în situaţia în care bunurile confiscate fac parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, un termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, respectiv ale Legii nr. 247/2005.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1019 din 31 ianuarie 2006, a statuat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică „nu numai imobilelor prin natura lor, ci şi imobilelor prin destinaţie, utilajelor şi instalaţiilor care se aflau în clădirea sau pe terenul preluat de stat, dacă serveau la exploatarea acelui fond şi dacă erau în proprietatea deţinătorului imobilului”.
Prima instanţă a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale fără a verifica dacă bunurile pentru care se solicită despăgubiri materiale intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, altfel spus dacă bunurile confiscate pot fi apreciate ca fiind bunuri imobile prin destinaţie, fără a da posibilitatea reclamantului să propună probe în acest sens.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici se susţine că acordarea despăgubirilor materiale este condiţionată de folosirea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu s-a deschis o cale suplimentară şi un nou termen de a solicita măsuri reparatorii.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, în sensul consacrării ca regulă a reţinerii spre rejudecare şi ca excepţie, a trimiterii spre rejudecare, cea din urmă putând fi dispusă doar în două situaţii, 1. când judecata în primă instanţă s-a făcut fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel.
Cum în speţă Tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, pronunţându-se atât asupra daunelor morale, cât şi asupra daunelor materiale, iar părţile au fost legal citate, soluţia instanţei de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză.
Contrar celor reţinute de decizia recurată, instanţa de fond a analizat solicitarea reclamantei privind acordarea daunelor materiale.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale: în cuantum de 200.000 euro în echivalent în RON la data plăţii reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luată împotriva sa şi a antecesorilor prin aceeaşi Decizie a M.A.I. nr. 200/1951.
Această pretenţie a fost întemeiată generic pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 a fost calificată de instanţă ca fiind corespunzătoare prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Acest text de lege reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
În domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură) şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinaţie). În acest sens sunt dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.
(2) Măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”
În consecinţă, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).
Aşa fiind, se constată că situaţia de fapt nu a fost stabilită şi, pentru considerentele expuse, recursul pârâtului va fi admis, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei la aceeaşi Curte de apel, care, în rejudecare va analiza criticile formulate de reclamantă în apel din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, împotriva deciziei civile nr. 776 A din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia şi trimite cauze spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3965/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3967/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
