ICCJ. Decizia nr. 3967/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3967/2012
Dosar nr. 7128/30/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 08 decembrie 2009, reclamantul A.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Timiş solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 600.000 euro reprezentând daune morale şi obligarea aceluiaşi pârât la plata echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro reprezentând daune materiale.
În motivare a arătat că prin decizia nr. 100/1951 a Ministerului Afacerilor Interne s-a luat măsura administrativă cu caracter politic de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu.
Privitor la daunele materiale, reclamantul a arătat că acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva lui şi a familiei sale, cu precizarea că bunurile respective nu le-au fost restituie.
Cu privire la caracterul politic al măsurii administrative reclamantul a arătat că a obţinut decizia nr. 1130 din 17 noiembrie 2005 privind acordarea de calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă privind pe A.G.R., decizia nr. 1188 din 27 februarie 2003 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă privind pe A.M. şi decizia nr. 1187 din 27 februarie 2003 privind pe A.I. eliberate de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, conform prev. O.U.G. nr. 214/1999.
În drept, au fost invocate disp. art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (2) şi alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1270/PI din 19 mai 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale şi a respins în rest pretenţiile reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamant şi familia sa se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât şi pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.
Tribunalul a apreciat că suma de 100.000 euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit atât personal de reclamant, cât şi pentru cel încercat bunicii săi.
În ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa a reţinut că legiuitorul a înţeles să coreleze dispoziţiile Legii nr. 221/2009 cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cu privire la bunurile materiale pretins a fi fost confiscate de autorităţi, pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada cu privire la aceste bunuri.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul A.I., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
Reclamantul A.I. a criticat hotărârea primei instanţe, ca netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea în întregime a acţiunii, arătând că sentinţa civilă apelată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Daunele morale, neavând caracter economic, nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani, în consecinţă, judecătorul nu are la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii obligaţiei de dezdăunare.
Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat reclamantului şi familiei sale, ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de decizia nr. 200/1951.
În cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului şi familiei sale.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor prin Ministerul Finanţelor Publice.
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Natura juridică a daunelor morale solicitate de reclamant prin prezenta acţiune este diferită faţă de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, a arătat că prin obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumelor cu titlu de daune morale nu s-a ţinut cont de prevederile O.U.G. nr. 62/2010 - pentru modificarea Legii nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte daunele materiale s-a arătat că reclamantul avea posibilitatea, încă de la apariţia O.G. nr. 214/1999, să beneficieze de restituirea proprietăţilor confiscate sau de echivalentul acestora, iar cum acesta nu a uzat de aceste dispoziţii legale (rămânând în pasivitate) sau dacă s-a folosit de acestea şi nu a obţinut ceea ce a cerut, aceasta nu îl îndreptăţeşte să uzeze de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a solicitat, prin apelul declarat, reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, în limitele legale, având în vedere că repararea prejudiciului moral trebuie să fie unul just, echitabil şi nu exagerat, care să se transforme într-un mijloc de îmbogăţire fără just temei.
Prin decizia nr. nr. 779 A din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului şi al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2011, instanţa din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuţie inadmisibilitatea schimbării în apel a temeiului de drept al acţiunii, aspect cu privire la care se va pronunţa cu prioritate, potrivit disp. art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, potrivit disp. art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi. Reclamantul, prin completarea motivelor de apel, a invocat noi temeiuri de drept, ce nu au fost arătate în faţa primei instanţe.
Ca atare instanţa de apel a constatat întemeiată excepţia invocată din oficiu şi a admis-o rezumând cercetarea judecătorească în perimetrul stabilit în faţa primei instanţe.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a apreciat ca fiind întemeiate apelurile declarate de pârâtul şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, şi ca neîntemeiat apelul reclamantului.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
S-a reţinut că a fost desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În critici se susţine:
- Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 vizează situaţii juridice ce se nasc după declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009;
- aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauză ar duce la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, aşa încât se impune a se da prioritate reglementărilor internaţionale cu respectarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie - reclamantul are o speranţă legitimă;
- aplicarea deciziei Curţii Constituţionale înseamnă intervenţia legislativului în timpul procesului;
- în apel s-au invocat temeiuri juridice care complinesc temeiul juridic al acţiunii;
- prin adoptarea Legii nr. 221/2009, statul şi-a recunoscut responsabilitatea pentru prejudiciul moral cauzat , care nu se prescrie;
- repararea prejudiciului moral se impune în temeiul prevederilor art. 998, 999 C. civ., deci raţionamentul Curţii Constituţionale nu este corect, art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie, art. 504 şi urm. C. proc. pen.;
- măsurile administrative luate prin decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne au caracter politic;
- natura juridică a daunelor solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009 este diferită de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Recursul nu este fondat.
Sub aspectul criticilor încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii art. citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Totodată, se constată că în condiţiile în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999 C. civ., sau cele ale art. 504 C. proc. pen., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul A.I. împotriva deciziei civile nr. 779 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3966/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3968/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
