ICCJ. Decizia nr. 4058/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4058/2012
Dosar nr. 4700/83/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, reclamanta K.S. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite de tatăl său, urmare măsurii deportării în U.R.S.S. luate împotriva sa.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 2604/D din 12 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, s-a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa în acest mod, instanţa de fond a avut în vedere că cererea nu se încadrează nici în disp. art. 4 din Legea nr. 221/2009, nefăcându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecinţa unor fapte săvârşite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată cu scop de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
Caracterul politic, din această perspectivă, al măsurii este infirmat prin însăşi data la care a fost dispusă - anterior perioadei menţionate în art. 1 din Legea nr. 221/2009 - 06 martie 1945.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.
Prin decizia nr. 157 din 18 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul reclamantei, a modificat sentinţa Tribunalului, în sensul că a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii de deportare pe teritoriul U.R.S.S. dispusă faţă de antecesorul reclamantei şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 42.000 RON, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei.
În motivarea soluţiei sale, Curtea de apel a reţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că măsura administrativă luată faţă de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, în acelaşi sens fiind şi susţinerile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens, instanţa a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 06 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale rezultă că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 06 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 06 martie 1945 acesta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Cât priveşte apărarea intimaţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin raportare la decizia Curţii Constituţionale, s-a reţinut că într-adevăr, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).
Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Instanţa de apel a apreciat că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha împotriva României.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, a fost avută în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic precum şi consecinţele produse prin măsura respectivă, pentru a se asigura astfel o proporţionalitate între despăgubirile acordate şi prejudiciul efectiv produs, astfel că, avându-se în vedere şi practica constantă a instanţei în cazuri similare, a fost obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral în cuantum de 42.000 RON.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
I. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
În mod nelegal, curtea de apel a reţinut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a fost supus tatăl reclamantei, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.
Analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3, din Legea nr. 221/2009, deportarea în U.R.S.S. nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept. Totodată, nici din perspectiva art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi, implicit, art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, această măsură nu satisface niciunul dintre criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 06 martie 1945, fiind dispusă anterior.
În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 06 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii ca nefondată, neavând nicio relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp s-a menţinut şi după data de 06 martie 1945.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale Statului Român.
Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine Statului Român în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de statul sovietic, ca stat de ocupaţie la aceea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Deşi armistiţiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populaţiei civile, conferinţele de la Postdam, Yalta şi Paris au confirmat şi, implicit, legalizat sub forma prestaţiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, în privinţa unor măsuri precum prizonieratul şi deportarea în străinătate nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, ci dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
S-a mai susţinut că cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 57.000 RON, este exagerat de mare raportat la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materie şi constituie o îmbogăţire fără just temei.
Pe de altă parte, s-a arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie şi se aplică şi cauzelor în curs de judecată nesoluţionate definitiv la data publicării ei, deci şi cauzei de faţă.
În consecinţă, recurentul a solicitat admiterea recursului şi, în principal, respingerea acţiunii reclamantei, iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale.
II. Recurentul-pârât Statul Român a criticat hotărârea curţii de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, considerându-l prea mare, precum şi sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care a susţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanţa putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. În ce priveşte recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Criticile referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului reclamantei în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi ar atrage, deci, incidenţa actului normativ în discuţie, ar intra în discuţie în ce măsură, faţă de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă şi, în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporţionalităţii şi echităţii.
Aşa cum susţine şi recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.
Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât, aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantei a creat acestuia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii lui ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare constituie suferinţe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia tatălui reclamantei nu se circumscrie, sub mai multe aspecte, domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ pe care a fost fundamentată cererea de chemare în judecată.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată faţă de tatăl reclamantei în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei de referinţă din actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Relevanţa acestui moment nu este întâmplătoare, ci îşi găseşte explicaţia în legătura acestei cerinţe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, şi care trebuie să se plaseze anterior datei de 06 martie 1945, cu celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuţie.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de Statul Român, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă şi cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic şi istoric, de către recurent.
În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 06 ianuarie 1945 de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de armistiţiu semnată de România la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte şi cu perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantei, până la 18 octombrie 1949, nu are relevanţă în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părţii pe teritoriul sovietic şi până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranităţii de stat, în niciun caz autorităţile române.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Tatăl reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) [la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege], „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.
Aceasta înseamnă că pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Situaţia tatălui reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece tatăl reclamantei a fost pur şi simplu deportat fără voinţa lui în statul vecin, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
În concluzie, urmează a se reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale sus-menţionate, atunci când a reţinut că măsura deportării luată faţă de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 şi că astfel reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Sunt, aşadar, întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia recursul Parchetului se impune a fi admis, urmând ca în aplicarea art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se dispună modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei de fond.
II. Recursul declarat de pârât este nefondat.
Criticile formulate de pârât vizează efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi cuantumul despăgubirilor, astfel că acestea sunt nefondate, în condiţiile în care s-a stabilit că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică soluţia de respingere a acţiunii reclamantei.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, împotriva deciziei nr. 157A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 2604/D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4057/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4059/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
