ICCJ. Decizia nr. 4059/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4059/2012
Dosar nr. 6648/108/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia civilă, reclamantul G.G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 80.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009.
În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, prin raportare la O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009.
Prin precizarea înregistrată la 30 noiembrie 2010, reclamantul şi-a majorat pretenţiile la suma de 100.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 12 din 17 ianuarie 2011, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pretenţiile reclamantului au rămas fără temei juridic pe parcursul procesului datorită declarării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea.
A reţinut instanţa că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului Constanţa şi s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Conform art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, de la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, iar în prezent şi-au încetat efectele juridice întrucât nu au fost puse de acord cu prevederile Constituţiei, astfel că la data soluţionării cauzei, pretenţiile reclamantului nu mai au temei de drept.
Împotriva sentinţei Tribunalului a declarat recurs, în termen legal, reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 545/R din 19 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins recursul reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut, în ceea ce priveşte natura juridică a căii de atac ce se poate declara în cauză, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, după modificarea adusă prin Legea nr. 202/2010, că împotriva hotărârii primei instanţe se poate declara recurs, care este de competenţa Curţii de apel.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a constatat că pretenţiile reclamantului au rămas fără temei juridic, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant în susţinerea acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.G.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susţine că a solicitat recalificarea căii de atac formulată împotriva sentinţei Tribunalului ca fiind apel şi nu recurs, având în vedere dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ., faţă de valoarea pretenţiei sale.
Pe fond susţine că cererea sa de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009 este fondată, astfel că solicită admiterea recursului şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.
Înalta Curte, analizând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de inadmisibilitate a recursului invocată de pârât prin întâmpinare, constată următoarele:
Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.
Rezultă că împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”.
Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
În speţă, dispoziţiile Legii nr. 221/2009, pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, au fost modificate prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 178/26.10.2010, intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010.
Astfel, art. 13 pct. 1 a suprimat calea de atac a apelului statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) (n.n. de Tribunal, în primă instanţă) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de apel”, iar potrivit art. 26 din acelaşi act normativ „modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Cum în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, hotărârea primei instanţe fiind pronunţată la data de 17 ianuarie 2011, rezultă că singura cale de atac ce se putea exercita împotriva acestei hotărâri, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului, calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinţei Tribunalului, Curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 202/2010.
Având în vedere că prin hotărârea Curţii de apel a fost soluţionat recursul declarat împotriva sentinţei Tribunalului, aceasta este irevocabilă, iar recursul declarat împotriva hotărârii prin care a fost soluţionat recursul este inadmisibil.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva deciziei nr. 545/R din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4058/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4060/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
