ICCJ. Decizia nr. 4060/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4060/2012
Dosar nr. 14304/95/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia civilă, reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 520.000 RON, reprezentând daune morale pentru suferinţele produse tatălui său, F.C., şi bunicilor săi, F.A. şi F.S., cu ocazia deportării pe motive etnice în perioada 1942-1944 în Transnistria.
Reclamanta a indicat ca temei de drept al pretenţiilor sale dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 148 din 14 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere că dispoziţiile menţionate în acţiune art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, răspunderea statului pentru producerea de prejudicii fiind întemeiată doar pe dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 221/2009.
Starea de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată a fost reglementată prin Ordonanţa nr. 105/1999, modificată ulterior prin Legea nr. 189/2000, Legea nr. 586/2002 şi Legea nr. 323/2004 şi pretenţiile persoanelor supuse la aceste măsuri puteau fi valorificate prin formularea unor acţiuni cu respectarea termenului prevăzut de Legea nr. 323/2004, respectiv 31 decembrie 2006.
Reclamanta a solicitat daune morale pentru suferinţele şi chinurile suportate de tatăl şi bunicii săi în timpul deportării, în prezent aceste persoane fiind decedate.
Acordarea de daune morale este destinată reparării unor prejudicii morale, respectiv pentru repararea prejudiciilor produse prin încălcarea onoarei, demnităţii, expunerea la suferinţe fizice şi psihice, deci pentru încălcarea unor drepturi personale cu caracter nepatrimonial.
Încălcarea acestor atribute cu caracter personal nepatrimonial dă dreptul la reparaţii morale doar persoanei căreia i s-a încălcat onoarea, demnitatea sau i s-a produs suferinţa de ordin psihic sau fizic, drepturile personale cu caracter nepatrimonial nefiind incluse în patrimoniul ce formează masa succesorală transmisibilă moştenitorilor legali, iar după decesul persoanelor care au suferit moral, acordarea unor astfel de daune nu le mai poate produce satisfacţie.
Deşi reclamanta a menţionat la descrierea stării de fapt că şi ea s-a confruntat în timpul deportării cu foamea, setea, frigul, Tribunalul a constatat că această susţinere este o eroare, deoarece perioada de deportare a fost 1942-1944, iar reclamanta este născută în anul 1952.
În raport de temeiul de drept aplicabil situaţiei de fapt expuse de reclamantă - Ordonanţa nr. 105/1999, modificată ulterior prin Legea nr. 189/2000, Legea nr. 586/2002 şi Legea nr. 323/2004, s-a constatat că reclamanta nu este îndreptăţită să solicite despăgubiri întrucât Ordonanţa nr. 105/1999 prevede, în art. 1 lit. f), ca beneficiar doar soţul sau soţia persoanei asasinate ori executate din motive etnice, nu şi alţi moştenitori.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 274 din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Prejudiciul moral constituie o consecinţă negativă, nesusceptibilă de o valoare concretă pecuniară care rezultă din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, cum este, în speţă, dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi repararea acestui prejudiciu are ca finalitate producerea unei satisfacţii de ordin moral pentru suferinţele cauzate pe plan psihic sau fizic, prin încălcarea dreptului. De asemenea, se are în vedere repararea prejudiciului raportat la urmările în viaţa socială, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care a fost afectată situaţia materială, familială, profesională şi socială a victimei respective.
Pentru daunele morale suferite de victimele măsurilor luate de statul comunist sau cum este în speţă, de măsurile luate împotriva persoanelor deportate în străinătate pe motive etnice, în perioada 01 iulie 1942-01 iulie 1944, statul a acordat compensaţii în echitate, prin Legea nr. 189/2000, în pct. 3 al acestei legi stabilindu-se persoanele îndreptăţite la astfel de compensaţii, precum şi drepturile de care acestea dispun sub aspectul unei indemnizaţii lunare băneşti, dar şi al unor drepturi personale, cu conţinut economic, aşa cum sunt enumerate în art. 5 din lege.
În speţă, reclamanta a beneficiat de aceste drepturi, aşa cum rezultă din hotărârea nr. 387 din 12 decembrie 2005, privind acordarea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 189/2000, precum şi de o compensaţie de 1.209,45 euro, acordată prin programul german pentru muncă forţată.
Posibilitatea compensării prejudiciului moral are drept scop nu atât a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţia de ordin moral, susceptibilă mai mult de recunoaşterea şi condamnarea însăşi a măsurii abuzive luată împotriva sa, contrară drepturilor omului.
Or, prin acordarea de stat a compensaţiilor băneşti, prin legi speciale, s-a urmărit acoperirea prejudiciului suferit, tocmai ca urmare a răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.) a situaţiei pentru măsurile abuzive luate la un moment dat împotriva anumitor categorii de cetăţeni.
În aceste condiţii, se constată că a fost acoperit prejudiciul moral, situaţie în care o nouă acţiune pentru acelaşi prejudiciu este neîntemeiată, deoarece s-ar încălca principiul reparaţiei în echitate.
Prin obligarea statului la plata pentru daunele morale se urmăreşte de fapt acordarea unei sume cu titlu de satisfacţie echitabilă, ceea ce s-a realizat în speţă faţă de reclamantă, potrivit considerentelor de mai sus.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.E., care, criticând soluţia sub aspectul neacordării daunelor morale solicitate, arată că despăgubirile acordate în temeiul altor legi speciale nu constituie daune morale, astfel cum a solicitat prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
La termenul din 01 iunie 2012, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat motivul de ordine publică constând în excepţia nelegalei compuneri a Curţii de apel şi a reţinut cauza în pronunţare cu privire la acest motiv.
Analizând cu prioritate motivul de ordine publică constând în nelegala compunere a Curţii de apel, Înalta Curte constată următoarele:
Pretenţiile reclamantei formulate prin acţiunea cu care învestit instanţa se fundamentează pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 178/26.10.2010, intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 au fost modificate.
Astfel, art. 13 pct. 1 a suprimat calea de atac a apelului statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de apel”, iar potrivit art. 26 din acelaşi act normativ „modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, hotărârea primei instanţe fiind pronunţată la data de 14 martie 2011, rezultă că singura cale de atac ce se putea exercita împotriva acestei hotărâri, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului.
Calificând greşit calea de atac ca fiind apel, Curtea de apel a soluţionat cauza în complet format din doi judecători, pronunţând o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor imperative art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care va fi casată în baza art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite excepţia nelegalei compuneri a Curţii de apel, va admite recursul reclamantei, va casa decizia recurată şi va trimite cauza Curţii de Apel Craiova pentru rejudecare, ca instanţă de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia nelegalei compuneri a Curţii de apel.
Admite recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 274 din 20 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza Curţii de Apel Craiova pentru rejudecare, ca instanţă de recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4059/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4076/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
