ICCJ. Decizia nr. 4085/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4085/2012
Dosar nr. 7403/3/2008
Şedinţa publică din 5 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii M.L., C.R.E., H.C.G., P.E., N.I., B.A.M., B.M., O.C., B.S. şi B.P. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea pârâtului să emită dispoziţia de restituire în natură a terenului intravilan în suprafaţa de 905 m.p., situat în Bucureşti, sau dacă terenul nu poate fi restituit în natură pe vechiul amplasament, să se restituie un alt teren de aceeaşi suprafaţă într-o zonă adiacentă acestei zone; obligarea pârâtului să cuantifice despăgubirile băneşti a celor trei corpuri de casă, compuse din 6 camere şi dependinţe edificate pe terenul situat în Bucureşti, demolate de către stat în anul 1966; în subsidiar, dacă terenul nu poate fi restituit în natura nici pe vechiul amplasament, şi nici pe alt amplasament să se stabilească despăgubirile aferente; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanţii sunt moştenitorii de drept ai autoarei lor B.I.A. decedată la data de 18 iulie 1953 cu ultimul domiciliu în Bucureşti, aceasta fiind bunica şi, repsectiv străbunica lor.
Terenul situat în Bucureşti, proprietatea autoarei lor, a fost naţionalizat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 108/1978, pe acesta fiind construite sedii de ambasade, aşa cum rezultă din situaţia juridică emisă de D.G.A.F.I. prin adresa din 2004.
Cele trei corpuri compuse din 6 camere şi dependinţe construite de autorii lor, au fost demolate în anul 1966, aşa cum rezultă din adresa din 05 septembrie 2002 privind rolul fiscal emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1, fără însă a fi specificat actul normativ în baza căruia au fost demolate.
S-a arătat că la data de 03 aprilie 2001 au notificat pârâtul cu notificarea din 03 aprilie 2001, transmisă prin executor judecătoresc, în urma căreia s-a format la pârât dosarul nr. 40916 din 03 aprilie 2001.
Totodată, au notificat şi Prefectura Municipiului Bucureşti cu o notificare din 03 aprilie 2001, formându-se dosarul nr. 3416 din 05 aprilie 2001, în sensul stabilirii despăgubirilor pentru imobilele demolate, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin notificări s-a solicitat restituirea în natura a terenului intravilan în suprafaţa de 905 m.p. situat în Bucureşti, şi pentru cele trei corpuri de casă compuse din 6 camere edificate pe acesta şi ulterior demolate de către stat în anul 1966, a se acorda despăgubiri aşa cum arată adresa din 27 august 2002 emisa de D.G.A.F.I.
Ulterior, la solicitarea Prefecturii Municipiului Bucureşti au depus o serie de înscrisuri solicitate prin cererea înregistrată în 25 septembrie 2002, iar la data de 06 mai 2004 aceeaşi instituţie Prefectura Municipiului Bucureşti, prin adresa din 06 mai 2004 solicită aceleaşi acte pe care le-au depus prin cererea de mai sus.
De asemenea, la data de 06 iulie 2004, Prefectura Municipiului Bucureşti le comunica că întreaga documentaţie depusă la notificare, a fost transmisă spre competentă soluţionare Primăriei Municipiului Bucureşti, adică pârâtului, în temeiul art. 10, art. 11 şi art. 33 din Legea nr. 10/2001.
S-a revenit la data de 03 decembrie 2007 cu o cerere pârâtului şi Prefecturii Municipiului Bucureşti, solicitându-le să soluţioneze notificările. Doar din partea Prefecturii Municipiului Bucureşti au primit adresa-răspuns din 09 ianuarie 2008 prin care au fost informaţi că, în conformitate cu modificările aduse de art. 3 şi art. 33 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, instituţia Prefectului nu mai are atribuţii în domeniul analizei notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 şi, implicit, nu se mai poate pronunţa asupra posibilităţii acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.
La data de 30 iunie 2008, reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată, arătând că înţeleg să cheme în judecată şi pe pârâta R.A.A.P.P.S., alături de pârâtul iniţial Municipiul Bucureşti. În motivare, reclamanţii au arătat că ulterior formulării cererii de chemare în judecată, pârâtul Municipiul Bucureşti a comunicat dispoziţia din 14 februarie 2008, conform căreia terenul în litigiu s-ar afla în administrarea R.A.A.P.P.S., fără a prezenta însă temeiul care a stat la baza acestui aşa-zis transfer, apreciind că măsura este una de tergiversare a soluţionării notificării.
Prin sentinţa civilă nr. 1482 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S.; s-a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 905 m.p. situat în Bucureşti, şi construcţiile ce au existat pe acesta şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin decizia nr. 524/A din 19 mai 2011, a respins calea de atac ca nefondată pentru considerentele ce urmează:
Curtea a constatat că prin dispoziţia din 14 februarie 2008 emisă de apelantă s-a declinat competenţa de soluţionare a notificării în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S., cu motivarea că imobilul în cauză s-ar afla în prezent în administrarea acesteia. S-a reţinut însă că recurenta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, iar în lipsa dovezilor nu este justificată calitatea procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei de restituire a imobilului ce face obiectul notificării, s-a reţinut că reclamanţii au depus la data de 03 aprilie 2001 o notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi că din probele administrate a rezultat că imobilul teren în cauză a fost situat pe amplasamentul pe care au fost construite ambasade, şi nu poate fi retrocedat pe vechiul amplasament.
De asemenea, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cauză reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 905 m.p. situat în Bucureşti, şi construcţiile ce au existat pe acesta, imposibil de restituit în natură.
Împotriva deciziei a declarat recurs Municipiul Bucureşti întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că instanţa a admis în mod eronat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a R.A.A.P.P.S., în condiţiile în care imobilul notificat a fost situat pe amplasamentul pe care au fost construite ambasade, R.A.A.P.P.S. fiind cea care administrează cele două clădiri.
Se solicită admiterea recursului şi menţinerea dispoziţiei din 14 februarie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care a fost declinată competenţa de soluţionare a notificării în favoarea R.A.A.P.P.S.
Intimata-pârâtă R.A.A.P.P.S., prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticii formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra notificării formulate.
În cauza de faţă, în temeiul art. 10, 11 şi 33 din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată la Prefectura Municipiului Bucureşti în 28 mai 2001, cu adresele din 23 aprilie 2003, din 27 mai 2004, din 01 iunie 2004 şi din 20 mai 2004 formulată de M.L., C.R.E., P.E., N.I., B.A.M., B.N. şi B.N.A. a fost transmisă spre competentă soluţionare Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, cu motivarea că imobilul construcţie a fost demolat aşa cum reiese din adresa din 26 mai 2004 emisă de către Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1.
La rândul său, Municipiul Bucureşti, după aproape patru ani de la învestirea sa de către Prefectura Municipiului Bucureşti cu soluţionarea notificării, îşi declină competenţa de soluţionare a notificărilor din 03 aprilie 2001 prin dispoziţia din 14 februarie 2008 în favoarea R.A.A.P.P.S.
R.A.A.P.P.S., conform adresei din 19 august 2009, comunică instanţei de judecată că nu are în administrare terenul ce face obiectul litigiului, precizând totodată că nu l-a avut niciodată în administrare, returnând la rândul său dosarul administrativ către Primăria Municipiului Bucureşti prin adresa din 18 aprilie 2008.
Drept urmare, notificările formulate în 2001 prin care s-a solicitat acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru terenul în suprafaţă de 905 m.p. şi construcţiile ce au existat pe acesta, situat în Bucureşti, nu au fost soluţionate pe fond de niciuna dintre entităţile sesizate.
Reţinerea de către prima instanţă şi confirmată de instanţa superioară de fond în sensul că unitatea administrativ-teritorială este unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 este corectă faţă de dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
Astfel, potrivit Direcţiei Impozite şi Taxe Locale Sector 1 imobilul, proprietatea a fost demolată în luna septembrie 1966, fără a fi specificat actul normativ care a stat la baza demolării, figurând în evidenţă drept parc public.
Ulterior, pe acest teren au fost construite ambasade.
Cum R.A.A.P.P.S. nu a avut niciodată în administrare imobilul în litigiu, iar recurentul nu a făcut dovezi în sensul că nu are calitatea de unitate deţinătoare, statuarea instanţei de apel, în sensul reţinerii calităţii de entitate deţinătoare, este conformă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
De altfel, constatarea calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor de a beneficia de măsuri reparatorii pentru bunul preluat abuziv este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul, ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. 524 A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4081/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4086/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
