ICCJ. Decizia nr. 4096/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4096/2012
Dosar nr. 934/30/2010
Şedinţa publică din 5 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 12 februarie 2010, reclamanta P.L. a chemat in judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi D.G.F.P. Timiş, solicitând instanţei obligarea pârâtului la plata echivalentului în RON a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale; la plata echivalentului în RON a sumei de 150.000 euro, reprezentând daune materiale; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că împotriva familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Prin sentinţa civilă nr. 2369 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta P.L. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să-i plătească reclamantei suma de 5.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinţii săi, în calitate de descendentă de gradul I a acestora.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că măsura deportării în Bărăgan, luată faţă de reclamantă şi familia acesteia se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) care menţionează expres Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 printre actele normative încriminate ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, context în care nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiaşi art. 1, nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil al caracterului politic al deportării în Bărăgan, această măsură administrativă cu caracter politic numărându-se printre cele expres reglementate de lege.
La cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor în noua formulă a legii, s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabau şi Pârcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea unor asemenea despăgubiri, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei acordate cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, reclamanta şi pârâtul.
Reclamanta P.L. a criticat hotărârea primei instanţe, ca netemeinică şi nelegală, arătând că sumele acordate pentru repararea prejudiciului moral sunt insuficiente.
Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, a solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Prin completarea motivelor de apel, depusă la termenul de judecată din data de 12 aprilie 2011, reclamanta a arătat că înţelege să completeze temeiul juridic al acţiunii, ca fiind art. 998 şi 999 C. civ., solicitând admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
La termenul de judecată din data de 17 mai 2011, instanţa, din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuţie inadmisibilitatea schimbării temeiului de drept al acţiunii, în apel, potrivit dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., pe care a admis-o în raport de textul legal.
Prin decizia nr. 906 din data de 24 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, respingându-se apelul reclamantei şi, admiţându-se apelul pârâtului, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a examinat sentinţa atacată, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, decizia asupra admisibilităţii din 02 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că se impune respingerea acţiunii reclamantei.
A reţine argumentele reclamantei privind neretroactivitatea deciziei Curţii Constituţionale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie anterioară datei publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., care ar putea constitui „bun” în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Atât timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acesteia, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral suferit şi a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantei nu i se cuvine despăgubiri în baza acestui text de lege [art. 5 alin. (1) lit. a)] pentru prejudiciul moral invocat.
În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesoarei reclamantei, astfel că şi afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesoarei, este mai redusă.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs, reclamanta P.L., prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii pretenţiilor formulate.
În esenţă a susţinut că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale, astfel acţiunii sale îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data învestirii instanţei.
O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituţionalităţii retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp şi dispoziţiilor constituţionale. Aşadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel la consolidarea statului de drept. în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşa cum am arătat, în ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în control a posteriori de constituţionalitate, art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că de la data publicării lor în M. Of. al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Potrivit aceloraşi reglementări, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, nu pune în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.
În speţă, temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii a fost declarat neconstituţional în timp ce cauza se afla în curs de soluţionare,Ddecizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M.Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în termenul de 45 de zile prevăzut de Legea fundamentală puterea legislativă nu a acţionat în vederea respectării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale.
A mai susţinut că, prin aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
A arătat că instanţa ar fi trebuit să analizeze această decizie din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Cu privire la temeiurile juridice invocate în apel, a considerat că acestea au caracter de complinire, cauza acţiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de noi rămâne neschimbată.
În faţa primei instanţe a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009, iar în faţa instanţei de apel, a menţinut ca temei juridic aceleaşi prevederi ale Legii nr. 221/2009 şi, cu caracter de complinire, a indicat prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie.
Prin urmare, nu se află în ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii, ci doar o completare a temeiului juridic iniţial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.
Recurenta-reclamantă a invocat Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, prin care se recunoaştere a prejudiciului cauzat ca urmare a politicii criminale a regimului communist.
Referitor la daunele morale acordate, a arătat că impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
A arătat că dreptul său de a solicita angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate familie sale până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci îşi are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională a mai arătat că aceasta este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin care a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C. civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de familia sa ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar.
A considerat că instanţa de judecată are obligaţia de a analiza, în concret, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951.
Astfel, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. Daunele morale se impun a fi stabilite de instanţa de judecată prin apreciere, ca urmare a aplicării de către aceasta a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudciului real şi efectiv produs victimei.
În ceea ce priveşte repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei sale, a arătat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu au aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, permiţând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a rezultat din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga ornnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte critica privind, încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, în respectarea dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, nici aceasta nu poate fi reţinută.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului Român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Cu privire la completarea temeiului de drept al acţiunii, se reţine că în mod legal a reţinut instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. care raportate şi la dispoziţiile art. 316 C. proc. civ., nu permit schimbarea temeiului de drept.
Cum acţiunea reclamantei este lipsită de temei legal, analiza criticii privind cuantumul despăgubirilor morale este inutilă.
Prin cererea introductivă, recurenta-reclamantă a solicitat şi acordarea de despăgubiri materiale, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit dispoziţiilor acestui articol persoanele îndreptăţite pot solicita statului acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative.
Prin decizia recurată, instanţa de apel nu a reţinut o motivare în sensul că nu s-au acordat despăgubirile materiale pentru că legea nu se referă la bunurile mobile confiscate.
Aceasta a reţinut doar faptul că, urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, „reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste”, aspect care însă nu a fost critcat.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.L. împotriva deciziei nr. 906 din data de 24 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4089/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4097/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
