ICCJ. Decizia nr. 4063/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4063/2012
Dosar nr. 39/271/2008
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 351/C din 27 octombrie 2010, Tribunalul Bihor a respins cererea formulată de reclamanta Z.S. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Consiliul Local Oradea.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că, potrivit situaţiei de C.F. X Oradea, imobilul reprezentând casă şi teren a constituit proprietatea tabulară a soţiei lui C.S., născută R.S. În baza sentinţei civile nr. 2368/1953 şi a încheierii nr. 4478/1953 a Tribunalului Popular Oradea, imobilul a trecut cu titlu de drept transmisiune legală, ca bun fără stăpân, în favoarea Statului Român. Conform înscrierilor de carte funciară ulterioare, imobilul a trecut în C.F. Y.
Prin dispoziţia din 25 septembrie 2003 a Primarului Municpiului Oradea s-a respins notificarea reclamantei privind restituirea în natură a imobilului situat în Oradea pe motivul că solicitanta nu şi-a dovedit calitatea de fost proprietar sau moştenitor al fostului proprietar tabular în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamanta a parcurs etapele prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar în prezentul dosar şi-a dovedit calitatea de moştenitor al proprietarei tabulare, mama sa, prin actul de stare civilă depus la dosarul Judecătoriei Oradea.
Cu toate acestea, admisibilitatea prezentei cereri de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor băneşti reprezentând contravaloarea imobilului notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, după respingerea notificării formulată în temeiul acesteia, trebuie analizată prin raportare la decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit acestei decizii concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Se mai afirmă în dispozitivul deciziei că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe în legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are proprietate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Aşa fiind, instanţa de fond a respins cererea, ca urmare a constatării că reclamanta a uzat de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 în vederea obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, pentru imobilul ce a constituit proprietatea mamei sale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Z.S., arătând că prezenta acţiune este întemeiată pe hotărârile Curţii Europene, cauza Tudor contra România şi nu pe Legea nr. 10/2001, astfel că în mod greşit a fost respinsă de instanţa de fond.
A mai arătat reclamanta că dreptul său de proprietate nu s-a pierdut, titlul statului este nevalabil şi astfel acţiunea în revendicare era fondată.
Prin decizia civilă nr. 165A din 31 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi a uzat de procedurile legii speciale, reclamanta a formulat acţiune în revendicare de drept comun împotriva Statului Român care nu mai este proprietarul imobilului din litigiu, imobilul fiind transmis unor terţi, ce nu sunt parte în prezenta cauză şi ale căror titluri de proprietate nu sunt atacate de reclamantă.
Aşa fiind, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi considerată admisibilă prezenta acţiune în revendicare, cât timp este evident că prin admiterea ei s-ar aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de terţi, ce nu sunt parte în prezenta cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Z.S., arătând că exercitarea dreptului conform Legii nr. 10/2001 nu exclude uzitarea căii generale, în condiţiile în care procedura specială nu a fost finalizată, fiind abandonată, motivat de împrejurarea că soluţionarea cererilor prin legea specială nu duce la niciun rezultat, aşa cum dealtfel, a constatat şi Curtea Europeană.
În aceste condiţii, prin abandonarea căii speciale, reclamanta s-a adresat instanţei cu acţiune revendicare, bunul în litigiu având valoarea de despăgubire stabilită la valoarea de expertizare a Camerei Notarilor Publici.
Recuenta-reclamantă a mai arătat că această cale nu are nicio legătură cu cea specială, respingerea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nefiind de natură să afecteze modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, în care reclamanta a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită ca moştenitoare a foştilor proprietari tabulari.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de restituire a taxei de timbru la care aceasta a fost obligată, deşi această acţiune, având în vedere caracterul reparatoriu, este scutită de taxă.
Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar la termenul de azi, în şedinţă publică, Ministerul Finanţelor Publice prin consilier juridic a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele dezvoltate de recurent nu pot fi încadrate în criticile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Înalta Curte va respinge însă excepţia nulităţii recursului, având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., întrucât cele susţinute prin memoriul de recurs cu privire la admisibilitatea acţiunii sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; se constată însă că ipoteza de la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocată de recurent alături de cea de la art. 304 pct. 9 nu poate fi reţinută, întrucât acest motiv de recurs presupuse drept premisă un act juridic dedus judecăţii (manifestare de voinţă în sensul de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice), antrenând aşadar o critică de ordin substanţial iar nu procedural, act juridic care să fi fost să fi fost greşit interpretat de instanţa de judecată, prin schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Recursul formulat este nefondat.
Prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat constatarea preluării imobilului fără titlu valabil, radierea titlului de proprietate al statului din cartea funciară cu privire la imobilul preluat abuziv de către stat şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea antecesoarei sale, C.R. (n. S.); acţiunea a fost ulterior precizată în sensul solicitării de obligare a Statului Român la plata unor despăgubiri băneşti constând în contravaloarea imobilului preluat de stat (casă şi teren), pe temeiul dispoziţiilor dreptului comun - art. 998, 999 C. civ., solicitând cu acest titlu, suma de 903.000 RON.
Astfel cum reiese din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, imobilul din Oradea, înscris iniţial în C.F. X Oradea, a fost trecut în proprietatea statului conform sentinţei civile nr. 2368/1953 pronunţată de Tribunalul Popular Oradea, în baza Decretului nr. 111/1951, ca bun fără stăpân, din proprietatea lui C.I.S.; C.F. X Oradea a fost ulterior sistată, iar după preluare, statul şi-a transcris dreptul de proprietate în C.F. Y Oradea.
În prezent, imobilul, în urma dezmembrărilor efectuate, se află în proprietatea Statului Român (533 m.p. teren), şi construcţie ocupată cu contract de închiriere din 2004 de numita P.F. şi din 2004 de numita C.M. şi, în proprietatea societăţii SC O. SA (109 m.p.), cu privire la care aceasta deţine certificat de atestare a dreptului de proprietate din 1995.
Având în vedere că imobilul a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, rezultă că acesta intră în domeniul de reglementare a acestei legi speciale reparatorii.
Drept urmare, recurenta-reclamantă (aşa cum s-a reţinut de prima instanţă) a procedat la formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi, în consecinţă, a solicitat măsuri reparatorii pentru acest imobil, afimându-şi calitatea sa de persoană îndreptăţită de pe urma proprietarului deposedat abuziv de stat.
Notificarea a fost respinsă ca nedovedită de Primarul Municipiului Oradea prin dispoziţia din 25 septembrie 2003, prin care s-a reţinut că „solicitantul (Z.S.) nu şi-a dovedit calitatea de proprietar sau moştenitor al fostului proprietar tabular, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a H.G. nr. 498/2003 (pct. 22.1) şi nu a depus actele solicitate de comisie în susţinerea cererii.”
Deşi Z.S. a contestat acesta dispoziţie [uzând de accesul la instanţă asigurat prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, fost art. 24 alin. (3) la data faptelor], s-a constatat perimarea contestaţiei prin sentinţa civilă nr. 541 C din 19 iunie 2007 a Tribunalului Bihor în Dosar nr. 8160/111/2003.
În consecinţă, la data promovării acţiunii în cauza de faţă (04 ianuarie 2008), aşa cum s-a reţinut de instanţa de fond, în procedura legii speciale lui Z.S. i-a fost infirmată calitatea de persoană îndreptăţită (nefacând dovada calităţii de moştenitor de pe urma proprietarului tabular), prin dispoziţia anterior menţionată şi intrată în circuitul civil ca atare.
Deşi avea posibilitatea să finalizeze demersul de contestare a acestei dispoziţii, recurenta-reclamantă (sau autorul său, după cum se va arăta în continuarea prezentelor considerente) nu a făcut-o, intrând în pasivitate, conduită care a fost sancţionată din punct de vedere procedural cu constatarea perimării contestaţiei, astfel că, la acest moment, nu mai poate recurge la altă cale procedurală decât cea pusă la îndemână în procedura legii speciale, pentru a obţine acelaşi rezultat (recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru preluarea de proprietate în baza Decretului nr. 111/1951), întrucât aceasta ar presupune eludarea dispoziţiilor legii speciale, contrar principiului specialia generalibus derogant.
În consecinţă, în plan substanţial, constatarea perimării contestaţiei are semnificaţia epuizării procedurii legii speciale pe care reclamanta avea obligaţia de a o urma prioritar, fără a putea să opteze între aceasta şi legea specială, cu atât mai puţin să o abandoneze după iniţierea ei, semnificaţie care implică şi consolidarea efectelor principiului electa una via non datur recursus ad alteram.
Acest principiu antrenează nu numai imposibilitatea urmării paralele a două proceduri circumscrise aceleiaşi finalităţi, dar şi imposibilitatea de a se recurge la cea inaccesibilă părţii ab initio, după eventualul insucces în cadrul procedurii legii speciale, în absenţa unui drept de opţiune, dat fiind principiul specialia generalibus derogant care o indică pe cea care trebuie urmată.
În sensul celor anterior redate sunt şi cele dezlegate cu putere obligatatorie pentru instanţe, ca şi pentru subiectele de drept vizate [potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., forma anterioară], prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, decizie a cărei incidenţă a fost corect reţinută de instanţele de fond care au statuat în sensul inadmisibilităţii cererii de faţă.
Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinut nici argumentul recurentei-reclamante că ar fi abandonat procedura legii speciale din cauza nefuncţionării Fondului Proprietatea, întrucât, pe de o parte, parcurgând procedura Legii nr. 10/2001 avea posibilitatea de a dobândi fie un „bun actual”, fie o „valoarea patrimonială” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, la momentul emiterii dispoziţiei din 25 septembrie 2003 de Primarul Municipiului Oradea, mecanismul Fondului Proprietatea nu fusese încă adoptat, acesta intrând în vigoare odată cu Legea nr. 247/2005, Titlul VII al acesui act normativ fiind cel care îl introduce în sistemul regimului legilor de reparaţie.
Numai dacă recurenta reclamantă era beneficiara unui „bun actual” sau al unei „valori patrimoniale” anterior promovării cererii de faţă era în măsură să solicite antrenarea garanţiilor presupuse de art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, elocvent este parag. 134 din cauza Măria Atanasiu ş.a. contra României, potrivit căruia instanţa europeană a reţinut:
„Un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, parag. 69, C.E.D.O. 2002-VII).”
Pe de altă parte, de ex. în cauza Ţeţu din 07 februarie 2008, parag. 43, Curtea a reţinut: speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanţă condiţională care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, parag. 82 şi 83, C.E.D.O. 2001 VIII).
Recurenta-reclamantă nici în cauza de faţă nu a precizat care este raportul de ordin succesoral cu proprietarul tabular deposedat de stat prin sentinţa civilă nr. 2368/1953 (C.I.S.); în schimb înă, din înscrisul depus la dosar judecătorie, prima instanţă a reţinut că recurenta reclamantă prin acest act de stare civilă a dovedit calitatea de moştenitor al proprietarei tabulare, mama sa - C.R. (n. S.).
În fapt, potrivit C.F. X proprietara tabulară era soţia lui C.S. (I.), respectiv, C.R., n. S. Or, înscrisul anterior menţionat atestă că Z.S. (titular al notificării cu privire la care s-a emis dispoziţia contestată, ulterior perimată) a avut ca părinţi pe Z.D. şi K.M.; cum acest înscris reprezintă un extras din registrul de căsătorii, din cuprinsul lui mai rezultă că C.I. şi S.R. erau părinţii logodnicei sale - C.I.; prin urmare, Z.S. a solicitat în procedura Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii de pe urma socrilor săi, iar nu a părinţilor; în plus, în cauza de faţă, calitatea de reclamantă a avut-o numita Z.S. care nu şi-a precizat calitatea în raport cu proprietara tabulară nici la solicitarea primei instanţe potrivit menţiunilor din încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2010, după cum nici în faţa Înaltei Curţi nu s-a prezentat pentru a i se putea solicita lămuriri suplimentare sub acest aspect.
Cele anterior arătate au fost redate în prezenta decizie pentru a se confirma soluţia respingerii recursului ca nefondat care confirmă legalitatea respingerii acţiunii ca inadmisibile, întrucât argumentul esenţial reţinut de Înalta Curte priveşte negarea calităţii numitului Z.S. de persoană îndreptăţită în procedura Legii nr. 10/2001, anterior iniţierii prezentului litigiu.
Ca atare, se apreciază că este în detrimentul duratei rezonabile a soluţionării cauzei o casare cu trimitere pentru lămurirea calităţii numitei
Z.S. (reclamanta din cauza de faţă) de vreme ce şi aceasta s-a raportat la aceeaşi autoare iniţială - C.R. (n. S.) şi la acelaşi imobil înscris anterior preluării de către stat în baza Decretului nr. 111/1951 în C.F. X Oradea, întrucât este lipsit de relevanţă dacă aceasta are calitatea de moştenitor sau nu a lui Z.S., cel lipsit de calitatea de persoană îndreptăţită.
Referitor la critica privind solicitarea de rstituire a taxei judiciare de timbru, reclamată prin motivele de recurs ca neanalizată de instanţa de apel, Înalta Curte constată că în temeiul art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997 cererea de restituire a taxei (în cazul în care nu era datorată) se adresează instanţei care a perceput-o, dovada achitării acesteia regăsindu-se la dosar judecătorie, astfel că, din acest punct de vedere, atare cerere nu este susceptibilă de a face obiectul unei critici în căile de atac.
Pe de altă parte este de reţinut că recurenta-reclamantă nu a formulat reexaminare împotriva modului de stabilirea a taxei judiciare de timbru pentru a contesta caracterul timbrabil al cererii, potrivit procedurii prevăzutde art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 situaţie în care, la acest moment nu mai are deschisă vreo cale procedurală pentru a supune controlului această măsură fiscală a primei instanţe; calea reexaminării este singura modalitate de contestare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru ce se formulează la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate; cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă, astfel cum prevede art. 18 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997.
Sub aspectul invocării unor asemenea motive prin intermediul motivelor de apel, soluţia este identică chiar dacă reclamanta nu a făcut uz de exercitarea reexaminării şi, prin urmare, nu s-a pronunţat în cauză o încheiere irevocabilă, astfel cum dispune art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ, având în vedere că partea interesată nu are un drept de opţiune în acest sens; prin faptul neatacării, măsura de stabilire a taxei judiciare de timbru a devenit irevocabilă încă din timpul soluţionării pricinii la prima instanţă.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.S., împotriva deciziei nr. 165A din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4062/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4080/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
