ICCJ. Decizia nr. 4081/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4081/2012
Dosar nr. 43815/3/2007
Şedinţa publică din 5 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 602 din 19 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins acţiunile conexe introduse de reclamanta P.M.E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, T.V.I., G.I. şi R.I., ca fiind neîntemeiate, respingând, în prealabil, excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active, lipsa de interes pe capătul 1 din cerere şi lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiate.
A dispus obligarea reclamantei la 700 RON cheltuieli de judecată către pârâtul T.V.I. şi a respins cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâtul G.I., ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, referitor la excepţia lipsei de calitate procesuală activă, Tribunalul a reţinut că petenta este cesionara drepturilor litigioase privitoare la imobilul revendicat, conform contractului de cesiune autentificat la data de 11 iulie 2007 de notarul public W.G., în acest contract fiind inserate o serie de precizări care evidenţiază faptul că persoana menţionată în actul de proprietate al imobilului în litigiu este una şi aceeaşi persoană cu cedenta G.E., menţiuni ce se coroborează cu actele de stare civilă, respectiv certificatul de naştere şi căsătorie ale cedentei, astfel încât excepţia este neîntemeiată.
Reclamanta a demonstrat prin intermediul înscrisurilor aflate la dosar că există identitate între imobilul ce fost naţionalizat, conform Decretului nr. 92/1950 şi care a reprezentat proprietatea cedentei G.A.E. şi cel care se revendică în prezenta cauză, imobil care în decursul anilor a purtat diverse adrese poştale.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată şi excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere referitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, chiar dacă prin Legea nr. 247/2005 s-a statuat că imobilele au fost preluate abuziv în regimul anterior. Preluarea abuzivă nu este echivalentă în toate cazurile cu o preluare fără titlu a bunului imobil, iar pe de altă parte stabilirea de către instanţă a faptului că bunul respectiv a fost sau nu preluat cu titlu ori fără titlu valabil prezintă interes în cadrul soluţionării cererii de revendicare prin care se pune în discuţie compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, cu atât mai mult cu cât se susţine de reclamantă că titlul invocat de pârâţii persoane fizice emană de la un „non dominus”, şi anume Statul Român, reprezentat de Primăria Municipiului Bucureşti.
În aceste condiţii, Tribunalul a considerat că este neîntemeiată şi excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, cel puţin în privinţa primului capăt din acţiunea introdusă de reclamantă.
Referitor la primul capăt de cerere, Tribunalul a avut în vedere că Decretul nr. 92/1950 a fost considerat drept titlu valabil al statului după cum rezultă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, acest titlu nefiind contestat de către reclamantă la momentul perfectării celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996.
În privinţa cererii în revendicare, Tribunalul a reţinut că cererea fost fundamentată pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., reclamanta considerând că titlul de proprietate pe care îl exhibă este preferabil comparativ cu titlurile prezentate de pârâţi.
În privinţa pârâtului T.V.I. s-a constatat că acesta a dobândit apartamentul ce se revendică, situat în Bucureşti, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996 cu mandatarul SC H.N. SA şi cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, în condiţiile în care nu fusese pronunţată o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească faptul că imobilul menţionat a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Ţinându-se cont şi de faptul că, la momentul cumpărării bunului de către chiriaş, nu exista vreun litigiu pe rolul instanţelor referitor la imobil, iar reclamanta nu l-a notificat pe chiriaşul cumpărător şi respectiv pe vânzător în legătură cu intenţia sa de a revendica imobilul în litigiu este evidentă buna-credinţă a pârâtului la achiziţionarea apartamentului pe care îl deţine, fiind astfel incidente prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1898 C. civ.
O situaţie similară s-a constatat şi în ceea ce priveşte apartamentul revendicat iniţial de la pârâtul R.I. care a cumpărat locuinţa nr. 4 situată la etajul 1 al imobilului în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în noiembrie 2006 cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, ulterior acest apartament fiind dobândit de pârâtul G.I. conform ordonanţei de adjudecare din 07 iunie 2000 emisă de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
În aceste condiţii, reclamanta a dat dovadă de atitudine pasivă, înţelegând să promoveze abia în luna decembrie 2007 cerere de revendicare întemeiată pe comparare de titluri, cu toate că Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001 i-ar fi dat posibilitatea să revendice imobilul despre care se pretinde că a intrat în mod abuziv în proprietatea statului în regimul anterior.
Câtă vreme în privinţa celor două contracte de vânzare-cumpărare în baza cărora s-a transmis dreptul de proprietate către pârâţi nu s-a constatat nulitatea printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă nu mai poate fi contestată nevalabilitatea titlurilor prezentate de pârâţi, aceste titluri bucurându-se de o prezumţie absolută de valabilitate.
În cadrul operaţiunii juridice de comparare de titluri, specifică revendicării, nu pot fi ignorate principiile ocrotirii bunei-credinţe şi al asigurării stabilităţii circuitului civil, a căror incidenţă în prezenta cauză este generată tocmai de faptul că apartamentele ce se revendică au fost dobândite cu bună-credinţă şi totodată cu titlu oneros.
Pârâţii persoane fizice, la momentul achiziţionării apartamentelor în litigiu, au avut convingerea că statul este adevăratul proprietar al imobilului, astfel că şi din acest punct de vedere se impune a se acorda preferabilitate titlului invocat de pârâţi, pornindu-se de la un alt principiu de bază al procesului civil, referitor la validitatea aparenţei de drept.
Tribunalul a considerat că acţiunea de revendicare formulată de reclamantă nu poate fi admisă şi în raport de normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care în situaţii similare a invalidat astfel de cereri prin care reclamanţii solicitau să fie recunoscut un drept de proprietate asupra imobilului care a aparţinut autorilor lor, avându-se în vedere că în acele cazuri nu era vorba de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ori o astfel de situaţie se regăseşte şi în prezenta cauză.
Totodată, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat faptul că diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate în regimul comunist nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, astfel că persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a luat măsura confiscării acelor bunuri.
Prin decizia nr. 294 din 17 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă P.M.E. împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a considerat, în mod corect, că buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi, în calitate de foşti chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, este relevantă în cauză, acest element regăsindu-se printre criteriile de analiză într-o cerere în revendicare de natura celei de faţă, stabilite de instanţa supremă prin decizia civilă nr 33/2008, pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, decizie care are caracter obligatoriu, conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În acest sens, Înalta Curte a făcut referire la cele statuate de Curtea Europeană a Dreptului Omului în cauza Raicu contra României, în sensul că instanţa de contencios european acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim însă, cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări să nu creeze noi neajunsuri disproporţionate. Prin urmare, Curtea Europeană a arătat că, în acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
Prin decizia civilă nr. 33/2008, Înalta Curte a statuat că buna-credinţă reprezintă un element constitutiv esenţial al teoriei validităţii aparenţei în drept, care se corelează cu imperativul asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului juridic civil, motiv pentru care instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantei-reclamante în sensul că nu trebuie avute în vedere, la soluţionarea acţiunii în revendicare referitoare la un imobil naţionalizat, nici principiul securităţii circuitului juridic civil şi nici cel al validităţii aparenţei în drept.
Din aspectele pe care instanţa supremă le-a impus spre analiză în vederea soluţionării unei acţiuni în revendicare care priveşte un imobil preluat abuziv, prima cerinţă referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esenţială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa celorlalte chestiuni enumerate în decizia pronunţată în interesul legii. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.
Această concepţie promovată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii porneşte de la natura care i se atribuie acţiunii în revendicare în actualul context legislativ, şi anume aceea de remediu procedural, până la intervenţia legiuitorului, în vederea acoperirii acestor deficienţe de ordin legislativ şi instituţional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile, în ceea ce priveşte cuantumul şi timpul până la momentul efectiv al plăţii.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamantei, Curtea, analizând întregul probatoriu al cauzei, a reţinut că aceasta are un titlu de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1939 de Secţia notariat a Tribunalului Ilfov prin care s-a dobândit proprietatea terenului, autorizaţia de construcţie din 1939, în baza căreia s-a edificat construcţia, formată din subsol, parter şi două etaje, actul de partaj voluntar autentificat în 1940 prin care lui G.A.E. i-au revenit în proprietate exclusivă o parte din spaţiile de locuit din imobil şi contractul de cesiune de drepturi litigioase prin care reclamanta a preluat toate drepturile litigioase referitoare la imobilul revendicat.
Examinând coroborativ întreg materialul probator administrat în cauză în cele două faze procesuale, Curtea a constatat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se fi stabilit dreptul său de proprietate asupra imobilului, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare fie prin constatarea pe cale judiciară a ne valabilităţii titlului statului.
Din această perspectivă, instanţa de apel a avut în vedere cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Athanasiu contra României, în sensul că, deşi prin hotărâre judecătorească se constată nelegalitatea naţionalizării întregului imobil, aceste hotărâri nu constituiau un titlu executoriu pentru restituirea imobilului. Curtea Europeană mai arată faptul că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparaţie şi epuizarea căilor de recurs reglementate de aceste legi.
Din adresa din 10 martie 2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, rezultă că s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul ce formează obiectul prezentului litigiu, care nu a fost soluţionată până în prezent.
Având în vedere că dispoziţiile acestei legi speciale reglementează în art. 2 noţiunea de preluare abuzivă, înglobând în enumerarea exemplificativă pe care o face acest text de lege atât cazurile de preluare cu titlu (care poate fi în concepţia legiuitorului valabil sau nevalabil), cât şi cele de preluare fără titlu, precum şi faptul că statuează în art. 1 din lege principiul restituirii în natură, iar în subsidiar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea a apreciat că legea specială de reparaţie recunoaşte în favoarea celor care s-au prevalat de dispoziţiile ei, depunând notificare în condiţii de regularitate procedurală, existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului pe care îl revendică pe această cale specială, drept care s-a conservat în patrimoniul lor în ciuda deposedării o perioadă îndelungată de timp.
Pornind de la faptul că instanţa de contencios european nu a recunoscut protecţia instituită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privărilor de proprietate în ipoteza în care cauza prejudiciului nu constituie o încălcare a unui drept protejat de Convenţie (deposedarea fiind anterioară ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către statul respectiv), potrivit regulilor care guvernează competenţa ratione temporis a Curţii, doctrina a arătat că situaţia este cu totul deferită când statul a edictat o legislaţie cu caracter reparatoriu, care recunoaşte caracterul abuziv al preluării. Adoptarea unei astfel de legislaţii îndreptăţeşte concluzia că aceste dispoziţii legale au valenţa de a reconfirma în patrimoniul foştilor titulari dreptul de proprietate imobiliară de care au fost privaţi. Acest aspect a fost expres recunoscut de legiuitor până la data de 30 ianuarie 2009 prin prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care statuau în sensul că în ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil de către stat, fostul proprietar îşi păstra calitate de titular al dreptului de proprietate.
Abrogarea acestor prevederi legale nu este de natură să schimbe situaţia juridică a foştilor proprietari, în condiţiile în care acest text de lege nu făcea altceva decât să dea expresie unui principiu de drept (acela al legalităţii), cu consecinţa protejării dreptului de proprietate în sensul de a recunoaşte conservarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speţa de faţă şi având în vedere că reclamanta justifică un titlu de proprietate (care nu a fost anulat şi nici nu s-a constatat ineficacitatea sa prin niciunul din mijloacele legale) şi a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, prin depunerea notificării în temeiul legii, Curtea a apreciat că reclamanţii beneficiază de un bun în sensul Convenţiei.
Aşa cum arată Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, noţiunii de bun se subsumează atât drepturile reale (de proprietate), drepturile de creanţă, cât şi speranţa legitimă conferită de legislaţia şi practica judiciară existentă de a obţine recunoaşterea dreptului sau şi restituirea bunului sau o reparaţie echitabilă.
Pentru a stabili conţinutul concret al noţiunii de bun, care se află în patrimoniul reclamantei şi care îi legitimează demersul judiciar întreprins în acest dosar, confirmând totodată şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni, prin raportare la cele expuse anterior cu privire la această chestiune, Curtea a apreciat necesară luarea în considerare şi a celorlalte criterii statuate de decizia civilă nr. 33/2008, precum şi soluţia la care face referire instanţă supremă în cadrul aceleaşi decizii, în situaţia în care ambele părţi pot invoca protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere şi conţinutul larg conferit de jurisprudenţa Curţi Europene a Drepturilor Omului noţiunii de bun.
Celelalte criterii de referinţă sunt reprezentate de: caracterul neconvenţional al Legii nr. 10/2001, precum şi de necesitatea respectării securităţii circuitului juridic civil şi a bunei-credinţe a dobânditorilor imobilului în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte neconvenţionalitatea Legii nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că, în concepţia sistemului reparator al legii, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obţine de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, cerinţă care nu este îndeplinită în speţă, nefiind promovată o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 18 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 20 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte soluţia propusă de instanţa supremă în cazul în care ambele părţi într-o acţiune în revendicare se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi corelarea acesteia cu celelalte criterii de analiză statuate de instanţa supremă, aceasta a reţinut faptul că unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, ca o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (cauza Brumărescu contra României).
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, este posibil ca într-o astfel de acţiune în revendicare, ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, astfel că instanţa este pusă în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.
În această situaţie, Înalta Curte a concluzionat că soluţia ar avea efectul privării uneia din părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna că nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.
Privarea de bun în absenta oricărei despăgubiri constituie, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel încât, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Instanţa supremă a dat eficienţă regulilor dreptului comun, potrivit cărora, în cazul unei imposibilităţi fizice sau juridice de restituire a bunului revendicat, acţiunea reală se transformă într-o acţiune personală, având ca obiect contravaloarea acelui bun.
Examinând din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţia juridică a pârâţilor, instanţa de apel a reţinut că aceştia sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, au un titlu de proprietate, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, prin care dovedesc în mod legal existenţa acestui drept, titlu care nu a fost contestat în justiţie, în condiţiile dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că prin expirarea termenului special de prescripţie stabilit de legiuitor, acesta s-a consolidat.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea, reţinând în cazul reclamantei aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a constatat că prin noţiunea de bun, se protejează dreptul de creanţă al acesteia, care are ca obiect contravaloarea apartamentului înstrăinat.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă, apreciind totodată că, prin această analiză, a răspuns şi criticilor apelantei reclamante referitoare la modul de soluţionare a acţiunii în revendicare şi la elementele ce trebuie avute în vedere la compararea titlurilor înfăţişate de părţi.
Faţă de criticile cu privire la nevalabilitatea titlului statului, instanţa de apel a constatat că preluarea imobilului realizată în baza Decretului nr. 92/1950 este abuzivă, faţă de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Atunci când prima instanţă a calificat Decretul nr. 92/1950 drept titlu valabil al statului, s-a raportat la prevederile Legii nr. 112/1995, mai exact la normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, care conţineau o asemenea dispoziţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.M.E., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Cu toate că, potrivit principiului securităţii circuitului civil, prin admiterea acţiunii în revendicare nu trebuie adusă atingere dreptului de proprietate aparţinând altei persoane, această protecţie operează doar dacă acel drept îi aparţine în mod legal.
Or, în speţă, având în vedere că preluarea imobilului de către stat a fost una abuzivă, pârâţii nu au dobândit un drept de proprietate, deoarece statul nu putea transmite în baza Legii nr. 112/1995 ceea ce nu a avut niciodată în patrimoniu.
Prin urmare, în situaţia statuată de principiile nemo dat quod non habet şi nemo plus juris ad alium transferrare potest ipse habet, buna-credinţă nu are nicio relevanţă, analiza acesteia putând fi, eventual, făcută în cadrul unei acţiuni în garanţie pentru evicţiune.
De asemenea, expirarea termenului special de prescripţie, prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu poate avea în acest caz efect de consolidare, pentru că lipseşte din patrimoniul pârâţilor dreptul asupra căruia s-ar produce consolidarea.
Preferinţa trebuie acordată titlului reclamantei, pentru că privarea acesteia de bunul său o perioadă atât de îndelungată de timp constituie o încălcare majoră a dreptului său de proprietate şi în combinaţie cu lipsa totală a despăgubirii (măsurile reparatorii prin echivalent fiind calificate chiar de către instanţa de apel drept iluzorii) au făcut ca reclamanta să sufere o greutate disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său, garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De aceea, unica soluţia ce se impunea era aceea de constatare a nevalabilităţii titlului statului şi de admitere a acţiunii în revendicare.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Motivele de recurs vizează modul de soluţionare, de către instanţa de apel, a cererii în revendicare a două apartamente din imobilul în litigiu (apartamentele nr. 4 şi 6 din imobilul situat în Bucureşti), preluat fără titlu de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, în sensul stabilirii preferabilităţii titlului de proprietate al reclamanţilor faţă de cel al pârâţilor, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru acele apartamente.
Recurenta-reclamantă a criticat, în primul rând, premisa analizei comparative a titlurilor de proprietate înfăţişate de părţile adverse cu privire la acelaşi imobil, anume existenţa a două titluri valabile, susţinând că pârâţii nu justifică un titlu de proprietate valabil, cât timp au dobândit bunul de la o altă persoană decât adevăratul titular al dreptului de proprietate.
Din considerentele deciziei recurate rezultă, însă, că principalul motiv pentru care instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe de respingere a cererii în revendicare este acela al inexistenţei, în patrimoniul chiar al reclamantei, a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu semnificaţia de drept la restituire (după cum se va arăta în considerentele ce vor fi expuse), fără ca reclamanta să fi formulat critici pe acest aspect.
Astfel, analizând cererea în revendicarea unui imobil preluat abuziv de către stat în perioada 1945-1989 prin prisma criteriilor menţionate în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, instanţa de apel a constatat că, deşi reclamanta are un „bun” în sensul convenţiei, în raport de caracterul abuziv al preluării operate de către stat, totuşi, acest bun constă doar într-un drept de creanţă, respectiv dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, insuficient pentru a da câştig de cauză reclamantei în cererea în revendicare.
Pentru aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei, instanţa de apel a făcut, în mod corect, referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conţinutul noţiunii, ca vizând atât un „bun actual”, cât şi o „speranţă legitimă” de valorificare a dreptului de proprietate.
În jurisprudenţa anterioară cauzei Atanasiu şi alţii contra României (din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), instanţa europeană a constatat că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porţeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20).
Or, se observă, în jurisprudenţa Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun”.
Astfel, în hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu (la care, în mod corect, a făcut referire instanţa de apel), se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu - precum în speţă -, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
În acest context, simpla constatare, prin decizia recurată în cauză, a nevalabilităţii titlului statului, constituit prin preluarea abuzivă a imobilului prin Decretul nr. 92/1950, nu reprezintă temeiul existenţei unui „bun actual” care să o îndreptăţească pe reclamantă la revendicarea imobilului de la cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995.
Pentru a se prevala de un asemenea bun în cadrul cererii în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, reclamanta ar fi trebuit să înfăţişeze o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Reclamanta poate invoca doar un drept de creanţă, sub condiţia iniţierii procedurii Legii nr. 10/2001, iar cercetarea împrejurării dacă reclamanta a formulat sau nu notificare în baza legii speciale excede cadrului prezentei cereri în revendicare.
Din perspectiva criticilor referitoare la caracterul iluzoriu al despăgubirilor pe care reclamanta le-ar putea obţine în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005, este de precizat că, în cauza Atanasiu contra României, dreptul la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire în jurisprudenţa Curţii Europene.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, în termenul acordat în acest sens, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea Europeană nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinţei existenţei unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluţionată de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte, întocmai ca şi despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Întrucât, faţă de cele expuse, rezultă că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei apartamentului în litigiu, este inutilă evaluarea celorlalte motive de recurs, ce ar fi interesat compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi doar dacă s-ar fi reţinut în patrimoniul reclamantei dreptul subiectiv relevant pentru cererea dedusă judecăţii (valabilitatea titlului pârâţilor, relevanţa bunei-credinţe a dobânditorului în cadrul cererii în revendicare).
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.M.E. împotriva deciziei nr. 294A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4080/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4085/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
