ICCJ. Decizia nr. 412/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 412/2012
Dosar nr. 3259/108/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 674 din 12 octombrie 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei Ş.V. şi a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad să-i plătească acesteia suma echivalentă în lei a 2000 euro despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta Ş.V. a formulat cererea în calitate de soţie a defunctului Ş.G., născut la data de 5 iunie 1928 în Pecica judeţul Arad şi decedat la 30 ianuarie 1999 în localitatea Pecica judeţul Arad şi sunt incidente prevederile art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009.
Soţul reclamantei, defunctul Ş.G., a fost condamnat prin sentinţa nr. 89 din 13 februarie 1950 a Tribunalului Militar Timişoara, la pedeapsa de 4 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prev. de art. 209 pct. IV C. pen., pentru că a activat în cadrul unei organizaţii subversive denumită „Naţional Creştină" având ca scop schimbarea orânduirii sociale şi răsturnarea regimului comunist. Soţul reclamantei a fost arestat la data de 18 martie 1949 şi a fost eliberat la 20 august 1953, astfel că a executat 4 ani de închisoare. Condiţiile deosebit de grele din închisoare i-au afectat starea de sănătate, în perioada detenţiei autorul reclamantei fiind pus la muncă silnică pe şantierul Canal Dunărea Mare Neagră.
Instanţa a mai reţinut că din adresa din 21 mai 2010 a Casei Judeţene de Pensii Arad rezultă că defunctul Ş.G. şi reclamanta Ş.V. au beneficiat de prevederile Decretului nr. 118/1990.
S-a avut în vedere ca despăgubirea stabilită să compenseze prejudiciul suferit de reclamantă, principiul reparării integrale a acestui prejudiciu neputând avea decât un caracter estimativ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul român solicitând schimbarea ei şi respingerea acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că suma acordată reclamantei reprezintă o îmbogăţire Iară just temei câtă vreme consecinţele negative ale condamnării defunctului ei soţ s-au răsfrânt, în principal, asupra acestuia.
În plus, nu există la dosar dovada condamnării lui printr-o hotărâre care să poarte menţiunea caracterului ei definitiv.
Trebuie să se ţină seama de faptul că suferinţele au fost puternic atenuate prin trecerea timpului şi că ele au fost deja compensate de stat prin măsuri conţinute în alte legi speciale de reparaţie materială.
Apelantul a mai solicitat Curţii să ţină cont de faptul că după pronunţarea sentinţei, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, nu mai pot fi acordate despăgubiri în baza Legii 221/2009 pentru daune morale, ceea ce impune respingerea acţiunii reclamantei din cauza de fată.
Prin Decizia nr. 155 din 8 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a stabilit neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009.
Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub aspectul constituţionalităţii sale şi sub aspectul compatibilităţii cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa a reţinut că Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale) nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia, în consecinţă instanţa reţinând că Decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă în speţă.
S-a mai reţinut că atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincţie în funcţie de situaţia juridică care 1-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca şi celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voinţa expresă sau prezumată a părţilor iar noua lege ar interveni brutal şi nepermis asupra dreptului la liberă dispoziţie a părţilor - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câştigate prin voinţa părţilor iar, în cea de-a doua, doar de simple aşteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanţii o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgia).
Reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. l al Protocolului adiţional (nr. l) la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat) iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., în criticile dezvoltate referindu-se la faptul că la data introducerii acţiunii dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 erau în vigoare, iar modificarea legii prin Decizia Curţii Constituţionale după data introducerii acţiunii nu poate determina respingerea acţiunii.
Soluţia instanţei de fond este legală, despăgubirile acordate sunt justificate pe deplin de suferinţele soţului reclamantei ca urmare a condamnării precum şi de suferinţele reclamantei determinate de această condamnare.
Recursul nu este fondat.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
În acest context se constată ca în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 31 şi 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Timişoara la data 8 februarie 2011
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile invocate în prezentul recurs, care urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Ş.V. împotriva deciziei civile nr. 155 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 410/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 409/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
