ICCJ. Decizia nr. 414/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 414/2012
Dosar nr. 7066/63/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 mai 2010, la Tribunalul Dolj reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În motivarea acţiunii, a arătat că în perioada 05 noiembrie 1951 - 03 noiembrie 1953 a fost deţinut în Penitenciarul Poarta Albă şi alte penitenciare din ţară, în baza sentinţei penale nr. 227 din anul 1952 a Tribunalului Militar Constanţa, fiind condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare sau agitaţie publică prevăzută de art. 327 C. pen. din anul 1936, cu modificările şi completările ulterioare.
A susţinut că în perioada arestării preventive a fost bătut, înfometat, închis într-o carceră în care dormea pe un pat din platbandă de fier, ploua în cameră, iar ca hrană primea pe zi o cană cu apă şi o felie de pâine.
Reclamantul a arătat că a fost eliberat după ispăşirea pedepsei de 2 ani, la data de 3 noiembrie 1953, iar în perioada cât a fost condamnat familia nu a ştiut absolut nimic despre el, consecinţa condamnării sale având urmări şi asupra familiei.
A susţinut că, după eliberarea din penitenciar a fost marginalizat, nu a putut să meargă la şcoală, nu s-a putut angaja la nici o întreprindere de stat, în prezent este grav bolnav, având mai multe afecţiuni cardiace şi pulmonare, aşa cum rezultă din actele medicale anexate.
A mai arătat că a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, aşa cum a rezultat din Hotărârea nr. 1565 din 10 octombrie 1991 a Comisiei Judeţene.
Reclamantul a susţinut că a suferit un prejudiciu moral, i-au fost cauzate grave suferinţe fizice şi psihice prin condamnarea şi executarea pedepsei, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 396 din 12 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia civilă, acţiunea a fost admisă în parte, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit şi a sumei de 1000 lei.
S-a reţinut că, prin sentinţa nr. 227 din7 mai 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa în dosarul nr. 270/1952, s-a dispus condamnarea reclamantului la 2 ani închisoare corecţională, pentru delictul de agitaţie publică, condamnare dispusă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 327 alin. (3) C. pen.
S-a reţinut că este evident că prin condamnarea penală cu caracter politic a reclamantului s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic prilejuite de pierderea confortului fizic, fiind afectate toate acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu familia, apropiaţii, prietenii, vătămări care îşi găsesc expresia tipică în durerea morală încercată.
Că, lipsirea de libertate a reclamantului a avut repercusiuni şi în planul vieţii private, prejudiciul moral, prin esenţă însă, nu este susceptibil de evaluare bănească, iar despăgubirile băneşti acordate nu pot avea drept urmare repunerea reclamantului în situaţia anterioară şi că, indiferent de cuantumul acestora, suferinţele suportate indirect de către reclamant nu pot fi şterse, deoarece timpul nu mai poate fi întors.
În acelaşi timp, tribunalul a ţinut cont şi de faptul că aceste despăgubiri au rolul de a oferi o satisfacţie de ordin moral reclamantului şi trebuie să fie susceptibile de a alina suferinţele acestuia, iar nu să realizeze o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.
Tribunalul a apreciat că despăgubirile în cuantum de 150.000 euro solicitate de reclamant sunt exagerate, iar suma ce trebuie acordată şi care corespunde criteriului de satisfacţie echitabilă este de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
Reclamantul a criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, susţinând că sunt mult prea reduse, în raport cu suferinţele îndurate cât şi de orientarea practicii judecătoreşti în materia acordării acestor despăgubiri.
În motivarea apelului declarat de pârât s-a criticat cuantumul daunelor morale acordate, susţinându-se că acestea sunt exagerate, faţă de situaţia de fapt, că nu s-au avut în vedere criteriile de cuantificare a prejudiciului suferit de reclamant, precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a mai susţinut că drepturile persoanelor condamnate politic în perioada comunistă sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 şi că în atare situaţie, instanţa trebuia să verifice dacă drepturile obţinute de reclamant prin efectul acestor legi, nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta.
Sub acest aspect a învederat că, deşi reclamantul a recunoscut că beneficiază de o indemnizaţie acordată în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, instanţa de fond nu a ţinut seama de această împrejurare la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Prin Decizia nr. 66 din 3 februarie 2011 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat reclamant, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că reclamantul a promovat acţiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, în calitate de persoană condamnată politic prin sentinţa penală nr. 227/1952 a Tribunalului Militar Constanţa, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 327 C. pen.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia Curţii Constituţionale, este general obligatorie, opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
De altfel, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situaţia în care în termen de 45 zile Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, acestea să-şi înceteze efectele juridice.
În condiţiile în care termenul de 45 de zile stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a expirat, iar Parlamentul României nu a pus de acord aceste prevederi cu Constituţia, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că reclamantul a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, primind lunar sume de bani stabilite prin Hotărârea nr. 1565 din 10 octombrie 1991, emisă de Comisia Judeţeană Dolj pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., rară a dezvolta critici potrivit textelor invocate. Recurentul reclamant susţine în conţinutul cererii de recurs că sentinţa instanţei de fond fiind pronunţată la data de 12 octombrie 2010, iar faţă de norma juridică pe care s-a întemeiat acţiunea şi asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat nu poate opera retroactivitatea, deoarece legea reglementează numai situaţiile ce se nasc după intrarea ei în vigoare.
Recursul nu este fondat.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
În acest context se constată ca în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 31 şi 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Craiova la data 3 februarie 2011.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titular al unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.C. împotriva deciziei civile nr. 66 din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 415/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 413/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
