ICCJ. Decizia nr. 413/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 413/2012
Dosar nr. 4024/101/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 mai 2010 Ia Tribunalul Mehedinţi reclamantul P.L.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 300.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat prin strămutare pe o perioadă de 4 ani 3 luni şi 2 zile.
În motivarea acţiunii a arătat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 a fost strămutat împreună cu familia în comuna Pelicanu, jud. Călăraşi.
În dovedirea acţiunii a depus la dosar următoarele înscrisuri; acte de stare civilă, adresa nr. 76318/1991, hotărârea nr. 38/1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretul-lege nr. 118/1990, Decizia nr. 71485/1991 şi a solicitat audierea martorului P.M.
La data de 2 iunie 2010, reclamantul şi-a precizat acţiunea arătând că, solicită 3.000.000 lei, daune morale.
Prin Decizia nr. 594 din 29 octombrie 2010 instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, daune morale către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada strămutării sale şi a familiei, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., strămutarea fiind enumerată în art. 3 din Legea nr. 221/2009 între măsurile administrative cu caracter politic.
Faţă de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, pentru perioada de 4 ani, 3 luni şi 2 zile cât familia reclamantului a avut domiciliu obligatoriu ca efect al strămutării, s-a apreciat că o indemnizaţie de 10.000 euro este echitabilă şi suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând într-o primă critică soluţionarea cauzei fără participarea procurorului, care era obligatorie. Hotărârea a mai fost criticată pentru modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, prin ignorarea criteriilor ce trebuie avute în vedere la aprecierea prejudiciului moral suferit, arătându-se şi faptul că măsurile reparatorii acordate reclamantului în baza Decretului-lege nr. 118/1990 sunt suficiente, acoperind în totalitate prejudiciul suferit de acesta.
Prin Decizia nr. 85 din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost admis, a fost schimbată sentinţa şi respinsă acţiunea,instanţa reţinând în esenţă că prima critică nu este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu care participarea procurorului este obligatorie numai în cauzele având ca obiect cereri pentru constatarea caracterului politic al condamnării potrivit art. 1 alin. (3). Participarea procurorului nu este obligatorie şi inacţiunile întemeiate pe prevederile art. 5 din lege.
Instanţa a mai reţinut că cererea reclamantului pentru despăgubiri s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text declarat neconstituţional prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevede că dispoziţiile din legile, ordonanţele, regulamentele în vigoare care au fost declarate neconstituţionale îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile a căror constituţionalitate s-a contestat, sunt suspendate de drept.
În raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia care a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia este în general obligatorie, opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare Decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra caracterului şi obligativităţii acestor decizii, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr. 186 din 18 noiembrie 1999 şi 169 din 2 noiembrie 1999, statuând că obligativitatea decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
În consecinţă, dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, iar instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituţională, continuă judecarea cauzei, incumbându-i obligaţia de a nu aplica prevederile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
Deciziile nr. 1358 şi 1360/2010 au fost publicate în M. Of., partea I, la data de 15 noiembrie 2010 astfel că, începând cu această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, pe termenul de 45 de zile în care Parlamentul avea posibilitatea de a pune de acord această normă cu prevederile Constituţiei, iar după împlinirea acestuia, norma menţionată şi-a încetat efectele juridice, potrivit art. 147 din Constituţie.
Nu se poate reţine nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie în vigoare la data promovării acţiunii, reclamantul are o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziţie legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de neconstituţionalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea CEDO din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov contra Bulgariei).
S-a mai reţinut că reclamantul a beneficiat de drepturile conferite prin Decretul-lege 118/1990.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs criticând-o pentru că în mod greşit a avut în vedere la soluţionarea cauzei deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale.
Acţiunea a fost promovată înainte de declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în consecinţă deciziile Curţii Constituţionale nu îi sunt aplicabile.
In concordanţă cu jurisprudenţa CEDO cuantumul despăgubirilor pentru daune morale trebuie lăsat la latitudinea instanţei de judecată, în acest context neputând fi primite criticile pârâtului cu privire la imposibilitatea financiară a statului de a suporta despăgubiri foarte mari stabilite de instanţele de judecată.
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor nu a adus vreo schimbare dispoziţiilor legale pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată.
Împrejurarea că a beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu îi limitează dreptul de a solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Recursul nu este fondat.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
În acest context se constată ca în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 31 şi 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Craiova la data 9 februarie 2011.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titular al unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de considerentele ce preced nu pot fi primite nici criticile referitoare la cuantumul daunelor sau la faptul că împrejurarea că a beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu îi limitează dreptul de a solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În acelaşi context urmează a fi respinse criticile prin care se invocă faptul că Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor nu a adus vreo schimbare dispoziţiilor legale pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, atâta timp cât prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.L.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.L.D. împotriva deciziei civile nr. 85 din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 414/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 410/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
