ICCJ. Decizia nr. 4126/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4126/2012
Dosar nr. 5611/3/2009
Şedinţa publică din 06 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 13 februarie 2009, reclamanţii V.L. şi V.A. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Economiei şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 757.000 RON reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti şi suma restituită de către Ministerul Finanţelor Publice cu titlu de valoare actualizată a preţului plătit pentru achiziţionarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995.
Pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Economiei au invocat, prin întâmpinările depuse la dosar, excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive.
Prin încheierea din 04 mai 2009, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 78 din 25 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice.
În considerentele acestei sentinţe, instanţa de fond a reţinut că prin decizia civilă nr. 2598 A din 10 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului, s-a admis acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, M.G.I., în contradictoriu cu reclamanţii din prezenta cauză şi cu Municipiul Bucureşti, constatându-se nulitatea absolut[ a contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1996, prin care V.L. şi V.A. cumpăraseră imobilul în baza Legii nr. 112/1995.
S-a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1054 din 20 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să restituie cumpărătorilor preţul plătit pentru achiziţionarea imobilului, actualizat cu indicele de inflaţie.
În raport de prevederile art. 501 şi art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, numai proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu au fost desfiinţate (anulate) prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi au fost desfiinţate (anulate) prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul doar la restituirea preţului actualizat al imobilelor.
Constatarea pe cale judecătorească a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1996 presupune faptul că instanţele judecătoreşti, verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea contractului, au apreciat că acestea nu au fost îndeplinite în cauză. Tribunalul a considerat că nu se poate reţine, în prezentul litigiu, că reclamanţii au fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare , deoarece ar însemna să se aducă atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii V.A. şi V.L.
Prin decizia nr. 537 A din 20 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt a fost corect stabilită de prima instanţă, iar criticile de nelegalitate formulate de reclamanţi nu sunt întemeiate.
În ceea ce priveşte susţinerea de către apelanţi a faptului că nu există autoritate de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a constatat că prima instanţă nu a soluţionat acţiunea prin prisma excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci doar în considerentele hotărârii pronunţate pe fond, a motivat de ce nu poate trece peste considerentele deciziei civile nr. 2598 A din 10 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Curtea a observat că Tribunalul a făcut aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat - potrivit căruia orice chestiune litigioasă ce a făcut obiect al unei analize judiciare rămase irevocabile nu mai poate fi contrazisă într-un al doilea proces - şi nu a excepţiei autorităţii de lucru judecat.
În acest sens, Curtea a arătat că dintre cele două funcţii procesuale ale autorităţii de lucru judecat, respectiv cea de excepţie şi cea de prezumţie (res judicata pro veritate habetur), instanţa de fond nu a reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor reglementate de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. pentru a fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat cu consecinţa respingerii acţiunii pe cale de excepţie, ci a dat relevanţă juridică statuărilor cu caracter jurisdicţional făcute în primul proces, referitoare la respectarea sau nu de către reclamanţi, a prevederilor Legii nr. 112/1995. Prin urmare, Curtea a reţinut că Tribunalul a făcut aplicarea în cauză a prezumţiei lucrului judecat, reglementată prin dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ. ca prezumţie absolută irefragabilă - care are natura juridică a unui mijloc de probă, a cărui aplicare ţine de fondul litigiului.
Critica privind greşita aplicare sau interpretare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, a fost, de asemenea, considerată nefondată, instanţa de apel reţinând că prima instanţă a interpretat în mod corect textul de lege invocat.
În ceea ce priveşte solicitarea apelanţilor ca instanţa să constate faptul că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat conform prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece Decretul nr. 92/1950 era considerat, la data cumpărării, un titlu valabil, Curtea a apreciat că nu poate reţine aceste susţineri, deoarece în speţă operează funcţia de prezumţie a autorităţii de lucru judecat, în sensul că ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă hotărâre, teză exprimată prin adagiul res judicata pro veritate habetur.
În consecinţă, instanţa a reţinut în cauză identitatea chestiunii litigioase tranşate irevocabil în litigiul anterior, care a stabilit faptul că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost una fără titlu valabil, deoarece contravenea prevederilor Constituţiei României din anul 1948; că foştii proprietari au depus cerere de restituire în natură la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, din 25 iulie 1996, deci anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2006; reclamanţii-cumpărători au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, precum şi încheierea acestui contract cu eludarea dispoziţiilor art. 1 şi 9 din Legea nr. 112/1995.
La pronunţarea deciziei recurate, Curtea a avut în vedere inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele în care petenţii au invocat norma de protecţie a dreptului de proprietate privată cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ajungând la concluzia că speţa de faţă este diferită de cea din cauza Raicu împotriva României în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 fusese confirmat prin respingerea irevocabilă a acţiunii în constatarea nulităţii acestuia, introdusă de fostul proprietar al imobilului. Prin urmare, în acea speţă reclamanta beneficia de un „bun”, în sensul jurisprudenţei Curţii Europeane a Drepturilor Omului, în baza unei hotărâri definitive prin care se recunoscuse valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost ulterior desfiinţată ca urmare a admiterii recursului în anulare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că a statuat deja că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin admiterea recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiţie.
În speţa de faţă însă, prin sentinţa civilă nr. 1054 din 20 februarie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului, instanţele au făcut aplicarea principiului restitutio in integrum şi, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligând Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor cu caracter special instituite la art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să le restituie apelanţilor-reclamanţi din cauza de faţă preţul, reactualizat, al imobilului în litigiu.
În consecinţă, constatând faptul că apelanţii-reclamanţi au fost despăgubiţi pentru privarea de bun, prin aplicarea principiului restitutio in integrum şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că sunt respectate cerinţele respectării dreptului de proprietate privată prevăzute de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Instanţa de apel a înlăturat şi critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1344 C. civ., în cadrul căreia apelanţi au susţinut faptul că acest text de lege nu condiţionează valabilitatea obligaţiei de garanţie şi suportare a diferenţei de valoare de validitatea contractului de vânzare-cumpărare sau de buna-credinţă a cumpărătorului.
Curtea a confirmat raţionamentul Tribunalului, în sensul că în speţă nu sunt aplicabile regulile de la evicţiune, care presupun existenţa unui contract valabil, ci regulile de la efectele nulităţii, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum). În al doilea rând, Curtea a arătat că în speţa de faţă nu sunt aplicabile regulile de drept comun din materia evicţiunii, atât timp cât pentru situaţia de fapt reţinută de instanţă legiuitorul a instituit anumite reguli speciale, cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, prin care a reglementat o formă de răspundere civilă extracontractuală specială.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii V.A. şi V.G., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenţii au arătat următoarele:
În mod greşit instanţa de apel face distincţia între „excepţia autorităţii de lucru judecat” prevăzută de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. şi „prezumţia lucrului judecat”, pretins reglementată de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ. Nu este vorba de două chestiuni diferite: art. 1200 pct. 4 menţionează ca şi prezumţie legală autoritatea de lucru judecat, iar art. 1201 explică ce se înţelege prin lucru judecat. Deci, pentru a se vorbi de autoritatea de lucru judecat este nevoie de tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Dacă legiuitorul ar fi dorit să confere prezumţiei de lucru judecat o întindere mai mare, nu ar fi limitat-o prin această definiţie, aşezată imediat după menţionarea ei. Nu este vorba de încercarea de a se ignora dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, ci de posibilitatea de a se analiza aspecte care au fost menţionate în considerentele care nu lămuresc dispozitivul şi care nu au nicio legătură cu prezumţia lucrului judecat.
Instanţa a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001. Textul vorbeşte despre respectarea Legii nr. 112/1995, prevedere expresă, de strictă interpretare. Nu există nicio prevedere a Legii nr. 112/1995 pe care recurenţii să nu o fi respectat. În textul acestei legi nu exista obligaţia cumpărătorilor de a verifica dacă s-a depus vreo cerere de către fostul proprietar, iar H.G. nr. 20/1996 enumera Decretul nr. 92/1950 ca modalitate de preluare legală a bunului de către stat. Art. 501 din Legea nr. 10/2001 se referă la nerespectarea strictă a Legii nr. 112/1995, nu la nerespectarea altor legi sau a principiilor generale privind încheierea actului juridic. În speţă, contractul a fost încheiat cu respectarea acestei legi, cumpărătorii îndeplineau condiţiile legale, imobilul era considerat ca fiind trecut cu titlu în proprietatea statului şi nu exista niciun proces pe rol şi nicio notificare prin care fostul proprietar să arate că se opune vânzării sau că ar contesta în vreun fel titlul statului. Buna sau reaua-credinţă nu este menţionată ca şi condiţie de cumpărare în Legea nr. 112/1995, art. 501 din Legea nr. 10/2001 se referă strict la condiţiile avute în vedere de această lege.
Recurenţii fac trimitere la argumentele unui punct de vedere exprimat într-o opinie separată la o decizie de speţă (decizia nr. 947/R din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă), în sensul că dispoziţiile art. 501 şi art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 permit acordarea preţului de piaţă şi în situaţia în care cumpărătorii au fost de rea-credinţă, dacă actul s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
3. În situaţia în care s-a respins apelul în ceea ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata diferenţei dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi preţul plătit actualizat, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 1344 C. civ., care vin în completarea celor prevăzute de art. 501 şi art. 50 alin. (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care, în baza normelor speciale, nu se acoperă prejudiciul real (în speţă, sporul de valoare dobândit de imobil între data cumpărării şi cea a pierderii proprietăţii).
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat şi a argumentelor expuse în susţinerea acestuia, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Raţionamentul instanţei de apel şi distincţia făcută între „excepţia autorităţii de lucru judecat” şi „prezumţia lucrului judecat” este în acord cu reglementarea de care puterea lucrului judecat beneficiază sub imperiul C. civ. de la 1864 şi a C. proc. civ. actual.
Pe de o parte, potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., puterea de lucru judecat este considerată o prezumţie legală, ca manifestare pozitivă, ceea ce presupune că o constatare jurisdicţională (în sensul de soluţie a raportului litigios dedus judecăţii), făcută printr-o hotărâre judecătorească, este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre. Pe de altă parte, excepţia puterii lucrului judecat, ce poate fi invocată în temeiul art. 166 C. proc. civ., se corelează cu dispoziţiile art. 1201 C. civ. valorificând efectului negativ al lucrului judecat, în sensul că un proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi nu mai poate fi reluat.
Această distincţie nu este de natură să confere prezumţiei de lucru judecat o întindere mai mare, aşa cum se susţine în motivarea recursului. În realitate, este vorba despre funcţii diferite ale puterii lucrului judecat, respectiv aceea de prezumţie şi de excepţie procesuală, în primul caz având efect în plan probator, iar în al doilea caz producând consecinţe în materia limitării exerciţiului dreptului la o nouă acţiune având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi.
2. Instanţa de apel a reţinut în mod corect că în prezentul litigiu nu pot fi contrazise statuările hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
În litigiul anterior s-a tranşat irevocabil faptul că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost una fără titlu valabil, că reclamanţii-cumpărători au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi că încheierea acestui contract s-a făcut cu eludarea dispoziţiilor art. 1 şi 9 din Legea nr. 112/1995.
În raport de considerentele deciziei nr. 2598 A din 10 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a reţinut că la încheierea contractului au fost încălcate prevederile art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995, afirmaţia recurenţilor în sensul că nu ar exista nicio prevedere a Legii nr. 112/1995 pe care să nu o fi respectat, este, în mod evident, contrară situaţiei reale ce rezultă din piesele dosarului.
Susţinerile recurenţilor, potrivit cărora contractul a fost încheiat cu respectarea acestei legi, că îndeplineau condiţiile legale pentru a cumpăra, imobilul era considerat ca fiind trecut cu titlu în proprietatea statului şi că au fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare sunt contrare considerentelor deciziei judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea acestui act juridic, considerente determinante, care au fundamentat soluţia asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi se bucură de autoritate de lucru judecat întocmai ca şi dispozitivul, impunându-se unei judecăţi ulterioare.
Argumentele unui punct de vedere exprimat într-o opinie separată la o decizie de speţă [în cadrul căreia se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 501 şi art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 permit acordarea preţului de piaţă şi în situaţia în care cumpărătorii au fost de rea-credinţă, dacă actul s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995], nu pot determina modificarea soluţiei recurate în prezenta cauză, fiind vorba despre o opinie izolată, iar în plus, în situaţia speţei de faţă, pe lângă reaua-credinţă a cumpărătorilor s-a reţinut şi încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
3. Ultima critică, potrivit căreia s-ar fi impus examinarea cauzei şi din perspectiva art. 1344 C. civ., este nefondată, deoarece, astfel cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, dispoziţiile speciale prevăzute de art. 501 şi art. 50 alin. (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001 au prioritate de aplicare, iar în virtutea principiului generalia specialibus non derogant nu pot fi aplicate, concomitent, atât dispoziţiile legii speciale, cât şi cele privitoare la evicţiunea de drept comun.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii V.A. şi V.G. împotriva deciziei nr. 537A din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4106/2012. Civil. Obligaţie de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 4127/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
