ICCJ. Decizia nr. 4133/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4133/2012

Dosar nr. 34354/3/2006

Şedinţa publică din 6 iunie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 10 octombrie 2006, reclamantele B.H.R.M. şi P.L. au chemat în judecată pârâţii P.I. şi P.L.E., P.A. şi P.M.R., Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, solicitând să se constatate faptul că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, iar în urma comparării titlului de proprietate al reclamantelor cu cel al pârâţilor, să se dispună obligarea pârâţilor să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi două apartamente, respectiv: apartamentul nr. 1, parter, alcătuit din vestibul, 3 camere, bucătărie, baie, balcon, magazie, boxa (subsol) în exclusivitate, în comun culoar (subsol), cu o suprafaţă utilă de 121,80 m.p., 15,62% din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi 39,04 m.p. teren situat sub construcţie, cumpărat de P.I. şi P.L.E. de la Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 iulie 1997; apartamentul nr. 1, parter, alcătuit din vestibul, cameră, cameră, cameră, bucătărie, cămară, baie, wc, oficiu, balcon, debara subsol; comun: wc subsol, culoar subsol, spălătorie subsol, cu o suprafaţă utilă de 118,29 m.p., 15,17% din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi 37,91 m.p. teren situat sub construcţie, cumpărat de P.A. şi P.M.R. de la Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 aprilie 1997.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 24 noiembrie 2006, reclamantele au evaluat imobilul în vederea stabilirii competenţei materiale astfel: apartament nr. 1, parter, aflat în posesia lui P.I. şi P.L.E. - are o valoare aproximativă de 562.940 RON; apartament nr. 1, parter, aflat în posesia lui P.A. şi P.M.R. are o valoare aproximativă de 546.700 RON.

Prin cererea reconvenţională formulată la data de 26 ianuarie 2007, pârâţii P.I. şi P.L.E. au solicitat să se constate că sunt proprietarii apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, parter, dobândit în calitate de cumpărători de bună-credinţă, respectând legea care a fost temeiul de drept al actului de vânzare-cumpărare.

Au arătat că interesul pentru constatarea că sunt proprietari şi că au dobândit dreptul de proprietate cu bună-credinţă rezidă în aceea că, pe de o parte, buna-credinţă asanează orice eventual viciu al titlului acestora, iar pe de altă parte prin admiterea acestui capăt de cerere vor fi evitate în viitor alte procese cu reclamanţii şi cu alţi eventuali revendicatori care pot apărea (deoarece reclamantele se pare că nu sunt persoane îndreptăţite).

Prin cererea de chemare în garanţie formulată la data de 26 ianuarie 2007, pârâţii P.I. şi P.L.E. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA obligarea acestora în solidar să îi garanteze pentru evicţiune totală.

Prin încheierea din 25 aprilie 2008, Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor P.L.E. şi P.I. şi P.A. şi P.M.R.; a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere privind revendicarea; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins excepţia lipsei de interes pe cererea de revendicare; a admis excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere având ca obiect constatarea lipsei titlului statului asupra imobilului în litigiu; a respins excepţia prematurităţii acţiunii; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.

Prin cererea precizatoare formulată la 19 iunie 2008, pârâţii-reclamanţi P.I. şi P.L.E. au invocat decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, arătând că acţiunea are un fine de neprimire, impunându-se respingerea ca nelegală întrucât reclamantele pot uza numai de dispoziţiile legii speciale.

Prin cererea formulată la 18 martie 2009, pârâţii-reclamanţi P.I. şi P.L.E. au invocat excepţia lipsei calităţi procesuale active a reclamantelor, motivat de faptul că există o hotărâre irevocabilă prin care s-a stabilit că acestea nu şi-au dovedit calitatea procesuală activă, au invocat, de asemenea, excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii faţă de faptul că reclamantelor le-au fost acordate măsuri reparatorii pentru imobil. Pârâţii au arătat că, de asemenea, în lumina legislaţiei şi practicii comunitare, cu referire la cazul Raicu contra României, compararea de titluri între titlul invocat de reclamantă şi cel opus de pârâţi nu mai este posibilă, viciile titlului pârâţilor fiind asanate de dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 244 din 19 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile: lipsei capacităţii de reprezentant, nulităţi acţiunii, lipsei de obiect şi lipsei calităţii procesuale active; a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea principală, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi P.I., P.L.E. în contradictoriu cu reclamantele B.H.R.M. şi P.L. ca lipsită de interes; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii P.I. şi P.L.E. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect; s-a luat act că pârâţii nu solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a avocatului, semnatar al cererii de chemare în judecată şi a nulităţii cererii, instanţa a constatat că mandatul dat avocatei semnatare a cererii de chemare în judecată îndeplineşte rigorile prevăzute de art. 67 şi 68 C. proc. civ., astfel încât, nu poate fi atrasă nici nulitatea cererii în condiţiile art. 161 alin. (2) cu raportare la art. 161 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În ce priveşte excepţia lipsei de obiect a acţiunii, s-a apreciat a fi neîntemeiată, reţinânddu-se că obiectul acţiunii subzistă, chiar dacă în favoarea reclamantelor a fost emisă o dispoziţie de acordare de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, întrucât prin acţiune reclamantele au urmărit redobândirea în natură a imobilului, iar aspectele privitoare la consecinţele emiterii dispoziţiei, vizează însuşi dreptul dedus judecăţii şi nu obiectul acţiunii.

În ce priveşte excepţia lipsa calităţii procesuale active, instanţa a constatat că aspectele vizând faptul că într-un litigiu anterior s-a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor, au fost examinate prin încheierea din 24 aprilie 2009, astfel că nu se impune reluarea acestora.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că reclamantele şi-au dovedit calitatea de moştenitoare de pe urma autorului D.A., astfel cum s-a reţinut prin încheierea din 24 aprilie 2009.

Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, astfel cum rezultă din adresa din 07 aprilie 2005 eliberată de D.I.T.L. Sector 1 Bucureşti.

Apartamentul situat la parterul imobilului a fost împărţit în două părţi şi a fost vândut de Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâţilor P.I. şi P.L.E. prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 iulie 1997 şi pârâţilor P.A. şi P.M.R. prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 aprilie 1997 (astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză şi contractele de vânzare-cumpărare).

În baza Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat notificarea din 01 august 2001 prin care au solicitat măsuri reparatorii pentru acest imobil.

Prin dispoziţia din 16 aprilie 2007, Primăria Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în natură în proprietate reclamantelor a imobilului situat în Bucureşti, format în totalitatea sa din construcţie - S+P+E+M şi teren în suprafaţă de 413 m.p., cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâţilor P.A. şi P.M.R. prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 iulie 1997 şi pârâţilor P.I. şi P.L.E. prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 aprilie 1997.

Prin dispoziţia din 16 aprilie 2007, Primăria Municipiului Bucureşti a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute pârâţilor prin contractele menţionate mai sus.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa a apreciat acţiunea în revendicare ca fiind neîntemeiată.

Astfel, sub un prim aspect, s-a avut în vedere faptul că reclamantele au înţeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, care instituie un mecanism complex de reparaţie, stabilind în art. 1 alin. (2), cu valoare de principiu că, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, urmează a se stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Asupra imobilului ce formează obiectul litigiului invocă un drept de proprietate atât reclamantele, în calitate de moştenitoare al foştilor proprietari de la care a fost preluat bunul în temeiul Decretului nr. 92/1950, cât şi pârâţii, chiriaşii cumpărători care au dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, după regulile consacrate în materie, astfel cum au fost amendate prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recursul în interesul legii, instanţa a constatat acţiunea în revendicare ca fiind neîntemeiată.

Astfel, provenind de la autori diferiţi, criteriul consacrat de doctrină şi practică pentru stabilirea preferabilităţii titlului este acela al puterii titlului autorului.

Neformularea sau respingerea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu conferă acestuia o deplină preferinţă în raport cu titlul fostului proprietar, însă are ca efect recunoaşterea actualităţii dreptului de proprietate al chiriaşului cumpărător şi deci a necesităţii ocrotirii acestui drept.

În situaţia în care atât reclamantele, cât şi pârâţii justifică un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, mai rămâne de examinat în ce măsură pârâţii ar fi ţinuţi sa suporte ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut bunul imobil proprietatea autorilor reclamantelor.

Din perspectiva criteriilor avute în vedere la adoptarea deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, deşi reclamantele au un drept actual şi au suferit o ingerinţă in dreptul de proprietate, pentru care Legea nr. 10/2001 nu oferă o modalitate adecvată de reparaţie, acestea nu pot redobândi bunul în natură, întrucât în acest fel s-ar ajunge la încălcarea unui alt drept de proprietate, legal dobândit de către pârâţi, care ar fi astfel ţinuţi să suporte ponderea responsabilităţii statului pentru preluarea mobilului de către stat, motiv pentru care acţiunea în revendicare nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi P.I. şi P.L.E. prin care au solicitat să se constate că sunt proprietarii apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, parter, Tribunalul constată că urmare a respingerii acţiunii principale, ca urmare a constatării preferabilităţii titlului cumpărătorilor, cererea reconvenţională a rămas lipsită de interes, întrucât pârâţii-reclamanţi nu obţin niciun alt folos practic, decât cel conferit deja prin respingerea acţiunii în revendicare, constând în păstrarea posesiei imobilului.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, formulată de aceiaşi pârâţi împotriva Statului Român, Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, având ca obiect garantarea în cazul evicţiunii, Tribunalul a constatat că urmare a respingerii acţiunii principale, această cerere a rămas fără obiect în sensul art. 112 pct. 3 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele B.H.R.M. şi P.L., solicitând schimbarea ei în şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată. În motivare au susţinut că au un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv o speranţă legitimă de a beneficia de dreptul lor de proprietate, negarea acestuia prin respingerea acţiunii în revendicare, ar constitui o privare de proprietate lipsită de bază legală, incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei.

Împotriva aceleiaşi sentinţe au formulat apel şi pârâţii-reclamanţi P.I. şi P.L.E., sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a autorităţii de lucru judecat. Al doilea motiv de apel l-a constituit faptul că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat într-o altă cauză că B.H.R.M. şi P.L. nu au calitate procesuală activă.

Prin decizia civilă nr. 179 A din 10 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, a respins ambele apeluri reţinând următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 655 din 25 ianuarie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosar nr. 4254/1994, a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta B.R.M. în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti cu privire la imobilul - apartament şi teren pentru lipsa legitimării procesuale active, reţinându-se în considerente că reclamanta nu a făcut dovada că este moştenitoarea lui D.A., nedepunând la dosar niciun certificat de calitate succesorală şi nici acte de stare civilă în acest sens. Sentinţa a fost menţinută prin respingerea apelului ca nefondat prin decizia civilă nr. 1823 din 07 septembrie 1995 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a recursului prin decizia civilă nr. 108 din 26 ianuarie 1996 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În baza Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat notificarea din 01 august 2001, prin care au solicitat măsuri reparatorii pentru acest imobil, invocând faptul că sunt moştenitoarele lui D.A.

Curtea a constatat că nu se poate reţine puterea lucrului judecat sub aspectul lipsei calităţii procesuale active, întrucât, în procesul anterior nu a existat identitatea de pârâţi cu prezenta cauză, iar una dintre reclamantele de acum nici nu a fost parte la acel moment.

Cât priveşte motivul de apel legat de excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a reţinut că certificatele de moştenitor se bucură de prezumţia de validitate statuată prin disp. art. 88 din Legea nr. 112/1995, cu privire la calitatea de moştenitor a reclamantelor, cât timp nu au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Curtea nu a putut reţine că reclamantele au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, raportat la restituirea în natură, neexistând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Decizia administrativă ulterior emisă, în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi invocată în acest sens, referindu-se strict la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele în litigiu.

În schimb, pârâţii beneficiază de efectele juridice ale unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, contracte ce au fost încheiate după ce una dintre moştenitoarele autorului pierduse în mod irevocabil procesul de revendicare intentat în raport de unitatea deţinătoare. Se poate reţine astfel că pârâţii au un „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, instanţa de apel s-a aflat în situaţia de a compara situaţia reclamantelor, care nu au un „bun” în sensul Convenţiei şi situaţia pârâţilor, care au un „bun”, dar este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi modul în care soluţionarea acţiunii în revendicare aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Potrivit hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusa la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, reclamantele nu beneficiază în prezenta cauză de o astfel de hotărâre cu privire la acest imobil.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantele, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că faptul că dreptul lor nu a fost confirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu prezintă relevanţă şi nu poate conduce la concluzia că nu au un bun în sensul Convenţiei. În dezvoltarea criticii au susţinut că au un bun, iar aprecierea existenţei bunului în patrimoniul lor implică recunoaşterea atât a unui bun actual, cât şi a unei speranţe legitime de valorificare a dreptului de proprietate. De altfel, hotărârea Atanasiu nu aduce mari modificări faţă de abordările şi soluţiile cunoscute din practica anterioară a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu introduce o nouă condiţie, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci o nouă categorie de cauze în care se constată încălcarea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.

Recursul nu este fondat.

Fiind învestite cu o acţiune în revendicare promovată potrivit dreptului comun, cu privire la un bun imobil preluat ca efect al Decretului nr. 92/1950, instanţele au avut de analizat dacă reclamantele justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care, pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca lege specială, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deşi recurentele pretind că ar avea un bun susceptibil de protecţie conform art. 1 din Protocolul nr. 1, în realitate titlul reclamantelor nu a fost confirmat jurisdicţional anterior şi nu poate prevala în cadrul acţiunii în revendicare.

Pentru a se da preferabilitate titlului reclamantelor era esenţial ca acestea să facă dovada că deţin un bun în sensul Convenţiei, noţiune explicitată în jurisprudenţa Curţii Europene, mai ales în cauza Atanasiu.

Dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene simpla pronunţare a unei hotărâri prin care se constată nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil reprezenta o privare nejustificată de proprietate, în cauza Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

În speţă, în absenţa unei hotărâri prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantelor decât o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Legii nr. 247/2005.

Dată fiind importanţa hotărârii pilot din perspectiva procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Proprietarul care nu deţine un „bun actual” în acceptaţiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât reclamantele nu au un drept la restituire în natură, fiind lipsită de relevanţă legalitatea sau nelegalitatea titlului statului.

Cum reclamantele nu justifică existenţa bunului actual, soluţia din acţiunea în revendicare nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru motivele arătate anterior.

Deşi este real că au prezentat titluri valabile, ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluţiei este împrejurarea că, reclamantele, cele care au iniţiat procesul de revendicare, nu au reuşit să demonstreze că sunt proprietarele actuale ale dreptului pretins. Ca atare, ceea ce a determinat respingerea acţiunii a fost împrejurarea ca reclamantele nu au cerut protejarea unui drept actual.

Nu trebuie neglijat nici faptul că reclamantele au parcurs procedura instituită de Legea nr. 10/2001 finalizată prin emiterea dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii în cursul anului 2007, dispoziţie pe care nu au contestat-o, iar prin acţiunea de faţă revendică aceleaşi apartamente, pe calea dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate.

Potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram partea care are cel puţin două căi de realizare a unui drept pretins trebuie să opteze pentru exercitarea uneia dintre ele. Raţiunea acestui principiu este aceea de a preîntâmpina obţinerea unei duble reparaţii. Or, reclamantele, după ce au obţinut măsurile reparatorii edictate de Legea nr. 10/2001, prin dispoziţia din 2007, tind să obţină şi restituirea în natură a apartamentelor în urma comparării titlurilor de proprietate.

În aceste condiţii, este evident că reclamantele nu mai pot solicita încă o dată valorificarea dreptului lor, împlinit deja pe calea legii speciale de reparaţie, prin care au obţinut despăgubiri echivalente valorii imobilului.

Pentru aceste considerente recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.H.R.M. şi P.L. împotriva deciziei nr. 179 A din 10 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4132/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 4134/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 4133/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4133/2012. Civil