ICCJ. Decizia nr. 4132/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4132/2012
Dosar nr. 24637/3/2010
Şedinţa publică din 6 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18 mai 2010, sub nr. 24637/3/2010, reclamanţii G.G.V., T.M.E. şi S.O.S. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să se constate că sunt persoane îndreptăţite, în înţelesul Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii pentru apartamentele nr. X, nr. Y, nr. Z şi suprafaţa de teren aferentă construită, situate În imobilul din Bucureşti; să fie obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri pentru apartamentele nr. X, nr. Y, nr. Z şi suprafaţa de teren aferentă construită, situate în imobilul din Bucureşti, imposibil de restituit în natură, şi să înainteze notificarea şi întreaga documentaţie aferentă, împreună cu dispoziţia, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1500 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea, a constatat că reclamantele G.G.V., T.M.E., S.O.S. au calitate de persoane îndreptăţite, în înţelesul Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. X, nr. Y, şi nr. Z, suprafaţa de teren aferentă construită, din imobilul situat în Bucureşti, şi a obligat pârâta să emită dispoziţie cu propunerea de despăgubiri pentru apartamentele nr. X, Y şi Z, precum şi pentru terenul aferent din imobilul situat în Bucureşti, şi să înainteze documentaţia aferentă şi dispoziţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantele au formulat, la data de 09 august 2001, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc S.D., notificarea către Primăria Municipiului Bucureşti, înregistrată la această instituţie la data de 10 august 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 1199 din 23 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă în parte acţiunea reclamantelor din prezenta cauză şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să restituie acestora în natură apartamentul nr. W, subsol şi două garaje, ale imobilului situat în Bucureşti. Prin sentinţa menţionată, s-a reţinut cu putere de lucru judecat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, preluat abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, precum şi faptul ca acestea au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.
Autorii reclamantelor, D.P. şi D.H., au dobândit în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 22 iulie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, şi transcris în Registrul de transcripţiuni al aceluiaşi tribunal, imobilul în suprafaţă de 380 m.p. compus din curte, clădire cu subsol, parter şi două etaje.
Potrivit certificatului de moştenitor din 1995 al Notariatului de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, de pe urma defunctului D.P., au rămas ca moştenitori T.M.E., S.O.S. şi G.G.V., potrivit certificatului de moştenitor suplimentar din 2007. De pe urma defunctei D.H., a rămas ca moştenitor testamentar G.G.V., potrivit certificatului de moştenitor din 07 noiembrie 2007, emis de Birou notar Public C.S. & N.A.
Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte calitatea de persoane îndreptăţite la restituire a reclamantelor, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte temeinicia cererii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare imobilului.
De asemenea, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziţie motivată, să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Legea specială de care se face vorbire în aceste dispoziţii legale este reprezentată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În final, Tribunalul a reţinut că titlul menţionat reglementează, la rândul său, regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi prevede, în acest sens, o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia îi va fi înaintată propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului, s-a arătat că instanţa, în mod greşit, a admis acţiunea, obligând pârâtul să înainteze toată documentaţia aferentă dispoziţiei din 09 octombrie 2007 Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece, înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti are obligaţia să înainteze dosarul către Prefectura Municipiului Bucureşti, în vederea întocmirii ordinului.
Apelanta-pârâtă a invocat în acest sens dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, prin care se reglementează procedura şi modalităţile de despăgubire efectivă pentru imobile preluate abuziv şi art. 16 din Titlul VII, care prevede în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoţite de ordinul Prefectului.
Prin decizia civilă nr. 565A din 27 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - ce reglementează limitele efectului devolutiv ale apelului, expresie a principiului disponibilităţii - instanţa de apel nu se poate pronunţa decât în limitele criticilor formulate prin cererea de apel (tantum devolutum quantum apellatum).
Din examinarea criticilor formulate de pârât prin petiţia de apel, Curtea a constatat că acesta critică numai soluţia primei instanţe de fond privind obligarea sa de a înainta dispoziţia care să conţină propunerea de acordare de despăgubiri, împreună cu documentaţia aferentă, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Însă, prin aceeaşi hotărâre, Tribunalul a mai constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele menţionate în acţiune - apartamentul nr. X, nr. Y (etaj) şi nr. Z, precum şi suprafaţa de teren construită aferentă, din imobilul situat în Bucureşti - şi a obligat pârâta să emită dispoziţie cu propunerea de despăgubiri pentru aceste imobile. Din examinarea motivelor de apel formulate, Curtea a constatat că pârâtul nu a adus nicio critică cu privire la aceste dezlegări ale instanţei de fond referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite şi la imposibilitatea restituirii în natură a apartamentelor menţionate în petitul acţiunii, împreună cu terenul de sub acestea; apelantul-pârât nu a contestat îndeplinirea, de către reclamante, a celor patru condiţii de fond impuse de Legea nr. 10/2001, pentru ca acestea să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, aşa cum au fost reţinute de prima instanţă de fond.
Singura critică adusă de apelantul-pârât constă în aceea că au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, care instituie în sarcina sa obligaţia de a înainta dosarul către Prefectura Municipiului Bucureşti pentru obţinerea avizului de legalitate - astfel că devoluţiunea în apelul de faţă este parţială, respectiv numai cu privire la soluţia pronunţată de Tribunal privind înaintarea dispoziţiei ce urmează a fi emisă de pârât, conţinând propunerea de acordare de despăgubiri, împreună cu documentaţia aferentă, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Critica a fost apreciată ca nefondată, considerându-se că, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru situaţia în care se constată existenţa unei excepţii de la principiul restituirii în natură, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziţie motivată, să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, această normă specială fiind Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, în Titlul VII, prin art. 16 alin. (2) din Capitolul V, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007 - dispoziţii legale ce au fost invocate de către apelant prin motivele de apel - s-a stabilit că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor şi de documentaţia aferentă.
Prin decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 (pronunţată în Dosarul nr. 12/2007), publicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”. În considerentele deciziei în interesul legii, Înalta Curte a statuat, din perspectiva reglementării de ansamblu a art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, faptul că, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înţelese decât acele notificări, pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă, în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
În speţă, notificarea formulată de reclamante, înregistrată la apelanta-pârâtă în 2001 - prin care solicitau acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru întreaga construcţie ce a aparţinut autorilor lor, compusă din 4 apartamente - nu a fost soluţionată, în sensul avut în vedere de alin. (1) al art. 16 din Titlul VII, deoarece entitatea învestită cu soluţionarea nu a stabilit cuantumul despăgubirilor, fapt necontestată de pârât prin apelul formulat.
În aceste condiţii, reţinând că notificarea din 2001 nu a fost soluţionată până la intrarea în vigoare a legii noi, Curtea a apreciat că, în mod corect, a constatat tribunalul aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind modalitatea de evaluare a imobilelor supuse restituirii prin acordarea de despăgubiri în echivalent şi modalitatea de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, dispoziţii ce conţin norme de procedură şi, prin urmare, sunt de imediată aplicare.
În ceea ce priveşte critica, potrivit căreia, înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti are obligaţia de a înainta dosarul către Prefectura Municipiului Bucureşti, în vederea întocmirii ordinului, Curtea a arătat că excede limitelor stabilite prin cererea de chemare în judecată de faţă şi că apelantul are obligaţia de a se conforma regimului imperativ stabilit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind stabilirea şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, şi prin Capitolul VI pct. 16.1 şi urm. din H.G. nr. 1095/2005, prin care se reglementează procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a arătat următoarele:
Dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
Având în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005, art. 16, Capitolul V din Titlul VII, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor (...) se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 16. În ceea ce priveşte obligarea de a trimite dispoziţia motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ va trebui supus mai întâi controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului Bucureşti.
S-a invocat şi faptul că nu s-au făcut dovezi, în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, se constată că, invocând formal dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, recurenta nu formulează nicio critică concretă de nelegalitate, care să poată fi supusă cenzurii de legalitate specifică recursului.
În ceea ce priveşte critica privind obligaţia impusă de instanţele fondului recurentului-pârât de a înainta dosarul administrativ, împreună cu dispoziţia motivată, direct, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în absenţa avizului de legalitate al prefectului, care, în opinia recurentei, ar fi în contradicţie cu legea (Titlul VII, Capitolul V, art. 16 din Legea nr. 247/2005), Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată, întrucât această obligaţie a fost dispusă în considerarea realizării procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obţinerea şi înaintarea avizului de legalitate al instituţiei prefectului fiind obligatorie numai în ipoteza în care dosarele au fost soluţionate în procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001, conform O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu şi în ipoteza în care persoanele interesate au declanşat procedura judiciară, prin care se solicită rezolvarea fondului notificării, ipoteza dedusă judecăţii, în care instanţa, cu deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept, verifică îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, la calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi dovada dreptului de proprietate pretins, astfel încât invocarea acestui motiv nu poate determina reformarea hotărârii pronunţate în cauză.
Nici critica privind absenţa dovezilor primirii despăgubirilor pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi primită, câtă vreme această critică este invocată omisso medio, direct în recurs, ceea ce este inadmisibil, în raport de caracterul subsecvent al recursului, în raport cu calea de atac a apelului.
Pentru considerentele expuse, nefiind operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 565A din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 565A din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4127/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4133/2012. Civil → |
|---|
