ICCJ. Decizia nr. 4127/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4127/2012
Dosar nr. 6603/105/2008
Şedinţa publică din 6 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2008, reclamanta Academia Română prin reprezentanţii săi legali, a chemat în judecată pe intimatul Consiliul Judeţean Prahova, prin reprezentanţii săi legali, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea dispoziţiei din 31 octombrie 2006 emisă de pârât, cu consecinţa restabilirii dreptului de proprietate prin reconstituire pe vechile amplasamente, punerea în posesie asupra suprafeţei de teren ce formează obiectul cererii şi emiterea titlului de proprietate corespunzător.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin dispoziţia din 31 octombrie 2006, i-a fost respinsă notificarea, motivat de faptul că nu a depus copii legalizate sau certificate ale actelor doveditoare ale proprietăţii şi nici celelalte acte cerute de lege.
La dosar s-a depus din partea Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, în conformitate cu disp. art. 49 alin. (1) C. proc. civ., cerere de intervenţie în interes propriu pentru apărarea dreptului său de administrator al imobilului cunoscut sub denumirea Conacul B., compus din casa care adăposteşte Muzeul de Etnografie, terenul ce constituie zona de protecţie a monumentului istoric, precum şi Foişorul situat la intrarea în Parcul B., situat în Urlaţi, jud. Prahova.
În motivarea cererii, intervenientul a arătat că imobilul se află în posesia să din anul 1983, fiind transmis în administrare de primărie, prin decizia nr. 139 din 20 martie 1990, iar ulterior prin reînfiinţare, Muzeului Judeţean de Istoria şi Arheologie Prahova, prin H.G. nr. 1359/2001.
S-a precizat că, în această perioadă, a investit importante sume de bani primite de la bugetul de stat, pentru repararea, întreţinerea şi amenajarea clădirii.
Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu la termenul de judecată din data de 09 februarie 2007.
La acelaşi termen, s-a respins cererea de efectuare a unei expertize topometrice solicitată de contestatoare, s-a respins cererea de introducere în cauză în calitate de intimat a Oraşului Urlaţi, instanţa apreciind că nu s-a dovedit că terenul în litigiu ori parte din acesta s-ar afla în domeniul public al oraşului. S-a respins, de asemenea, excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată invocată de intervenient pentru nesemnarea acesteia, cu motivarea că acţiunea a fost semnată de consilierul juridic, fiind aplicată şi ştampila unităţii.
Prin sentinţa civilă nr. 526 din 30 martie 2007, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestaţia, precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, reţinând ca situaţie de fapt că prin testamentul autentificat în 1925, A.A.B. a testat în favoarea contestatoarei Academia Română întreaga sa proprietate situată în Urlaţi, jud. Prahova, compusă din teren, o casă cu două etaje, o casă mai mică cu un etaj, grajd, atenanse, o casă ruinată, vie, parc, imobile dobândite prin donaţie de la defunctul P. şi libere de orice sarcini. În termenul legal, în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, solicitând restituirea în natură a imobilului înscris în Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486/1948, prin care a fost transmis în mod abuziv Ministerului Artelor şi Informaţiilor, cu destinaţie de casă de odihnă a scriitorilor şi artiştilor.
S-a mai reţinut că, ulterior, aceeaşi reclamantă a formulat o nouă notificare cerând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acelaşi imobil, compus din Conacul şi Parcul B. în suprafaţă de 8 ha teren agricol, iar prin dispoziţia din 31 octombrie 2006 emisă de Consiliul Judeţean Prahova, prin preşedinte, s-au respins cele două notificări înregistrate în 11 februarie 2002 şi în 26 mai 2005, întrucât nu s-a depus copia legalizată sau certificată a actelor de proprietate şi nici celelalte acte prevăzute de lege, deşi acestea au fost solicitate.
A mai reţinut instanţa că, potrivit H.G. nr. 1359/2000, se atestă apartenenţa la domeniul public al comunelor din judeţul Prahova a bunurilor cuprinse în anexele judeţului Prahova, iar în anexa 4, secţiunea I, la pct. 2 figurează Parcul B. situat în oraşul Urlaţi, cu o suprafaţă de 47.300 m.p. De asemenea, a reţinut Tribunalul, potrivit hotărârii nr. 581 din 13 mai 2006 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 1357/2001, figurează conacul-clădire şi foişor, monument de arhitectură construit în a două jumătate a secolului XIX, conform listei monumentelor istorice 2004, compus din subsol şi parter, 11 săli cu destinaţii de muzeu, imobil aflat în administrarea Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, conform procesului-verbal din 26 septembrie 1983 al Consiliului Popular Judeţean Prahova.
Totodată, Tribunalul a reţinut că, în conformitate cu disp. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ teritoriale, regiile autonome, companiile, societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate potrivit legii nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul acestei legi, şi întrucât Academia Română intră în categoria instituţiilor publice ale statului, ea nu face parte dintre persoanele îndreptăţite de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de contestatoare împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 480 din 20 noiembrie 2007 de Curtea de Apel Ploieşti, care a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond.
Pentru a se pronunţa astfel, curtea a reţinut că Academia Română este, potrivit Legii nr. 752/2001, instituţie de interes public naţional de cercetare în domeniile fundamentale ale ştiinţei, autonomă, persoană juridică de drept public, şi că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 modificată prin Legea nr. 396/2004, Legea nr. 564/2004, Legea nr. 194/2006 şi Legea nr. 80/2007, legiuitorul a dispus restituirea, în condiţiile legii, în patrimoniul Academiei Române, a bunurilor mobile şi imobile de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu. De asemenea, a constatat curtea, conform Legii nr. 564/2004 pentru completarea art. 4 din Legea nr. 752/2001, restituirea altor categorii de imobile care au aparţinut Academiei Române, se face în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din lege.
În acest context, Curtea a stabilit că, instanţa de fond a greşit când a concluzionat că Academiei Române nu-i sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 pe motiv că nu se încadrează în sfera persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege şi ca atare, Tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului contestaţiei cu care a fost învestită, fiind astfel incidente disp. art. 297 pct. 1 C. proc. civ.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată în 17 octombrie 2008.
La data de 05 decembrie 2008, reclamanta a depus o precizare la acţiune arătând că înţelege să se judece în contradictoriu cu Consiliul Judeţean Prahova, prin preşedinte, în calitate de emitent al dispoziţiei de respingere a notificării şi de unitate deţinătoare; cu Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, aflat în subordinea Consiliului Judeţean Prahova, în calitate de administrator al imobilului şi cu Primăria Oraşului Urlaţi, prin Primar, având în vedere hotărârea Consiliului Local al Oraşului Urlaţi nr. 45/1999, prin care imobilul în litigiu a fost inclus în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Oraşului Urlaţi.
La data de 30 ianuarie 2009, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a formulat cerere de intervenţie în nume propriu, în vederea apărării dreptului său de administrator asupra imobilului cunoscut sub numele de Conacul B., compus din casa (fosta casa a personalului de serviciu), care adăposteşte muzeul Conacul B., terenul care constituie zona de protecţie a monumentului istoric, precum şi Foişorul, situat la intrarea în Parcul B., situat în oraşul Urlaţi, jud. Prahova.
În motivarea de fapt a cererii, intervenientul a reiterat aspectele învederate în primul ciclu procesual şi a arătat că prin Ordinul nr. 2314 din 08 iulie 2004 al Ministrului Culturii şi cultelor privind aprobarea Listei monumentelor istorice, Conacul B. este declarat monument istoric.
La data de 30 ianuarie 2009, pârâţii Consiliul Judeţean Prahova şi Preşedintele Consiliului Judeţean Prahova au formulat, conform disp. art. 115 C. proc. civ., întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, motivat de faptul că Academia Română nu a depus copia legalizată sau certificată a actelor doveditoare ale proprietăţii, deşi acestea au fost solicitate. În subsidiar, în eventualitatea aprecierii ca întemeiată a contestaţiei, s-a solicitat ca admiterea să se facă numai în parte, în sensul de a se stabili dreptul contestatoarei la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai pentru clădirile pentru care a făcut dovada dreptului de proprietate, întrucât terenul aferent construcţiilor a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea contestatoarei, în baza Legii nr. 1/2000, reconstituire ce a fost validată prin hotărârea din 30 noiembrie 2000 a Comisiei Judeţene Prahova de fond funciar.
Prin apărările formulate, pârâţii au arătat că imobilele (clădiri) în litigiu aparţin domeniului public al Judeţului Prahova, în baza dispoziţiilor H.G. nr. 1359/2001, Anexa 1, Capitolul II, iar imobilul cunoscut sub numele de Conacul B., este compus din clădirea care adăposteşte Muzeul de etnografie, terenul care constituie zona de protecţie a monumentului istoric, precum şi Foişorul situat la intrarea în Parcul B., fiind declarat monument istoric, prin Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor privind aprobarea listei monumentelor istorice.
Au precizat pârâţii că imobilul se află în administrarea Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, instituţie publică aflată în subordinea Consiliului Judeţean Prahova, care a investit importante sume de bani pentru repararea, întreţinerea şi amenajarea clădirii, iar în prezent Conacul şi Foişorul se află în curs de finalizare în ceea ce priveşte lucrările de restaurare şi consolidare, astfel cum rezulta din contractul de executare lucrări din 2004 încheiat cu SC R. SA Ploieşti.
Pârâţii au mai învederat că terenul aferent, în suprafaţă de 47.300 m.p., aparţine domeniului public al oraşului Urlaţi, potrivit H.G. nr. 1359/2001, pe acesta aflându-se mai multe lucrări de interes public major, executate de Primăria Urlaţi (baza sportivă, staţia de apă a oraşului, seră şi pepinieră, două sonde în funcţiune, reţea de alimentare cu apă).
La data de 13 februarie 2009, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, invocând aceleaşi motive inserate în cererea de intervenţie în nume propriu, solicitând în plus ca, în eventualitatea aprecierii ca întemeiată a contestaţiei, aceasta să fie admisă numai în parte, în sensul de a se stabili dreptul contestatorului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, doar pentru clădirile pentru care a făcut dovada dreptului de proprietate.
Totodată, intervenientul a solicitat ca, în subsidiar, contestaţia să fie respinsă ca inadmisibilă, invocând dispoz. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau a unităţilor administrativ teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile, respectiv societăţi naţionale, societăţi comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul prezentei legi”.
La data de 19 iunie 2009, pârâta Primăria Oraşului Urlaţi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că Academia Romană are validată suprafaţa de 8 ha, prin hotărârea Comisiei Judeţene de fond funciar Prahova din 30 noiembrie 2000, că pe vechiul amplasament, înainte de anul 1989, fostul I.A.S. Dealul Mare Urlaţi a înfiinţat pe aproximativ 4 ha, o plantaţie de vie care, după anul 1989, a fost predată prin protocol de Comisia Locală de fond funciar Urlaţi, pentru a fi retrocedată, fiind astfel împroprietărite cca. 15 persoane.
A mai arătat pârâta că, pe fostul amplasament, înainte de anul 1989, s-au dat în exploatare 2 sonde de petrol, terenul aferent acestora fiind azi în proprietatea O.P. Bucureşti, au fost construite staţia de apă a oraşului, sera de flori, baza sportivă pentru care în anul 2008 s-au alocat fonduri guvernamentale nerambursabile pentru reabilitare, din fostul amplasament fiind liberă doar suprafaţa de aproximativ 3 ha, care a fost amenajată şi folosită de locuitorii oraşului ca parc public.
A reiterat pârâta că, prin efectul Legii nr. 119/1948, întreaga proprietate a fost preluată de Statul Român, clădirea fiind preluată de Ministerul Culturii, iar terenul divizat: o parte a ajuns în patrimoniul domeniilor statului, administrate de fostul I.A.S. Urlaţi, iar cealaltă parte a fost inclusă în domeniul public, terenul aferent în suprafaţă de 4,73 ha., aflându-se în domeniul public al Oraşului Urlaţi, potrivit H.G. nr. 1539/2001.
În cauză s-a administrat proba cu acte şi expertize tehnice de specialitate construcţii şi topografie.
La data de 23 aprilie 2010, Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 568, a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Muzeul Judeţean Prahova de Istorie şi Arheologie şi a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reţinut că, potrivit probelor administrate în cauză, prin testamentul din 1923, numita A.B. a testat în favoarea contestatoarei imobilul situat în Urlaţi, jud. Prahova, format dintr-o casă cu două etaje, o altă casă mai mică cu un etaj, grajd, atenanse, o casă ruinată, o vie, un parc, împreună cu mobilierul aflat în casă, imobile asupra cărora contestatoarea a intrat în posesie la data de 21 decembrie 1931.
Ulterior, în baza deciziei Consiliului de Miniştri din 02 noiembrie 1948, s-a procedat la trecerea în proprietate a fostului Minister al Artelor şi Informaţiilor, cu drept de folosinţă pentru Casa de Odihnă a Scriitorilor şi Artiştilor, a terenului în suprafaţă totală agricolă de 8 ha şi a construcţiilor aflate pe acesta, lăsate prin testament de defuncta A.B., contestatoarei.
La data de 26 septembrie 1983, Conacul B. a fost predat Muzeului Judeţean Prahova de Istorie şi Arheologie, fiind clasificat ca un muzeu de interes general, declarat monument istoric de arhitectură. La imobilul sus menţionat, reţine Tribunalul, au fost executate de-a lungul timpului, lucrări de consolidare şi restaurare datorită stării de degradare în care s-a aflat în urma cutremurelor suferite, în prezent conacul fiind compus din subsol, parter, pod mansardat şi un foişor, construcţiile fiind amplasate în mijlocul unui parc.
În acest context, instanţa a apreciat că imobilul în litigiu nu este unul şi acelaşi cu construcţiile dobândite de contestatoare prin testament, preluate de către stat, deoarece expertiza tehnică întocmita de ing. C.C., a dovedit că, la acest moment, construcţiile în litigiu devenite monumente istorice, sunt total diferite ca structură şi elemente componente, de cele dobândite de contestatoare, şi care au fost grav avariate, datorită intemperiilor naturii, vechimii, cutremurelor suferite.
S-a mai reţinut, sub acest aspect, că la data intrării reclamantei în posesia imobilelor dobândite de la defuncta A.B., construcţiile erau deja ruinate, în anul 1947 cea mai mare parte a acestora nemaiexistând, context în care, a reţinut Tribunalul, reclamanta nu are dreptul la restituirea în natura a construcţiilor, vechile construcţii nemaiexistând în materialitatea lor, pentru a fi susceptibile de restituire în natură.
În privinţa terenului aferent de 8 ha, Tribunalul a stabilit că acesta nu este liber, în parte făcând obiectul unor restituiri în baza legilor fondului funciar, diferenţa fiind inclusă în domeniul public al localităţii.
Analizând apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Înainte de a proceda la analizarea motivelor de apel, Curtea a ţinut a reaminti că dreptul reclamantei Academia Română de a accede la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 rezultă indubitabil din prevederile Legilor nr. 752/2001 şi nr. 564/2004 şi a fost stabilit irevocabil prin decizia de desfiinţare din data de 20 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, considerente în raport de care a fost respinsă ca neîntemeiată apărarea formulată, prin concluziile orale, de pârâtul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie, care a pretins fără un fundament juridic, incidenţa în cauză a disp. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Problema de drept ridicată de reclamantă prin primul motiv de apel vizează inaplicabilitatea în cauză a disp. art. 19 din Legea nr. 10/2001, text de lege în baza căruia prima instanţă şi-a motivat soluţia de respingere a capătului de cerere vizând restituirea în natură a construcţiilor situate în Urlaţi, jud. Prahova.
Potrivit textului de lege menţionat, în situaţia construcţiilor cărora, prin transformările survenite, în raport cu forma iniţială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume ce reprezintă peste 100% din aria desfăşurată iniţial, foştilor proprietari li se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent.
În cauză, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, nu se confirmă o astfel de ipoteză, în raportul de expertiză în specialitatea construcţii, întocmit în faza procesuală a apelului de ing. N.D. menţionându-se expres, în răspunsul la obiectivul 3 („Să se precizeze dacă s-au adăugat corpuri noi şi cât reprezintă acestea din suprafaţa construită iniţial”) că, la „Conacul B. lucrările efectuate nu au modificat suprafaţa iniţială a construcţiei”, iar Foişorul a fost refăcut, adăugându-i-se compartimentări noi pe ambele laturi.
În aceeaşi lucrare, expertul a precizat că imobilul „Conacul B.”, iniţial, era format din subsol, parter, terase şi pod, iar în perioada 2003-2009 i s-au adus lucrări de restaurare şi consolidare, în prezent imobilul fiind compus din subsol, parter, terase şi mansardă.
Concret, expertul a arătat că lucrările respective au constat în: încălzirea pardoselii din subsol, grupuri sanitare şi centrală termică la subsol; transformarea podului în mansardă funcţională (spaţii birouri, sală de şedinţă şi grup sanitar); scara din stejar între parter şi etaj; zugrăvirea conacului; instalaţii de încălzire, de alimentare cu apă cu hidrofor, antifoc, paratrăznet şi de supraveghere cu cameră video; amenajarea de alei şi trotuar, spaţii verzi, decoraţiuni florale şi arbuşti.
În ceea ce priveşte „Foişorul”, expertul a arătat că, iniţial, clădirea turnului avea trei nivele: nivelul inferior pentru acces în incintă; primul nivel cu o galerie perimetrală din lemn şi nivelul superior care adăpostea o belvedere, iar în anul 2003, se prezenta numai ca zidărie parter şi etaj (expertul făcând trimitere în acest sens la planşa fotografică aflată la dosar), pentru ca, în prezent, în urma lucrărilor de restaurare şi consolidare efectuate prin aceeaşi autorizaţie de construire din 2003, să fie refăcut în totalitate, prin consolidarea pereţilor, adăugându-i-se compartimentări noi pe ambele laturi.
Situaţia de fapt astfel constatată şi descrisă de către expertul constructor desemnat în apel s-a reţinut a fi de natură să confirme criticile formulate de reclamanta Academia Română în primul motiv de apel, dovedind greşita reţinere de către instanţa de fond a incidenţei disp. art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Curtea a arătat în acest sens, că potrivit Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la pct. 19.2 se menţionează expres, că „nu se circumscrie ipotezei prev. de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acea construcţie căreia i s-a modificat compartimentarea iniţială, ori i s-au adus numai îmbunătăţiri funcţionale (racorduri de gaze, termoficare, consolidare sau alte lucrări de întreţinere curentă, consolidări şi altele asemenea). De asemenea, nu poate fi circumscrisă ipotezei prevăzută de alin. (1) al art. 19 din lege nici acea construcţie căreia i-au fost adăugate, pe orizontală sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare cu o utilizare independentă de cea a suprafeţei preluate”.
Cum, în speţă, niciuneia dintre cele două clădiri nu le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, care să reprezinte 100% raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării, astfel cum se stipulează expres în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că în mod nelegal, prima instanţă a stabilit incidenţa în cauză a acestui text de lege.
Raţionamentul juridic prezentat de judecătorul fondului, în considerentele hotărârii, este greşit şi sub aspectul înlăturării cererii reclamantei de restituire în natură a celor două construcţii, faţă de Împrejurarea că acestea au destinaţia de muzeu, figurând în lista monumentelor istorice din judeţul Prahova, în condiţiile în care, art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că şi această categorie de imobile se restituie în natură, cu obligaţia pentru fostul proprietar de a le menţine afectaţiunea, pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii dispoziţiei.
Se observă, sub acest aspect, că imobilele-construcţii în litigiu se încadrează în categoria celor menţionate în anexa nr. 2 lit. a) pct. 4 din Legea nr. 10/2001, făcând prin urmare, conform dispoziţiilor exprese statuate de legiuitor în art. 16 din Legea nr. 10/2001, obiectul restituirii în natură, critica formulată în motivul trei de apel, fiind astfel fondată.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a constatat că, criticile formulate de reclamantă sunt fondate doar în parte, soluţia primei instanţe fiind legală în privinţa respingerii cererii de restituire în natură a terenului care formează parcul oraşului Urlaţi şi respectiv a celei de acordare de despăgubiri pentru terenul care a făcut obiectul legilor fondului funciar.
Curtea a reţinut, sub acest aspect, că potrivit raportului de expertiză în specialitatea topografie, întocmit în faza procesuală a apelului de ing. P.I., terenul aferent Conacului B., în suprafaţă de 71.913 m.p., preluat de către Statul Român este format din mai multe parcele, cu regimuri diferite, de domeniu public sau domeniu privat.
Concret, terenul în litigiu, este format, conform constatărilor expertului, din parcelele de 2.800 m.p., aferentă conacului; 120 m.p. aferentă foişorului, 4.700 m.p. aferentă serei de flori, 23.399 m.p. reprezentând Parcul B., toate aceste suprafeţe făcând parte din domeniul public, diferenţa de 40.894 m.p. aparţinând domeniului privat şi făcând obiectul legilor fondului funciar.
În ceea ce priveşte terenul aflat în domeniul public al localităţii, Curtea a reţinut că simpla apartenenţă a imobilului la domeniul public nu poate constitui prin ea însăşi un motiv de respingere a cererii de restituire în natură, astfel cum a apreciat prima instanţă, dispoziţiile art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăzând expres condiţiile limitative în care o astfel de ipoteză exceptează terenul de la regula restituirii în natură.
Astfel, potrivit art. 10.3 din norme, o astfel de interdicţie apare în situaţia parcurilor şi grădinilor publice, pentru celelalte parcele de teren aparţinând domeniului public şi anume cele aferente conacului (2.800 m.p.), foişorului (120 m.p.) şi serei de flori (4.700 m.p.), neexistând nicio interdicţie pentru restituirea în natură, în condiţiile în care, în cauză nu s-a dovedit că ar fi afectate de amenajări de utilitate publică, definite prin normele menţionate, ca dotări tehnico-edilitare subterane, pieţe pietonale sau căi de comunicaţii- străzi, alei, trotuare.
În aceste condiţii, stabilind că restituirea terenului ce formează Parcul B. nu este posibilă în natură, conform normelor legale menţionate în paragraful precedent, prima instanţă avea obligaţia de a constata că Academia Română, în calitatea sa de fost proprietar al terenului, este îndreptăţită, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să i se constate dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii, sub forma despăgubirilor băneşti.
În ceea ce priveşte terenul aflat în domeniul privat, faţă de împrejurarea că acesta a făcut obiectul legilor fondului funciar, fiind emise patru titluri de proprietate în favoarea a diferiţi terţi, Curtea a constatat că, raportat la dispoziţiile imperative statuate de art. 8 din Legea nr. 10/2001, conform cărora sunt excluse de la incidenţa Legii nr. 10/2001 terenurile al căror regim juridic este reglementat de legile funciare, soluţia instanţei de fond de respingere a contestaţiei, sub acest aspect, este legală.
În considerarea tuturor acestor argumente de fapt şi de drept, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 140 din 08 iunie 2011, a admis apelul declarat de reclamanta Academia Română, prin reprezentant I.H., împotriva sentinţei civile nr. 568 din 23 aprilie 2010.
A schimbat în tot sentinţa civilă nr. 568 din 23 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că a admis în parte contestaţia formulată de Academia Română.
A fost anulată dispoziţia din 31 octombrie 2006 emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, în sensul că a dispus restituirea în natură, către reclamantă, a următoarelor imobile, situate în oraşul Urlaţi, judeţul Prahova: Conacul B., compus din subsol, parter, terase, mansardă şi teren aferent în suprafaţă de 2.800 m.p.; foişorul şi teren aferent în suprafaţă de 120 m.p.; respectiv suprafaţa de teren de 4.700 m.p., conform raportului de expertiză topografică întocmit de ing. P.I.
A constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti pentru suprafaţa de teren de 23.399 m.p., ce reprezintă Parcul B., identificat conform raportului de expertiză topografică întocmit de ing. P.I.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Muzeul Judeţean Prahova de Istorie şi Arheologie.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs pârâţii Consiliul Judeţean Prahova şi Preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut ca fiind greşită hotărârea instanţei de apel sub aspectul măsurii dispuse cu privire la construcţii, Conacul B. şi Foişor, şi terenurile aferente, care a fost pronunţată cu aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001, republicată şi a H.G. nr. 250/2007, susţinând următoarele:
- în mod eronat, instanţa de apel a înlăturat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, sens în care au arătat că deşi la construcţiile restituite nu s-au adăugat noi corpuri care să reprezinte 100% din aria desfăşurată iniţial, lucrările ample de consolidare, restaurare şi restructurare executate la clădirea conac, au determinat transformarea acesteia într-o construcţie nouă fată de cea testată în favoarea reclamantei, ceea ce face ca prevederile legale menţionate să fie aplicabile.
Cât priveşte construcţia „Foişor” s-a arătat că aceasta a fost refăcută în totalitate, vechea structură de rezistenţă fiind parţial prăbuşită, astfel cum atestă şi expertul constructor în lucrarea efectuată în cauză.
Imobilele menţionate aparţin domeniului public al judeţului Prahova, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 1359/2001, Anexa 1, Cap. II - Instituţii publice de interes judeţean, lit. B - Muzee, astfel cum a fost modificată prin art. 1 din H.G. nr. 581/2006, unde figurează „conacul - clădire şi foişor, monument istoric de arhitectură construit în a doua jumătate a sec. XIX, compus din subsol şi parter, 11 săli cu destinaţie de muzeu”.
Prin Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii şi Cultelor privind aprobarea Listei monumentelor istorice, „Conacul B.”, în prezent Muzeu de Etnografie, a fost declarat monument istoric.
- prin restituirea terenului aferent conacului, au fost încălcate dispoziţiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, care exclude de la restituire terenurile afectate de amenajări de utilitate publică, categorie în care se includ aleile şi trotuarele, despre existenţa cărora se menţionează în raportul de expertiză N.D.
- au fost încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care sunt excluse din domeniul de aplicare al legii speciale terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată şi Legea nr. 1/2000.
Instanţa de apel nu a observat că întreaga suprafaţă de teren solicitată de reclamantă, şi nu doar suprafaţa de 40.894 m.p., a făcut obiectul Legii nr. 1/2000, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acesteia fiind validată prin Anexa nr. 33 a Hotărârii nr. 2175/2000 a Comisiei judeţene Prahova de aplicare a legilor fondului funciar.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate şi constatarea dreptului reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile solicitate, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în situaţia imobilelor - construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la Cap. III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent”.
Iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispun că „în situaţia imobilelor - construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la Cap. III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare de sine stătătoare, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie, în natură, suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului”.
Prin urmare, norma legală citată, dispune, ca excepţie de la regula restituirii în natură, instituită de legea specială de reparaţie, ipoteza în care imobilului - construcţie i-au fost adăugate noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial.
Nu se circumscrie ipotezei prevăzute de alin. (1) al art. 19 din lege, acea construcţie căreia i s-a modificat compartimentarea iniţială ori i s-au adus numai îmbunătăţiri funcţionale (racorduri de gaze, termoficare, consolidări sau alte lucrări de întreţinere curentă, consolidări şi alte asemenea), sens în care sunt prevederile pct. 19.2 din H. G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Or, în speţă, necontestat de altfel, construcţia solicitată de reclamantă nu se circumscrie ipotezei de excepţie prevăzută de norma legală menţionată, caz în care, şi având în vedere regula potrivit căreia excepţio est strictissimae interpretationis (excepţiile sunt de strictă interpretare), se vădesc ca fiind legale dispoziţiile curţii de apel privind restituirea în natură a acestor imobile.
Împrejurarea că acestor construcţii - conac şi foişor - le-ar fi fost aduse ample lucrări de consolidare, modernizare (restaurare şi restructurare), nu poate avea consecinţa pretinsă de recurente, de exceptare de la restituire în natură, atâta vreme cât, aşa cum s-a arătat mai sus, ipoteza legii vizează exclusiv o anumită stare a imobilului, supus procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, care, aşa cum a reţinut curtea de apel în raport de probaţiunea cauzei şi cum de altfel, nu este contestat nici de recurente, este inexistentă în cauză.
Ca urmare, se vădesc ca legale dispoziţiile Curţii de apel de restituire în natură a acestor construcţii.
Nici împrejurarea că bunul imobil - construcţii dispuse a fi restituite în natură ar aparţine domeniului public al localităţii, nu poate avea consecinţa pretinsă de recurente, atâta vreme cât legea specială nu dispune că o asemenea apartenenţă a bunurilor pretinse în temeiul legii speciale de reparaţie ar constitui un impediment la restituirea în natură, singurele impedimente în acest sens fiind cele limitativ instituite de textul art. 10 din lege, inexistente în cauză. De asemenea, faptul că pe terenul dispus, de asemenea, a fi restituit în natură s-ar afla alei şi trotuare, atâta vreme cât lipseşte caracterul de amenajare de utilitate publică (deci destinaţia de a deservi nevoile comunităţii), nu permite încadrarea bunului în categoria celor exceptate de la regula restituirii în natură.
Nu sunt fondate nici criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât, astfel cum legal a reţinut Curtea de apel, aceste prevederi legale devin operante în situaţia în care bunurile - terenuri pretinse în prezenta procedură au făcut obiectul legilor fondului funciar, fiind dispuse măsurile reparatorii prevăzute de actele normative emise în acest domeniu.
În toate celelalte situaţii sunt incidente prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ce consacră caracterul de complinire al legii speciale în raport cu celelalte acte normative de reparaţie, ceea ce înseamnă că fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi imobilele (construcţii şi terenuri) preluate în perioada de referinţă a legii şi nerestituite, ipoteză în care se includ şi terenurile pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin prezenta procedură, neputând fi asimilată realizării dreptului subiectiv reglementat de legile speciale de reparaţie, înscrierea reclamantei pe un tabel, fără ca această eventuală măsură să fie urmată de indicarea/acordarea unor despăgubiri ori teren în echivalent, pentru a se putea considera că persoana îndreptăţită a beneficiat în mod real de măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Prahova şi Preşedintele Consiliului Judeţean Prahova împotriva deciziei nr. 140 din 08 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4126/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4132/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
