ICCJ. Decizia nr. 4134/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4134/2012
Dosar nr. 23098/3/2010
Şedinţa publică din 6 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 973 din data de 02 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul-pârât V.R. în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi M.B.M. şi M.F.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, prin acţiunea înregistrată la data de 07 octombrie 2005 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub nr. 13209/2005 (nr. nou 16754/301/2005), reclamantul V.R. a chemat în judecată pe pârâţii M.B.M. şi M.F., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1, parter, situat în Bucureşti, compus din două camere şi dependinţe în suprafaţă totală de 76,16 m.p., precum şi 32,60 m.p., teren situat sub construcţie; să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştita posesie terenul în suprafaţa de 200 m.p. situat în curtea imobilului, ocupată abuziv, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de proces.
La data de 03 noiembrie 2005, pârâţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care au solicitat să se constate că sunt dobânditori de bună-credinţă ai apartamentului în litigiu şi ai cotei indivize de 19.38 din părţile de folosinţa comună ale imobilului şi a 32.60 m.p.. teren situat sub construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 757 din 23 ianuarie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 16754/301/2005 (nr. vechi 13209/2005), Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul V.R. în contradictoriu cu pârâţii M.B.M. şi M.F. şi a obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul, situat în Bucureşti, parter, sector 3, cu terenul aferent acestuia în suprafaţa de 32.6 m.p.
Prin decizia civilă nr. 793/A din 23 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 13717/3/2007, s-a admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi M.B.M. şi M.F., împotriva sentinţei civile nr. 757 din 23 ianuarie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 16754/301/2005 (nr. vechi 13209/2005), în contradictoriu cu intimatul-reclamant V.R.; s-a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei în soluţionarea cauzei; s-a anulat sentinţa apelată şi s-a reţinut cauza spre soluţionare.
Cauza a fost reînregistrată la data de 02 aprilie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. unic 13610/3/2009.
La data de 14 decembrie 2009, pârâţii-reclamanţi au renunţat expres la judecarea cererii reconvenţionale iniţiale.
La aceeaşi dată au formulat o nouă cerere reconvenţională, solicitând constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor din 16 decembrie 2002, eliberat în urma dezbaterii succesiunii defunctei C.S.
În motivarea acestei cereri, au arătat că, în afara reclamantului venea la succesiunea defunctei şi numitul L.E.V., care a şi formulat o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995.
Or, câtă vreme acesta nu figurează în certificatul de calitate de moştenitor nici ca renunţător, nici ca neacceptant, iar dezbaterea succesiunii s-a făcut fără citarea succesorilor lui L.E.V., au fost fraudate dispoziţiile art. 654 şi urm., art. 672 C. civ., dar şi ale art. 69, 75-77 şi 83 din Legea nr. 36/1995.
Prin nota de şedinţă din 08 februarie 2010, reclamantul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâţilor-reclamanţi în noua cerere reconvenţională.
Prin sentinţa civilă nr. 201 din 15 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâţilor-reclamanţi în cerere reconvenţională, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi M.B.M. şi M.F., în contradictoriu cu reclamantul-pârât V.R., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a disjuns judecarea cererii principale privind pe reclamantul V.R. şi pe pârâţii M.B.M. şi M.F., cu formarea unui nou dosar, în care a fixat termen de judecată la 10 mai 2010, cu citarea părţilor.
În motivarea acţiunii principale disjunse, reclamantul a arătat că apartamentul pe care îl revendică face parte dintr-un imobil, subsol, parter şi etaj ce a aparţinut numitului A.T. Printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în 1938 acesta şi-a vândut imobilul numitelor L.R. şi C.S. (fostă L.) fiică, respectiv bunica şi mătuşă acesteia, în cote de ½ pentru fiecare.
Prin actul de donaţie din 28 octombrie 1940, bunica L. şi-a donat cota parte indiviză de ½ din imobil, celeilalte fiice a ei, V.B. Atât mama sa, cât şi mătuşa, decedate în prezent, sunt moştenite în calitate de fiu şi nepot de soră, conform certificatelor de calitate de moştenitor din 16 decembrie 2002, emise de Biroul Notarului Public G.C. Prin dispoziţia din 04 mai 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti i s-a recunoscut, în baza dovezilor produse, calitatea de proprietar asupra imobilului din care face parte şi apartamentul de faţă, arătând că după data morţii autoarelor sale a fost în imposibilitate de a-şi mai exercita prerogativele din cauza trecerii abuzive a imobilului la stat.
S-a mai arătat că pârâţii M. care îşi justifică pretinsa calitate de proprietari printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997, solicită compararea de titluri în raport de următoarele elemente: imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, aşa cum atestă actele emise de Primăria Sectorului 3 Bucureşti şi SC T. SA, avute în vedere de Primarul General al Municipiului Bucureşti în momentul emiterii deciziei de restituire, în baza Legii nr. 10/2001.
S-a mai arătat că în mod corect Primarul Municipiului Bucureşti a constatat că imobilul, fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, intră în sintagma prevăzută de art. 2 din lege, iar pe de altă parte, în baza actelor depuse, reclamantul este o persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, decizia emisă fiind perfect legală.
În baza art. 2 din Legea nr. 10/2001, autoarele acestuia şi reclamantul, ca moştenitor al acestora, şi-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării bunului în proprietatea statului, deci niciodată bunul nu a ieşit din patrimoniul acestora. Numai exercitarea prerogativelor proprietăţii a fost imposibilă în timpul regimului trecut.
S-a mai arătat că SC T.Al. SA, vânzător în contractul din 10 iulie 1997 încheiat cu pârâţii pentru apartamentul proprietatea reclamantului, a vândut ceea ce nu îi aparţinea, întrucât, pe de o parte, aşa cum a arătat în baza dispoziţiilor legii, apartamentul nu a ieşit niciodată din proprietatea autoarelor acestuia, iar pe de altă parte aceasta unitate era numai mandatară a primăriei în efectuarea operaţiunilor de vânzare, deci contractul trebuia încheiat de primărie prin SC T.A.L. SA şi nu de SC T.Al. SA.
S-a mai arătat că apartamentul nu trebuia înstrăinat pârâţilor chiriaşi, deoarece nu a făcut niciodată parte din categoria de imobile prevăzute de art. 1 din lege, adică din cea a imobilelor trecute în proprietatea statului, după 06 martie 1945, cu titlu. Legea nr. 10/2001 a stipulat în mod expres naţionalizarea la preluările abuzive în proprietatea statului. Deci şi din acest punct de vedere actul juridic de înstrăinare, având ca obiect un imobil preluat fără titlu valabil, este nelegal conform dispoziţiilor art. 50 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
Aşadar, comparând cele două titluri de proprietate s-a constatat că titlul reclamantului este preferabil. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate al defuncţilor săi autori a existat dintotdeauna şi există şi în prezent la fel de absolut şi exclusiv.
Cât priveşte dreptul de proprietate al pârâţilor aceasta se bazează pe un act de vânzare-cumpărare încheiat cu o persoană care nu avea calitatea de vânzător. Totodată, acest drept nu a fost verificat în timp şi nu poate fi suprapus dreptului său deja existent.
În drept, au fost invocate art. 480 şi urm. C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Analizând cererea de chemare în judecată, Tribunalul a reţinut că:
Reclamantul a obţinut iniţial dispoziţia din 04 mai 2005, emisă de Primarul General, prin care s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil din Bucureşti, ulterior această dispoziţie fiind însă modificată, în sensul că pentru apartamentul înstrăinat, s-a propus acordarea de despăgubiri, dispoziţia rămânând definitivă prin respingerea irevocabilă a contestaţiilor formulate de reclamant.
Tribunalul a constatat că, în condiţiile în care titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat prin neatacarea lui de către reclamant în termenul prevăzut de lege şi prin tranşarea irevocabilă a dreptului reclamantului la reparaţii pentru imobilul preluat de stat, acţiunea în revendicare a reclamantului apare ca neîntemeiată, titlul pârâţilor fiind preferabil (întrucât deţin, la rândul lor, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi nu li se poate pretinde să suporte sarcina disproporţionată a răspunderii ce trebuie să revină în ultimă instanţă statului expoliator), reclamantul având la îndemână doar acţiunile specifice pentru obţinerea plăţii efective a despăgubirilor.
Faţă de aceste împrejurări, în baza art. 480-481 C. civ., Tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 634 A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reţinând următoarele:
Criticile apelantului sunt, în esenţă, referitoare la faptul că nu i-a fost restituit şi acest apartament (alături de celelalte, care erau un corp de imobil) şi că vânzarea către intimaţi în baza Legii nr. 112/195 nu este corectă, iar compararea titlurilor de proprietate este eronată, dându-se prioritate titlului intimaţilor.
Instanţa de apel nu a primit criticile aduse sentinţei arătând că se omite a se arăta că apelantul a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea întregului imobil situat în Bucureşti.
Iniţial, prin dispoziţia din 04 mai 2005 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, i s-a restituit apelantului întreg imobilul (teren şi construcţie) deşi unul din apartamente (nr. 1 din imobil, parter şi 32,60 m.p.. teren de sub construcţie) nu se mai afla în patrimoniul (administrarea) Primăriei Municipiului Bucureşti din 1997.
Ulterior, prin dispoziţia din 16 ianuarie 2006, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a modificat prima dispoziţie (din 04 mai 2005) şi a respins cererea apelantului pentru acest apartament, acordându-i măsuri reparatorii prin echivalent.
Apelantul V.R. a primit astfel măsuri reparatorii încă din 2006 pentru imobilul solicitat prin prezenta acţiune (la fond şi în apel).
Apelatul V.R. a contestat dispoziţiile din 16 ianuarie 2006, dar contestaţiile au fost respinse (sentinţa civilă nr. 856 din 21 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, Dosar nr. 7457/3/2006, definitivă prin decizia civilă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 37/A din 18 ianuarie 2007 şi irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 5529 din 05 iulie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Astfel, criticile referitor la vânzarea de către Primăria Municipiului Bucureşti a apartamentului intimaţilor (apartament ce se afla în administrarea sa), conform Legii nr. 112/1995, care ar fi fost făcută de un neproprietar, fără titlu valabil, nu au fost reţinute a fi întemeiate (cu atât mai mult cu cât apelantul a primit şi despăgubiri în echivalent încă din anul 2006).
Totodată, contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu către intimaţi nu a fost niciodată anulat.
Or, în acţiunea de comparare a titlurilor, chiar dacă se invocă că titlul său provenea din 1938 (primind despăgubiri în echivalent în 2006), corect s-a dat preferabilitate titlului intimaţilor, care au un bun, în sensul legislaţiei europene (apelantul ar avea o dublă reparaţie).
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs V.R., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- în mod nelegal, instanţa de apel a refuzat să analizeze motivele de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. A susţinut astfel că nu au fost analizate motivele privind nelegalitatea hotărârii Tribunalului prin care a constatat că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat prin neatacarea sa în termenul prevăzut de lege, că Tribunalul nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate, operaţiune specifică acţiunii în revendicare şi că nu a fost respectată legislaţia şi practica europeană în materia revendicării caselor naţionalizate.
Fără a analiza aceste critici, Curtea de apel a reţinut că reclamantul a primit despăgubiri în anul 2006, caz în care a apreciat că nu mai este necesară analiza celorlalte critici invocate în apel.
Reţinând ca inaplicabilă legislaţia şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel demonstrează necunoaşterea normelor şi jurisprudenţei europene în materie.
- nelegal s-a reţinut că a primit despăgubiri pentru imobilul solicitat şi, de asemenea, cu încălcarea dispoziţiilor în materie, instanţa de apel nu a comparat titlurile de proprietate exhibate de părţi şi nu a aplicat legislaţia şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligatorii în conformitate cu prevederile constituţionale.
S-a arătat că prin dispoziţia emisă în procedura Legii nr. 10/2001 i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul solicitat în cauză, despăgubiri ce nu i-au fost acordate nici până în prezent, ceea ce demonstrează caracterul lor iluzoriu şi că în condiţiile în care titlul său, din anul 1938, ce nu a fost desfiinţat, este anterior celui exhibat de pârâţi, este preferabil acestuia din urmă şi justifică temeinicia cererii deduse judecăţii.
Dreptul pârâţilor, dobândit în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi considerat preferabil dreptului său, atât timp cât a fost obţinut în temeiul unei legi în vădită contradicţie cu actul de aderare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, odată cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin adoptarea Legii nr. 1/2009, pârâţii au posibilitatea certă de a fi despăgubiţi cu valoarea reală de circulaţie a apartamentului stabilită în raport de standardele internaţionale de evaluare, în raport de care, şansele sale de a obţine despăgubiri de la Fondul Proprietatea sunt, practic, nule.
În acest fel, Curtea de apel, prin hotărârea pronunţată nu numai că a ignorat jurisprudenţa europeană recentă, dar a şi constatat că aceasta nu se aplică în cauza de faţă, constatare greşită, abuzivă şi nelegală.
Invocând cauza Elias c. României şi dispoziţii din hotărârea pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României, recurentul a solicitat admiterea recursului şi, acordând preferinţă titlului său, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtului să-i lase în proprietate bunul solicitat în cauză.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acţiune.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
În acest sens, prin decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care ar fi formulat notificare.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, critică care însă nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun act actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamant o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor sale (de care a şi uzat), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.
Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, repectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 02 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu a adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).
În fine, contrar celor susţinute de recurent, prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurent, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).
În acelaşi sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamantul era simplu solicitant în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul său nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că recurentul, nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Chiar, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în parag. 143 şi 144, că: „(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”
Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să-i confere reclamantului un bun actual, în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană. Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Tetu împotriva României, hotărârea din 07 februarie 2008, parag. 43).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, parag. 35, Atanasiu împotriva României, parag. 135, 136).
Constatând că, în speţă, reclamantul a uzat şi beneficiat de dispoziţiile legii speciale, exerciţiului dreptului său prin cererea dedusă judecăţii i se opun, atât regula concursului dintre legea specială şi cea de drept comun, sus reliefată, cât şi principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente şi paralele, decât cu riscul încălcării principiilor evocate.
Împrejurarea că în procedura legii speciale i-a fost recunoscut reclamantului doar dreptul la despăgubiri în condiţiile acestei legi, nu este de natură să transfere pe umerii pârâţilor (al căror titlu este fiinţă, nu a fost anulat) răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de stat prin actele normative de reparaţie adoptate în materie.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.R. împotriva deciziei nr. 634A din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4133/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4145/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
