ICCJ. Decizia nr. 4145/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4145/2012
Dosar nr. 4071/3/2010
Şedinţa publică din 6 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul P.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice solicitând despăgubiri conform Legii nr. 221/2009 pentru următoarele motive:
I. Bunicul din partea tatălui (P.A.) a fost condamnat politic la 20 ani temniţa grea prin sentinţa nr. 1114 din 09 octombrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi a decedat în anul 1961 la închisoarea din oraşul Dej.
II. Tatăl reclamantului, P.A.I., a fost condamnat politic la 2 ani închisoare corecţională pentru „crima de omisiune a denunţării”, deoarece nu şi-a denunţat tatăl şi fraţii. Din sentinţă rezultă că a fost condamnat în baza Decretului nr. 199/1950, menţionat în Legea nr. 221/2009 la art. 1 alin. (2) lit. i).
III. În ceea ce îl priveşte direct, a fost exmatriculat politic din facultate, pierzând astfel 3,5 ani din activitatea globală profesională.
Prin sentinţa civilă nr. 1008 din 29 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte capetele 2 şi 3 de cerere formulate de reclamantul P.I.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a exmatriculării din liceu şi facultate suportate de reclamant şi a obligat pârâtul să plătească 10.000 euro reprezentând daune morale pentru condamnarea cu caracter politic a tatălui reclamantului, P.A.I., precum şi la suma de 1.000 euro reprezentând daune morale pentru măsura administrativă suportată de reclamant; totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale şi a disjuns soluţionarea capătului 1 de cerere (daune morale şi materiale pentru bunicul reclamantului P.A.) şi cererea de intervenţie în interes propriu, cu formarea unui nou dosar.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut cu privire la cererea de despăgubiri întemeiată pe condamnarea cu caracter politic a tatălui reclamantului P.A.I., că, în fapt, prin sentinţa penală nr. 1371/1953 a Tribunalului Militar Bucureşti, tatăl reclamantului, P.A.I., a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru crima de omisiunea denunţării, faptă prevăzută de Decretul nr. 199/1950. În concret, tatăl reclamantului a fost condamnat pentru omisiunea de a denunţa autorităţilor activitatea fratelui său, P.M., apreciată ca fiind de spionaj, precum şi a unei alte persoane, T.A.
Din cuprinsul extrasului sentinţei penale de condamnare, cât şi sentinţa penală nr. 791 din 18 noiembrie 1965 a Tribunalului Popular Griviţa Roşie, rezultă că tatăl reclamantului era arestat preventiv de la 10 iunie 1953, anterior pronunţării hotărârii. Pedeapsa la care a fost condamnat a fost executată integral, fiind pus în libertate la 09 iunie 1955.
În drept, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care condamnarea pronunţată pentru fapta prevăzută de Decretul nr. 199/1950 reprezintă condamnare cu caracter politic, precum şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Pentru cele expuse anterior, Tribunalul a constatat că reclamantul, fiul celui condamnat politic, este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său pentru fapta prevăzută de Decretul nr. 199/1950.
Cât priveşte criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit, Tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri reclamantul P.A., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivarea apelului formulat, reclamantul P.A. a arătat următoarele:
Prezentul apel priveşte doar capătul 3 de cerere, exmatricularea din facultate, pentru care s-au acordat daune morale de doar 1.000 euro.
Daunele de 1.000 euro sunt infime, pentru patru ani de viaţă pierduţi la tinereţe, când se consolidează formarea profesională.
În motivarea apelului formulat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională în Dosarul nr. 1070/D/2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În motivarea apelului declarat de pârât s-a invocat lipsa calităţii sale procesual pasive şi neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar în subsidiar s-a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale.
Prin decizia civilă nr. 506 din 13 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelurile formulate reţinând că decizia Curţii Constituţionale nu are incidenţă în speţă întrucât statuările acesteia nu se aplică unui proces pe rol, ci doar acţiunilor depuse după publicarea ei.
De asemenea, admiterea motivului de apel susţinut de cei doi apelanţi Ministerul Public şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamant pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestui temei juridic pe parcursul procesului, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât şi cu principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanţă şi principiul egalităţii armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care a fost explicitat în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Curtea nu a reţinut excepţia invocată de pârât, reţinând faptul că Ministerul Finanţelor Publice este o instituţie a Statului Român şi că - în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care cuprinde obligaţia de a executa cu bună-credinţă toate îndatoririle stabilite prin hotărâri judecătoreşti - obligaţia de executare a oricărei hotărâri judecătoreşti revine tuturor instituţiilor statului, ministere, administraţiei publice centrale şi locale, fără a fi necesară o dispoziţie legală care să le oblige în mod expres. În acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene în cauzele Şandor c. României şi Matache şi alţii c. României, în care s-a reţinut că obligaţia de plată a unei sume de bani stabilită printr-o hotărâre executorie trebuie executată de către stat şi de către administraţie, care constituie un element al statului de drept. Dacă administraţia refuză, omite să execute sau întârzie să o facă, garanţiile de la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de care a beneficiat justiţiabilul în timpul etapei judiciare îşi pierd orice raţiune de a fi.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În recursul pârâtului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, s-au formulat următoarele critici:
- greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, în speţă având calitate doar Statul Român;
- greşit s-a apreciat că nu este incidenţă decizia Curţii Constituţionale;
- suma acordată drept despăgubiri este exagerată.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi-a întemeiat recursul tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că decizia Curţii Constituţionale este incidenţă în speţă, iar cuantumul despăgubirilor acordate este prea mare.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele motive:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Aşa cum susţin şi recurenţii, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenţi pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile subsidiare formulate de aceiaşi recurenţi pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condiţiile în care s-a reţinut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.
Critica privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice nu poate fi reţinută întrucât art. 4. alin. (4) al Legii nr. 221/2009 prevede expres că acţiunile formulate în temeiul acestei legi se judecă în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Calitatea procesuală pasivă este dată de lege Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al statului, iar distincţia dintre Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice este pur formală, având în vedere că Ministerului Finanţelor Publice este, în final, şi plătitorul faptic al despăgubirilor la care este obligat statul.
De altfel, Ministerul Finanţelor Publice, potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârea pronunţată va fi modificată, se vor admite apelurile declarate de pârât şi Ministerul Public, se va schimba sentinţa în sensul înlăturării obligaţiei la plata despăgubirilor morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 506A din 13 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată în sensul admiterii apelurilor declarate de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1008 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor morale.
Păstrează restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4134/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4147/2012. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
