ICCJ. Decizia nr. 4148/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4148/2012
Dosar nr. 3343/2/2010
Şedinţa publică din 6 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul V.I., a solicitat instanţei în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a Ordonanţei nr. DD din 16 decembrie 1929 a Tribunalului Teleorman, secţia a I-a, prin care s-a dispus lichidarea averii bunicii sale F.I. (fostă S.), a celor 2 imobile situate în Oraşul Roşiori de Vede aflate pe strada L.D. şi strada M. şi repunerea în situaţia anterioară.
A mai solicitat să i se determine calitatea de proprietar ca unic moştenitor legal de gradul II, ca nepot al bunicii sale F.I. - fostă româncă F.V.S., asupra celor 2 imobile pe care bunica sa le-a dobândit în baza actului dotal nr. AA/1890 ca zestre (dar) pentru căsătorie, de la mama acesteia N.V.S., la căsătoria cu V.I.
Prin sentinţa civilă nr. 559 din 7 mai 2007, Tribunalul Teleorman a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul V.I., împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În esenţă s-a reţinut că prin actul dotal nr. AA/1890, N.V.S., văduvă, a dat dotă fiicei sale F.V.S. la căsătoria cu V.I., o casă cu trei camere şi pivniţă, situată în Roşiori de Vede, strada G., două răzoare, vie şi garderobă în valoare de 400 RON.
Urmare adresei Ministerului de Finanţe, Tribunalul Judeţean Teleorman, secţia I, în baza art. 14 din Legea nr. 3037 din 12 iunie 1923, a emis Ordonanţa nr. DD din 16 decembrie 1929 prin care s-a dispus lichidarea în contul despăgubirilor de război a averii supusului bulgar V.I., decedat, compusă din 2 imobile situate în Roşiori de Vede, strada L.D. şi strada M., preluate de Ministerul de Finanţe prin procesul-verbal din 6 decembrie 1933.
Ordonanţa preşedinţială nr. DD din 16 decembrie 1929 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia I, este o hotărâre judecătorească supusă căii de atac - contestaţie - conform art. 25 din Legea nr. 3037/1923.
Cum căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi în final remedierea erorilor săvârşite, iar acţiunea în constatarea nulităţii Ordonanţei nr. DD/1929 a Tribunalului Teleorman este inadmisibilă.
Instanţa a constatat că inadmisibilă este şi cererea reclamantului de a i se determina calitatea de proprietar ca unic moştenitor al defunctei F.I. asupra celor 2 imobile, în primul rând că au fost preluate de stat printr-o hotărâre judecătorească şi în cel de-al doilea rând pentru că nu sunt cuprinse în actul dotal, aşa cum susţine acesta, ele fiind proprietatea soţilor I.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a formulat recurs considerând sentinţa nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
Tribunalul a respins cererea ca inadmisibilă fără să facă o calificare a acesteia şi să-şi verifice în raport de această calificare, competenţa de soluţionare a pricinii.
Recurentul a arătat că cererea i-a fost respinsă de Tribunalul Teleorman ca inadmisibilă, apreciindu-se că Ordonanţa preşedinţială nr. DD/1929 este o hotărâre supusă căii de atac a contestaţiei, potrivit art. 25 din Legea nr. 3037/1923, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei hotărâri se face prin exercitarea căilor de atac. Prin urmare nu este admisibilă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri judecătoreşti în măsura în care nu se exercită căile de atac procedurale văzute ca remedii juridice procesuale prin care se pot remedia erorile săvârşite.
Curtea de Apel Bucureşti, în şedinţa din 22 octombrie 2007 a pus în discuţie calificarea căii de atac, calificând-o ca fiind apel, iar prin decizia nr. 695 din 5 noiembrie 1007 a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 32 din 15 februarie 2010 Tribunalul Teleorman a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul V.I., având ca obiect nevalabilitatea şi inopozabilitatea titlului statului şi obligarea statului să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie, imobilele situate în Municipiul Roşiorii de Vede, strada L.D. şi strada M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că în contra ordonanţei preşedinţiale de vânzare, terţele persoane care ar pretinde vreun drept asupra unui bun drept sau interes supus astfel lichidării, vor putea face contestaţie.
Ea va fi îndreptată Tribunalului în termen de 30 de zile din ziua afişării ordonanţei în sala Tribunalului.
În cauză, autoarea reclamantului F.V.S. a avut cunoştinţă de procedura de vânzare, aspect ce rezultă din corespondenţa pe care aceasta a purtat-o cu Legatul Bulgariei din Bucureşti.
Prin urmare, intenţionarea unei contestaţii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/1923 este tardivă şi ca atare, Tribunalul a admis excepţia tardivităţii invocată de pârâta Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire la capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului şi inopozabilitatea acestuia, s-a constatat că şi acesta este nefondat.
În cauză, nu este vorba de o expropriere pentru cauză de utilitate publică care să presupună conform textului invocat, o justă şi prealabilă despăgubire, ci de o lichidare şi reţinere a bunurilor, drepturilor şi intereselor supuşilor care s-au aflat în război cu Statul Român, veniturile realizate în urma acestei operaţiuni fiind folosite pentru dezdăunarea supuşilor români şi a statului care au suferit pagube ca urmare a războiului.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul V.I. a declarat apel.
În motivare a arătat că, în mod greşit, a fost admisă excepţia tardivităţii contestaţiei, deşi aceasta a fost introdusă în termen şi tot greşit, a fost respins capătul de cerere subsidiar privind revendicarea imobilului prin comparare de titluri.
Prin decizia civilă nr. 305 A din 21 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul admiterii în parte a acţiunii, a constatat inopozabilitatea titlului statului faţă de reclamant şi a obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate şi paşnică posesie, terenul situat în Oraşul Roşiorii de Vede, în suprafaţă de 690 m.p. din acte, 716 m.p. din măsurători, având ca vecinătăţi: Nord - Moştenitori O.I. pe o lungime de 31,40 m.p.; Est - strada L.N.D. pe o lungime de 24,07 m.; Sud - G.M. (strada N.D.) pe o lungime de 10,44 m.p.+ 11,89 m; A. SA pe o lungime de 11,62 m. + 22,23 m.; strada M., pe o lungime de 6,57 m. şi Vest - D.G. pe o lungime de 28,88 m. precum şi construcţia C 1 în suprafaţă de 110,1 m.p. situată pe acest teren, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert S.N.
În considerente s-a reţinut că actul jurisdicţional, ca şi un contract, îşi produce efectele sale substanţiale (modificarea situaţiei juridice dintre părţile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părţi, neputând crea drepturi şi obligaţii în privinţa terţilor care nu au fost atraşi în nici un fel în proces.
Bunicii reclamantului, ce nu a fost parte în cauza soluţionată prin Ordonanţa Tribunalului Judeţului Teleorman nr. DD/1929, nu-i era opozabilă această hotărâre judecătorească, ea având doar valoarea unei prezumţii simple, relative, care putea fi răsturnată prin proba contrară.
Potrivit certificatului de deces seria D nr. RR, numita I.F. a decedat în anul 1953, fiind moştenită de către reclamantul V.I., potrivit certificatului de moştenitor de calitate din 06 octombrie 2010 emis de Biroul Notarial Public T.M.
Pe cale de consecinţă, rezultă că nici reclamantului, ca succesor al bunicii sale proprietare, nu îi este opozabilă respectiva ordonanţă a Tribunalului.
Instanţa a constatat că în cauza prezentă s-a realizat dovada faptului contrar de către reclamant, ca succesor al bunicii sale.
Astfel, instanţa a constatat că potrivit actului dotal autentificat sub nr. AA/1890, la Tribunalul Teleorman şi înregistrat la Tribunalul Teleorman, în registrul actelor dotale sub nr. GG din 15 octombrie 1890, imobilul în litigiu a fost adus de bunica reclamantului, numita I.F. (fostă F.V.S.), ca dotă în căsătoria sa cu I.V.
S-a constatat şi faptul că în acea epocă, în temeiul art. 1283 C. civ. din 1864, regimul matrimonial legal, era cel al separaţiei de bunuri, iar regimul dotal grefat pe acesta, atribuia bărbatului, doar dreptul de uzufruct asupra bunurilor femeii, constituite dotă. Intrarea în vigoare a Constituţiei din 1948 a abrogat tacit dispoziţiile din C. civ. de la 1864 privitoare la regimul dotal.
Aşadar, s-a constatat că bunica reclamantului a rămas proprietarul exclusiv al acestui bun imobil şi pe parcursul căsătoriei cu I.V. În consecinţă, la data de 16 decembrie 1929, când s-a aplicat măsura lichidării, precum şi la data de 06 decembrie 1933, când imobilul a fost preluat efectiv, pe bază de proces-verbal, soţia şi nu soţul I.V. (ce era oricum, deja decedat, decesul producându-se la data de 24 mai 1927), era unicul proprietar al bunului litigios.
În acest context, instanţa a apreciat că reclamantul a realizat dovada contrară celor stipulate în Ordonanţa Tribunalului Judeţului Teleorman nr. AA/1929, astfel încât se poate afirma cu certitudine că preluarea imobilului de la bunica reclamantului, s-a realizat în mod nelegal, respectiv fără vreun titlu (evident care să o privească pe proprietară).
Având în vedere faptul că în acţiunea prezentă, doar reclamantul a exhibat titlul autoarei sale I.F., respectiv actul dotal evocat, necontestat, în vreme ce pârâtul nu a prezintat nici un titlu în raportul juridic cu reclamantul, instanţa a constatat că reclamantul este cel care deţine titlul preferabil.
Instanţa a reţinut că în privinţa situaţiei faptice a imobilului, au fost administrate probe, inclusiv o expertiză judiciară efectuată în apel, necontestată de pârât, expertiză care în temeiul actelor şi lucrărilor dosarului (inclusiv procesul-verbal de preluare din 06 decembrie 1933), precum şi constatărilor la faţa locului, a identificat imobilul vechi preluat în fapt, de către stat şi a atestat caracterul său liber, independent de cel aflat în proprietatea SC P. SRL.
Instanţa a observat că urmare a preluării faptice a imobilului de către stat, în anul 1933, în lipsa unui titlu opozabil bunicii reclamantului, aşa cum am arătat, nu sunt incidente dispoziţiile din Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, deoarece aceste legi speciale cu caracter reparator vizează doar domeniul imobilelor preluate după data de 6 martie 1945.
A mai constatat că motivul de apel relativ greşitei respingeri a excepţiei tardivităţii contestaţiei împotriva Ordonanţei Tribunalului Judeţului Teleorman nr. DD/1929, este neîntemeiat.
Bunica reclamantului este un terţ faţă de procesul respectiv, neputând fi calificată ca şi parte în temeiul succesiunii după fostul soţ, deoarece nu a fost introdusă în proces.
Dată fiind calitatea sa de terţ, atunci reclamantului (succesorul său) i se vor aplica prevederile art. 25 din Legea nr. 85/1923 (Decret nr. 3037/1923), referitoare la afişare şi nu cele ale art. 16 privitoare la comunicare. Potrivit textului legal incident, termenul de contestaţie era de 30 zile de la data afişării ordonanţei. Or, din scrisoarea Legaţiei Regatului Bulgariei, rezultă că ordonanţa a fost publicată la data 17 decembrie 1929, în M. Of. Român, astfel încât este evident că termenul legal de contestare a expirat încă din timpul vieţii autoarei reclamantului, publicarea în M. Of. fiind forma de aducere la cunoştinţă publică cea mai eficace, comparativ chiar şi cu forma procedurală a afişării în sala Tribunalului.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul, invocând lipsa calităţii sale procesuale pasive, întrucât calitatea de pârât aparţine celui care a încălcat sau nu a recunoscut un drept, situaţie în care nu se regăseşte Statul Român. Prin cel de-al doilea motiv de recurs a arătat că imobilele din cererea introductivă de instanţă sunt diferite de cele din actul dotal.
Recurentul nu a indicat temeiul juridic al recursului, însă analiza criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora în pct. 9, art. 304 C. proc. civ.
Instanţa, având a soluţiona cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în urma deliberării, o va respinge motivat de faptul că în prin recurs a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, care este o excepţie absolută de fond şi peremptorie, ce poate fi invocată în orice fază procesuală şi asupra căreia instanţa trebuie să se pronunţe.
Recursul nu este fondat.
Calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea între persoana pârâtului şi cel care este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Cum acţiunea de faţă pune în discuţie dreptul de proprietate asupra bunului, iar pârâtul are un drept de proprietate conferit de Ordonanţa din anul 1929, el îşi justifică legitimarea procesuală pasivă, întrucât în acţiunea în revendicare prin comparare de titluri dreptul de proprietate al reclamantului nu poate forma obiect de discuţie decât în contradictoriu cu o persoană ce poate pretinde, la rândul său, un drept de proprietate.
Nici cea de-a doua critică inserată în motivarea recursului nu poate fi reţinută.
Astfel, instanţa de apel a stabilit că imobilele revendicate au fost proprietatea bunicii reclamantului, I.F., în temeiul actului dotal nr. AA/1890 şi că au fost preluate de stat prin Ordonanţa nr. DD/1923 şi procesul-verbal din 6 decembrie 1933, situaţie de fapt ce nu mai poate fi cenzurată de instanţa de recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman împotriva deciziei nr. 305A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4138/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4451/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
