ICCJ. Decizia nr. 4181/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4181/2012
Dosar nr. 10559/118/2009
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 08 octombrie 2009 sub nr. 10559/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta M.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a se dispune obligarea acestuia la plata echivalentului în RON al sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţele îndurate de tatăl său în timpul regimului comunist.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a susţinut că tatăl său, C.N., a fost condamnat la 20 ani muncă silnică pentru presupusa infracţiune de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 alin. (3) C. pen. A executat pedeapsa în perioada 24 mai 1958-22 iunie 1964, fiind ulterior graţiat în temeiul Decretului nr. 310/1954. A susţinut reclamanta că regimul de detenţie la care a fost supus tatăl său a fost unul de exterminare. Suferinţele cauzate acestuia sunt inimaginabile şi au făcut chiar obiectul unui documentar al televiziunii de stat. S-a invocat de către autorităţi că tatăl reclamantei ar fi fost legionar, în realitate însă motivul detenţiei a fost constituit de originea condamnatului care era aromân. Suferinţa autorului s-a repercutat în mod direct şi asupra familiei acestuia care a fost nevoită să trăiască la limita subzistenţei. De altfel, şi după eliberare, condamnatul s-a aflat în atenţia organelor de Securitate ale vremii. A mai arătat reclamanta că tatăl său a fost beneficiar al prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, în sensul recunoaşterii perioadei de detenţie ca şi vechime în muncă şi al primirii unei indemnizaţii lunare modice.
În drept, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin sentinţa civilă nr. 428 din 01 februarie 2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta este descendent de gradul I al defunctului C.N., care prin sentinţa nr. 352/1958 a Tribunalului Militar Constanţa, definitivă prin decizia nr. 331/1959 a Tribunalului Regional, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică şi 5 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. Autorul reclamantei a fost încarcerat la 24 mai 1958 şi eliberat la 22 iunie 1964 când pedeapsa a fost graţiată.
S-a mai reţinut că autorul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic, pentru săvârşirea faptelor prevăzute de art. 209 C. pen., ce se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar privarea de libertate a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, dar în acelaşi timp a produs suferinţe pe plan moral şi social pentru el şi familia sa.
Pentru atenuarea acestui prejudiciu s-a reţinut că reclamanta este îndreptăţită în calitate de succesor, la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 euro. La stabilirea acestui cuantum al despăgubirilor s-a avut în vedere durata condamnării politice, perioada efectiv executată, frustrarea cauzată de condamnare şi sechelele produse de regimul de detenţie, dar şi de faptul că autorul reclamantei a fost beneficiarul măsurilor reparatorii reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar timpul îndelungat scurs de la eveniment (47 ani) constituie un factor de atenuare a intensităţii suferinţei.
Prin decizia civilă nr. 340C din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, a fost respinsă cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.
A fost respinsă cererea de suspendare a cauzei.
A fost admis apelul pârâtului declarat împotriva sentinţei primei instanţe şi a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că s-a respins ca nefondată cererea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, coroborând dispoziţiile art. 116-173 - Capitolul V din Constituţia României - „Administraţia Publică”, cu dispoziţiile art. 142-147 - Titlul V „Curtea Constituţională” şi dispoziţiile art. 1 şi art. 2 lit. c) şi d) din Legea nr. 554/2004, a constatat că deciziile pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului conformităţii unei legi sau ordonanţe cu dispoziţiile Constituţiei României nu constituie acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004, situaţie în care cererea de sesizare a instanţei de contencios-administrativ pentru verificarea legalităţii Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale a fost găsită inadmisibilă şi respinsă, ca atare.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului, instanţa de apel a reţinut că acţiunea promovată de reclamantă nu este lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Astfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu Legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta înseamnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Astfel, s-a reţinut că, în speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării autorului său C.N. în perioada regimului comunist, conform sentinţei penale nr. 352/1958 a Tribunalului Militar Constanţa.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996, care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Împrejurarea că, în perioada arestării tatălui său, reclamanta M.V., născută la 11 ianuarie 1956 avea o vârstă de 2 ani-8 ani nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana ei, măsura represivă luată asupra antecesorului ei, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale), cât şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, reclamanta este descendent de gradul I al defunctului C.N., decedat la 01 februarie 2004, iar autorul ei a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, conform hotărârii din 17 iulie 1990 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice.
Împrejurarea că în perioada comunistă autorul reclamantei a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial, cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind încasată lunar de la data recunoaşterii dreptului şi până la deces (2004).
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Instanţa de apel a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute şi acordate acesteia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamanta a dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie.
Curtea de apel a reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, hotărârea din 02 decembrie 2008, cauza Slvenko contra Letoniei, hotărârea din 09 octombrie 2003; cauza Andrejeva contra Letoniei, hotărârea din 18 februarie 2009) instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pine contra Cehiei).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.V., invocând dispoziţiile art. 304 şi urm. C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 sunt nelegale şi a apreciat că, în ceea ce priveşte controlul aplicării legii în raport cu alte texte de lege, întâietate are puterea judecătorească.
Recurenta a mai arătat că o decizie a Curţii Constituţionale ce nu întruneşte cerinţele elementelor de legalitate nu poate fi considerată integrată ordinii de drept, iar instanţa de judecată trebuie să fie cea care controlează legalitatea deciziilor Curţii Constituţionale, fiind singura în măsură să soluţioneze o excepţie de nelegalitate.
Pe fondul apelului, recurenta-reclamantă a apreciat că soluţia este nelegală, deoarece la data învestirii instanţei exista un text legal special - Legea nr. 221/2009, care permitea instanţei pronunţarea unei hotărâri favorabile.
De asemenea, recurenta a arătat că nu poate fi primită motivarea instanţei potrivit căreia statul a acordat despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă prin alte legi speciale, întrucât Legea nr. 221/2009 a reprezentat o oportunitate suplimentară oferită de către Statul Român de acordare a daunelor morale acelor persoane care au suferit condamnări politice în perioada comunistă sau care au suferit în urma unor măsuri administrative cu caracter politic.
Recurenta a mai arătat că apariţia Legii nr. 221/2009 are la bază Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) şi nr. 1481 (2006), ceea ce atestă faptul că măsurile reparatorii prevăzute de decretul Lege nr. 118/1990 nu erau suficiente.
Recurenta a mai invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precizând că Statul Român şi-a asumat din propria voinţă şi iniţiativă, prin Legea nr. 221/2009, obligaţia de a plăti despăgubiri victimelor regimului comunist pentru un termen de 3 ani din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, iar ulterior nu a intervenit pentru a modifica prevederile declarate neconstituţionale în sensul punerii de acord cu Legea fundamentală.
De asemenea, recurenta a arătat că practica judecătorească în materie este neunitară şi discriminatorie, iar acţiunea de faţă a fost formulată înainte de modificarea Legii nr. 221/2009, că la data apariţiei deciziilor Curţii Constituţionale acţiunea fusese soluţionată în fond şi se acordaseră daune morale, astfel că nu este corect şi echitabil ca în unele zone aceste acţiuni să fie admise şi acordate daune morale prin hotărâri definitive şi irevocabile.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, având în vedere decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile referitoare la soluţia de respingere a cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate sunt neîntemeiate, deoarece în mod judicios instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele legale, în sensul că deciziile Curţii Constituţionale nu constituie acte administrative, potrivit Legii nr. 554/2004.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în apel, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Prin urmare, faţă de considerentele anterior reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se constata că soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantei este corectă şi se impune a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În consecinţă, pentru acest motiv recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva deciziei nr. 340C din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4180/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4182/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
