ICCJ. Decizia nr. 4175/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4175/2012
Dosar nr. 42417/3/2009
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 42417/3/2009, reclamanta B.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la restituirea valorii/preţului de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, corp B, determinat în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare, la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente preţului de piaţă de la data introducerii acţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor la care acesta urmează a fi obligat potrivit prezentei acţiuni, de la data rămânerii definitive a hotărârii până la achitarea integrală, cu cheltuieli de judecată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., reclamanta şi-a evaluat provizoriu valoarea obiectului cererii la suma de 630.720,67 RON, reprezentând echivalentul a 147.100 euro, la cursul de schimb de la data introducerii acţiunii, urmând ca valoarea exactă a preţului să fie determinată pe baza expertizei tehnice de specialitate, conform dispoziţiilor art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, completată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, pentru imobilul de mai sus, cu deplina respectare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună credinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 12378 din 19 septembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, P.L., acordându-se preferinţă titlului acesteia, hotărâre ce a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 954 din 05 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilului urmând a se face de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, care are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., art. 50 alin. (3), art. 501 din Legea nr. 10/2001, art. 1088 C. civ.
La data de 17 februarie 2010, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare arătând că în cazul în care instanţa va aprecia că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 şi 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în subsidiar, înţelege să cheme în judecată şi pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în temeiul dispoziţiilor art. 1337, art. 1344, art. 1088 C. civ. şi art. 3712 alin. (2) C. proc. civ., cu motivarea că actul de vânzare-cumpărare al acesteia nu a fost desfiinţat ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului, ci a fost evinsă printr-o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri, astfel că pentru identitate de raţiune, devin incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că în astfel de cauze sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 1/2009, sumele putând fi restituite doar de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, cel care a încasat preţul la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995.
În drept, s-a invocat dispoziţiile art. 115-118 C. proc. civ.
Prin încheierea pronunţată la 30 aprilie 2010, Tribunalul a dispus unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, cu fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 1380 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta B.C.; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, către reclamantă, la plata sumei de 502.389 RON (echivalentul a 118.354 euro la data efectuării expertizei), reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, corp B, sector 1; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, către reclamantă, la plata dobânzii legale aferente sumei de mai sus, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea efectivă a obligaţiei; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale pe perioada scursă între data introducerii acţiunii şi data pronunţării hotărârii, ca neîntemeiată; a respins întreaga cerere formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, către reclamantă, la 2.500 RON cheltuieli de judecată, reţinând următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta B.C. a dobândit locuinţa situată în Bucureşti, corp B, sector 1, compusă din P+1 etaj - 2 camere, parter: casa scării, bucătărie, cămară, debara, etaj: baie, balcon, pe care o deţinea cu contractul de închiriere din 01 februarie 1994.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, prin sentinţa civilă nr. 12378 din 19 septembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 954 din 05 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta P.L., în contradictoriu cu pârâta B.C. (reclamanta din prezenta cauză) şi s-a dispus obligarea acesteia să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul identificat mai sus, compus din teren în suprafaţă de 414 m.p. şi construcţie.
Prezenta cerere a fost formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, valoarea acestor despăgubiri urmând a fi stabilită prin expertiză.
Din cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, Tribunalul a reţinut că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, atât ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, căci, în caz contrar, s-ar crea o situaţie discriminatorie pentru cumpărătorii de bună credinţă ale căror contracte de vânzare-cumpărare au rămas în fiinţă, însă au devenit ineficiente ca urmare a admiterii acţiunilor în revendicare, în raport de cumpărătorii de rea credinţă, ale căror contracte au fost desfiinţate (anulate) prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În speţă, pentru a se stabili temeinicia cererii reclamantei, este necesar a se verifica dacă actul de vânzare-cumpărare deţinut de aceasta a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, condiţie prevăzută expres şi imperativ de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată.
În acest sens, tribunalul a reţinut că actului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă nu i-a fost contestată valabilitatea prin nici o acţiune în justiţie, promovată de autoarea reclamantei sau de reclamantă (fostul proprietar), instanţele reţinând că reclamanta din prezenta cauză a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.
Însă, titlul de proprietate al reclamantei, stabilit în baza unui act valabil şi necontestat, a fost înlăturat pentru a da preferinţă dreptului de proprietate al reclamantei, fostul proprietar, iar în stabilirea priorităţii titlurilor Curtea de apel a avut în vedere decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, precum şi practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinând că acţiunea în revendicare este ultima posibilitate legală a fostului proprietar de a intra în posesia bunului său.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că valabilitatea contractului, atât sub raportul legal dintre vânzător şi cumpărător, cât şi sub aspectul respectării legii la data încheierii acestuia, a fost analizată de o instanţă judecătorească, puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, sub aspectul ei pozitiv, presupunând că cele statuate de o instanţă să nu mai poată fi contrazise de o instanţă ulterioară şi că ceea ce s-a stabilit irevocabil în raporturile juridice dintre părţi corespunde realităţii, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a reţinut că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în baza Legii nr. 112/1995, a fost desfiinţat prin soluţia consacrată în materie de revendicare, respectiv aceea de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic, dar şi prin analizarea circumstanţelor speţei în conformitate cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a se reţine eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aşa încât reclamanta are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, ce a fost stabilit în cauză conform standardelor internaţionale de evaluare, prin expertiză, la suma de 502.389 RON (echivalentul a 118.354 euro la data efectuării expertizei, pentru un curs valutar considerat la 4,2448 RON/euro).
Având în vedere că în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, se prevede în mod expres instituţia care este obligată la restituirea preţului de piaţă al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nu este titular al obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, astfel că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, în consecinţă.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 501 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, Tribunalul a admis cererea astfel cum a fost precizată în parte şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 502.389 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Tribunalul a avut în vedere preţul de piaţă de la data efectuării expertizei şi nu cel de la data introducerii acţiunii, apreciind că din dispoziţiile legale incidente în cauză, care prevăd restituirea preţului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, valoarea despăgubirilor urmând a fi stabilită prin expertiză, rezultă în mod evident că aceasta este data care trebuie să fie avută în vedere, legea neprevăzând o altă posibilitate de stabilire a despăgubirilor.
Referitor la cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale, s-a constatat că reclamanta a solicitat, pe de o parte, obligarea acestuia la plata acestei sume de la data introducerii acţiunii şi până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, iar pe de altă parte, obligarea la plata dobânzii legale aferente sumelor ce vor rezulta de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata integrală.
Pentru soluţionarea acestei cereri, tribunalul a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 1088 C. civ., având în vedere că în cazul obligaţilor care au ca obiect o sumă de bani, acestea se pot executa întotdeauna în natură. Prin urmare, neexecutarea obligaţiilor de a da o sumă de bani, nu poate avea drept consecinţă decât obligarea debitorului la plata de despăgubiri moratorii (pentru întârziere). Potrivit dispoziţiilor legale invocate, în cazul obligaţiilor care au ca obiect o sumă de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, aşa cum este reglementată aceasta de O.G. nr. 9/2000.
În ceea ce priveşte data de la care pârâtul poate fi obligat la plata dobânzii legale, deşi regula este că aceasta se datorează de la data chemării în judecată, Tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009, care acordă posibilitatea reclamantei doar la restituirea preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, fără ca în sarcina pârâtului Ministerului Finanţelor Publice să se prevadă şi plata vreunei dobânzi.
Tribunalul a considerat că prin aceste dispoziţii legale se acoperă îndeajuns prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a desfiinţării contractului său de vânzare-cumpărare, prin admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar şi că nu se poate vorbi de o întârziere la executarea obligaţiei de a da o sumă de bani decât după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri. S-a reţinut că pârâtul nu avea o astfel de obligaţie înainte de completarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, iar restituirea preţului nu se face decât în urma cererii proprietarului al cărui contract a fost desfiinţat.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că, în speţă, pe perioada scursă între data introducerii acţiunii şi data pronunţării hotărârii nu există niciun temei legal în baza căruia pârâtul să fie obligat la plata dobânzii legale, aşa încât, sub acest aspect, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.
Tribunalul a obligat, însă, pârâtul la plata dobânzii legale aferentei sumei de 502.389 RON, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, când obligaţia devine exigibilă şi până la executarea efectivă a obligaţiei, pentru ca reclamanta să nu sufere un prejudiciu în eventualitatea executării cu întârziere a obligaţiei de plată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 111/A din 05 aprilie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii apelului, şi a respins, ca nefondat apelul formulat de apelanţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, reţinând, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii declarării apelului, Curtea a constatat-o neîntemeiată având în vedere că apelantul a depus la dosar tichetul „recomandate” din data de 05 noiembrie 2010, din care rezultă că D.G.F.P. Bucureşti a trimis Tribunalului Bucureşti la data de 05 noiembrie 2010 o recomandată, dată ce coincide cu data înregistrării apelului la Serviciul Juridic contencios şi Avizare Juridică al Ministerului Finanţelor Publice - D.G.F.P. Bucureşti, astfel că este plauzibilă afirmaţia apelantului în sensul că apelul a fost trimis prin poştă.
De altfel, apelul a fost înregistrat la registratura instanţei la data de 09 noiembrie 2010, în condiţiile în care termenul calculat în raport cu data comunicării, 22 octombrie 2010, expira la 08 noiembrie 2010, constatându-se că nu se poate reţine fără dubiu existenţa situaţiei premisă, pentru aplicarea sancţiunii decăderii şi anume a văditei neglijenţe de care să fi dat dovadă partea care nu şi-a exercitat dreptul procesual în intervalul de timp fixat de lege.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către Ministerului Finanţelor Publice, Curtea a constatat nefondat primul motiv de apel prin care se susţine lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2)1 şi (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora restituirea preţului, în cazul cererilor sau acţiunilor în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Or, obiectul prezentei acţiuni îl constituie restituirea preţului de piaţă al imobilului, dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pe care reclamanta l-a pierdut prin admiterea unei acţiuni în revendicare formulată împotriva sa de către fostul proprietar al imobilului.
Curtea a constatat că acest text de lege este instituit în favoarea foştilor chiriaşi şi se referă la momentul plăţii efective, rămânând la altitudinea acestor persoane vătămate dacă recurg la această procedură sau la dispoziţiile dreptului comun, privind obligaţia de evictiune care incumbă vânzătorului, în funcţie de temeiurile desfiinţării contractului, astfel că sunt nerelevante susţinerile apelantului legate de posibilele temeiuri ale acţiunii, care au fost apreciate ca fiind pur teoretice, fără legătură cu cauza juridică a litigiului. De asemenea, s-a reţinut că apelantul ignoră principiul potrivit căruia dispoziţiile speciale derogă de la normele generale, la care acesta a făcut trimitere în motivarea apelului.
În ceea ce priveşte motivele de apel legate de fondul litigiului, Curtea le-a constatat nefondate, având în vedere că potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Aparent acest text de lege nu este foarte clar, părând a fi o contradicţie între faptul că un contract ar fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi totuşi desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, însă acesta nu poate avea în vedere decât situaţia contractelor cu privire la care nu s-a formulat cerere de constatare a nulităţii absolute în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sau care, deşi formulată, a fost respinsă ca neîntemeiată, şi care, deşi valabile, nu au fost considerate preferabile titlurilor foştilor proprietari ale căror imobile au fost naţionalizate fără titlu valabil, în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Această interpretare este evidentă, întrucât legiuitorul a prevăzut expres în art. 50 alin. (2) situaţia contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în cazul cărora cumpărătorii nu au dreptul decât la restituirea preţului actualizat, normă care, de altfel, reprezintă o reiterare a principiului repunerii în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii contractului.
În speţă, contractul reclamantei, deşi valabil, nu a fost constatat nul, a devenit ineficace, deci, în concepţia legiuitorului a fost desfiinţat.
Constatarea nulităţii prin definiţie nu poate interveni decât în cazul unui contract încheiat cu eludarea dispoziţiilor legale şi nu dacă a fost încheiat cu respectarea acestora.
În ceea ce priveşte cealaltă condiţie invocată de către apelant, s-a reţinut că în speţă se pune problema dacă referitor la un contract cu privire la care nu s-a cerut constatarea nulităţii în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deci este prezumat valabil şi încheiat cu respectarea legii în vigoare la data încheierii lui, sau cu privire la care s-a respins o astfel de acţiune, se mai poate verifica dacă a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în cadrul unei acţiuni ulterioare.
Din analiza art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (2)-(4) se poate constata nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, doar dacă, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, actul a fost încheiat cu rea credinţă, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, actul a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Conform art. 45 alin. (5) din lege, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, termen ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, de la data intrării în vigoare a acestei legi.
Atât timp cât s-a prescris dreptul de a cere constatarea nulităţii pe motiv că a fost încheiat contractul cu încălcarea (eludarea) prevederilor legale, s-a apreciat că nu se mai poate cere acest lucru nici pe cale de excepţie.
Au fost apreciate ca nefondate şi criticile privind raportul de expertiză întocmit în faţa primei instanţe, având în vedere că deşi Ministerului Finanţelor Publice i s-a comunicat raportul de expertiză la data de 22 iulie 2010 acesta nu a formulat la primul termen ce a urmat depunerii raportului de expertiză obiecţiuni la raportul întocmit privind modul de calcul al valorii de circulaţie a imobilului şi nici nu a cerut efectuarea unei expertize contrarii, conform art. 212 alin. (2) C. proc. civ., fiind decăzut din posibilitatea formulării unor astfel de critici, conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, au fost constatate ca nefondate şi motivele de apel referitoare la comisionul de 1% la care această instituţie a fost obligată, având în vedere că art. 50 alin. (3) din lege nu distinge în sensul că Ministerul Finanţelor Publice ar fi obligat să plătească doar partea din preţ care i-a fost virată în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, cu scăderea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor, care a revenit vânzătorului, iar unde legea nu distinge nici instanţa de judecată nu o poate face. Pentru cazul în care consideră că Primăria Municipiului Bucureşti sau societatea mandatată pentru încheierea contractului datorează plata acestei sume care nu i-a fost virată în contul reprezentând fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, s-a reţinut că pârâtul se poate îndrepta împotriva acestora printr-o acţiune separată.
În ceea ce priveşte motivele de apel privind netemeinicia obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata dobânzii legale începând cu data la care hotărârea primei instanţe va deveni definitivă, Curtea le-a constatat nefondate având în vedere că prima instanţă nu a reţinut un temei contractual pentru acordarea acestor dobânzi, ci un temei delictual, constând în posibilul refuz de a executa hotărârea primei instanţe la data la care aceasta va deveni executorie. Or, obiectul obligaţiei pârâtului determinată prin sentinţa apelată este plata unei sume de bani. Prin urmare, în mod corect s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1088 C. civ., coroborate cu cele ale O.G. nr. 9/2000, care instituie o prezumţie absolută a existenţei prejudiciului în cazul în care creditorul nu îşi încasează creanţa la scadenţă.
Au fost apreciate ca nefondate şi motivele de apel prin care se critică obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în suma de 2.500 RON, având în vedere că, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
În mod eronat, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, menţinând în sarcina acestuia obligaţia de plată a sumei de 502.389 RON, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, corp B, sector 1, întrucât în prezenta speţă Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă, motiv pentru care s-a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu motivarea că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, dintre reclamanta şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R. SA, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură sa determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, iar această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului de circulaţie pentru imobilul în cauză.
În această situaţie, instanţele de fond şi cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, şi, prin urmare, este în vigoare obligaţia reglementată de acest text de lege, de garanţie pentru evicţiune.
În această situaţie calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General.
De asemenea, s-a mai arătat faptul că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice; că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv când aceste contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile; că, în speţă, dispoziţiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentata prin mandatar SC R. SA, şi că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru că Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţa este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii, şi anume: 1. contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi 2. acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or având în vedere ca în acest moment, aşa cum s-a precizat mai sus, nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997 încheiat de reclamanta cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R. SA, s-a arătat că nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel, în ceea ce priveşte respingerea apelului Ministerului Finanţelor Publice, fără a se avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 unde se prevede expres şi limitativ situaţiile în care acesta poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi, este criticabilă, că, din cele reţinute de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 12378 din 19 septembrie 2007, rezultă că reclamanta a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; că echivalează cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 constatarea relei-credinţe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare; că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare şi nu prin anularea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, situaţie în care în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; că suma stabilită prin raportul de expertiză care a fost efectuat la instanţa de fond este exagerat de mare, faţă de blocajul actual al tranzacţiilor imobiliare; că în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiindcă reclamanta încasează în anul 2010 o diferenţă de sumă de 438.485 RON în plus faţă de valoarea achitată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare; că, referitor la restituirea comisionului de 1% la care pârâtul a fost obligat, Ministerul Finanţelor Publice ar fi trebuit să fie obligat să plătească doar partea din preţ care i-a fost virată în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu scăderea comisionului de 1% din valoarea apartamentului care a revenit vânzătorului; că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât în mod greşit a reţinut instanţa de apel ca nefondate criticile formulate de pârât cu privire la plata dobânzii legale, între părţi neexistând o legătură contractuală, şi că, în ceea ce priveşte menţinerea obligării pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.500 RON, la prima instanţă şi 2.552,94 RON, în apel, se impune să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, cât şi a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., întrucât pârâtul nu are nicio culpă procesuală.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
În fapt, instanţele anterioare au reţinut situaţia premisă care a făcut posibilă incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, după cum urmează:
Reclamanta, al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, ci a pierdut procesul în cadrul acţiunii în revendicare, a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice pentru restituirea preţului de piaţă pentru imobilul în litigiu, întemeindu-şi acţiunea pe prevederile legii speciale, aşa cum acestea a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, la art. 50 alin. (21) şi (3), respectiv art. 501 alin. (1), că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, restituirea acestor sume urmând a fi făcută de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În circumstanţele prezentei cauze, nu se poate aprecia că reclamanta a beneficiat de efectele acţiunii în garanţie pentru evicţiune în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, întrucât aceasta a formulat doar o acţiune de restituire a preţului de piaţă al imobilului în litigiu, acţiune reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.
Posibilitatea reală pentru reclamantă de a formula o acţiune de restituire a preţului de piaţă pentru imobilul în litigiu în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice a devenit efectivă numai de la data reglementării exprese a dreptului la acţiune prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.
Prin efectul admiterii acţiuni în revendicare de drept comun împotriva intimatei reclamante au devenit incidente dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., referitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune.
Potrivit dreptului comun, fiind vorba despre o evictiune rezultând din fapta unui terţ, în raport de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătorul Municipiul Bucureşti şi reclamantă, în calitate de cumpărătoare, obligaţia de garanţie există în cauză, fiind îndeplinite cerinţele impuse de lege, respectiv tulburarea din partea terţului este de drept, evictiunea are o cauză anterioară vânzării, cauza evicţiunii nu a fost cunoscută de reclamantă.
De asemenea, este necesar să se precizeze că sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile” nu are în vedere ipoteza în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ci are în vedere evingerea cumpărătorului de dreptul de proprietate asupra imobilului, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Există aşadar o diferenţă de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi cele care nu au fost anulate, şi se cuvine a fi reţinută.
Se are în vedere în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în principal cauza Raicu contra României, care, deşi nu este grefată pe aceeaşi situaţie de fapt, consacră principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului. În cadrul aceleiaşi decizii, s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriaşului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporţionalitate, reţinându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acţiune în restituirea preţului actualizat, ci legislaţia ar trebui să acorde dreptul persoanelor care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă la o compensaţie reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat şi valoarea bunului.
Aşadar, dacă în cauza Raicu contra României s-a reţinut lipsa unor prevederi legale pentru despăgubirea chiriaşului, al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost declarat nul, cu valoarea pecuniară a bunului, cu atât mai mult în cazul unui chiriaş-cumpărător de bună-credinţă, titular al unui contract valabil încheiat, privarea sa de bun, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare şi a constatării nevalabilitătii titlului statului asupra imobilului, care a procedat la vânzarea apartamentului, deşi nu era proprietar, trebuie să se bucure de protecţie juridică.
Această protecţie juridică îi este conferită chiriaşului-cumpărător potrivit dispoziţiilor dreptului comun, art. 1344 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicţiune, dar şi de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Numai că, în dreptul intern, în materia pe care o analizăm, normele generale cuprinse în C. civ. referitoare la materia evicţiunii consumate se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice [art. 13 alin. (6) din lege].
Prin urmare, în baza acestor prevederi legale, în raportul juridic dedus judecăţii, recurentul-pârât este titularul obligaţiei corelative dreptului intimatei-reclamante de a i se restitui preţul de piaţă al imobilului în litigiu, deci are calitate procesuală pasivă.
Critica potrivit căreia prin restituirea către reclamantă a unei diferenţe de 438.485 RON, în plus faţă de valoarea achitată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, operează o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia este neîntemeiată, întrucât restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor de evaluare, şi nu a preţului plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, în situaţia în care, deşi contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, reclamanta a fost evinsă din dreptul său de proprietate de către un terţ, se face în baza unei dispoziţii legale, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, prin care s-a instituit o măsură de protecţie în favoarea proprietarilor care au fost evinşi din dreptul de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995, fără ca titlul lor de proprietate să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească.
Cu alte cuvinte, prin restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaţionale, către intimata-reclamantă pentru privarea de proprietate s-a realizat o compensaţie rezonabilă a acesteia cu valoarea pecuniară a bunului său, măsură ce se conformează şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care se consacră principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.
Criticile formulate de recurentul pârât potrivit cărora nelegal a fost obligat la plata comisionului de 1% din valoarea apartamentului, deşi acesta a fost încasat de SC R. SA şi a dobânzii legale, sunt nefondate, întrucât Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu face nicio distincţie în sensul că Ministerul Finanţelor Publice ar fi obligat să plătească doar parte din preţ ce i-a fost virată, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, pe de o parte, iar pe de altă parte, stabilirea în sarcina apelantului-pârât a obligaţiei de plată a dobânzii legale s-a făcut în considerarea dispoziţiilor art. 1088 C. civ. şi ale O.G. nr. 9/2000, care instituie o prezumţie absolută de existenţă a prejudiciului în cazul în care creditorul nu îşi încasează creanţa la scadenţă şi nu în baza unei răspunderi contractuale a pârâtului.
Şi critica potrivit căreia greşit a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel, se constată că este nefondată, faţă de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”.
Or, în fond şi apel, prin soluţiile pronunţate, recurentul-pârât este căzut în pretenţii, astfel că, la cererea reclamantei, legal pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă.
Celelalte critici formulate de pârât, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu se încadrează în niciunul din motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 111/A din 05 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4174/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4178/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
