ICCJ. Decizia nr. 4178/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4178/2012
Dosar nr. 6328/1/2011
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 11318/325/2008 la Judecătoria Timişoara, reclamantul R.I.M. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica SA Bucureşti, solicitând ca aceştia să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Timişoara, str. S.M. şi imobilul situat în str. R., şi să-i restituie fructele percepute pe timpul posesiei în valoare de 1.000 euro/lună.
În subsidiar, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor este imposibil de realizat, a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti, în conformitate cu valoarea de piaţă a acestora.
În motivarea acţiunii, a susţinut că imobilele menţionate au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950; că, potrivit sentinţei civile nr. 6798 din 14 noiembrie 1963, pronunţată în Dosar nr. 5973, este moştenitor al defunctei R.A.; că a fost condamnat de mai multe ori înainte de 1989, şi că hotărârile de condamnare au fost casate de fosta Curte Supremă de Justiţie.
În drept, a invocat art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului raportate la art. 20 alin. (2) din Constituţia României, practica internă şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe cale de întâmpinare, D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, a invocat lipsa calităţii procesual pasive a D.G.F.P. Timiş şi a Ministerului Finanţelor Publice şi, totodată, a invocat excepţia inadmisibilitătii acţiunii.
Pe aceeaşi cale, pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica SA Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii, invocând prematuritatea acţiunii, inadmisibilitatea acesteia, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, iar pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 15407 din 03 decembrie 2008, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă, că reclamantul nu a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 724/A din 23 octombrie 2009, Tribunalul Timiş a admis apelul formulat de reclamant, a anulat sentinţa apelată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Timiş.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, având în vedere valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză extrajudiciară (2.761.000 RON), competenţa materială de soluţionare în primă instanţă revine tribunalului, faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Recursul declarat de D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, împotriva acestei decizii a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia civilă nr. 89/R din 08 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. 11813/325/2008.
Cauza a fost reînregistrată sub nr. 11318.1/325/2008, la Tribunalul Timiş.
La termenul din 02 septembrie 2010, reclamantul a invocat excepţia nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu încheiate de Statul Român cu terţe persoane.
În motivare, a făcut referire la sentinţa civilă nr. 6798 din 14 noiembrie 1963 sus-menţionată.
A invocat „efectul pozitiv al lucrului judecat pe cale de excepţie” şi a declarat că înţelege să se înscrie în fals împotriva cuprinsului cărţii funciare, cu privire la imobilul din str. S.M.
La termenul din 14 octombrie 2010, reclamantul şi-a precizat din nou acţiunea, invocând ca „temei juridic principal” dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituţie, art. 480-481 C. civ., art. 644 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 3268/PI din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea, reţinând următoarele:
Reclamantul a invocat dreptul comun şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pentru a obţine restituirea imobilelor afirmativ preluate de la mama sa în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale deciziei nr. 33/2008.
Raportat la aceste susţineri, tribunalul a reţinut, în primul rând, că reclamantul nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, obligaţie ce îi revenea inclusiv în sensul deciziei nr. 33/2008, fără a face dovada că neurmarea procedurii s-a datorat unor motive independente de voinţa sa.
Dreptul său la un tribunal nu a fost, astfel, încălcat (faza administrativă a Legii nr. 10/2001 fiind urmată de cea jurisdicţională, facultativă), iar statul are posibilitatea de a stabili condiţiile şi limitele de exercitare a dreptului de acces la justiţie, inclusiv prin instituirea obligativităţii de a urma o procedură administrativă prealabilă.
A mai reţinut instanţa, că, urmare a abrogării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cel ce nu a urmat procedura reglementată de această lege nu mai poate invoca existenţa unui bun în patrimoniul său şi nici măcar o speranţă legitimă de a-şi realiza pretenţiile deduse judecăţii, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantând un drept de proprietate existent în patrimoniul persoanei interesate în a-l invoca.
În această situaţie, pentru a legitima calitatea procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să constate nevalabilitatea titlului statului cu consecinţa recunoaşterii dreptului său de proprietate asupra imobilelor preluate în baza Decretului-Lege nr. 92/1950.
În cauză, prin sentinţa civilă nr. 6798 din 14 noiembrie 1963 a Tribunalului Popular al Oraşului şi Raionului Timişoara, s-a dezbătut succesiunea defunctei R.A., în a cărei masă succesorală a fost inclus şi imobilul din Timişoara, str. S.M., constatându-se şi calitatea de moştenitor al lui R.I.M., fără ca prin hotărâre să se constate dreptul de proprietate al defunctei asupra imobilului.
Hotărârea invocată are natura unui certificat de moştenitor care, însă, este nul în ceea ce priveşte includerea imobilului, întrucât, la data dezbaterii succesiunii, imobilul fusese preluat de Statul Român în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, iar reclamantul nu se poate prevala de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ce ar deriva din menţionata sentinţă, câtă vreme forţa probantă a actului jurisdicţional nu vizează şi existenţa în patrimoniul transmis succesorilor a bunului ce face obiect al prezentei cereri.
S-a conchis că reclamantul nu are calitatea procesuală de a revendica bunul, o soluţie contrară punându-l într-o situaţie mai favorabilă decât pe autoarea sa, care ar fi trebuit să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor sale.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 887 din 18 mai 2011, a respins apelul declarat de reclamant R.I.M. reţinând următoarele:
Prin cererea adresată instanţei de judecată, reclamantul a solicitat ca pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilele şi restituirea fructelor pe timpul posesiei imobilelor, iar în subsidiar, a solicitat acordarea de despăgubiri în cazul în care imobilele nu pot fi restituite în natură.
Respingând cererea, prima instanţă a avut în vedere că reclamantul nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că nu poate opune efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ce ar deriva din sentinţa civilă nr. 6798 din 14 noiembrie 1963, pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului şi Raionului Timişoara în Dosarul nr. 5973/1963, întrucât prin sentinţa menţionată s-a respins acţiunea formulată de F.M. (fostă R.) împotriva pârâţilor R.C.R. şi R.I.M., s-a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma defunctei R.A., decedată la 12 iunie 1963, se compune din imobilul situat în str. S.M. şi o serie de bunuri mobile, şi că moştenitor este R.I.M., fiul defunctei, în cotă de 1/1 parte, în calitate de unic moştenitor.
Din examinarea cărţii funciare in extenso, depusă de reclamantul însuşi, rezultă că nici la data decesului şi nici la data pronunţării sentinţei prin care s-a dezbătut succesiunea lui de cujus, imobilul din str. S.M. nu se găsea în patrimoniul defunctei R.A., ci fusese preluat de stat în anul 1951, iar cu privire la imobilul din str. R., care nu este menţionat în această sentinţă, s-a reţinut că a fost preluat de către stat de la alte persoane (R.A., T.V. şi T.E.).
S-a conchis, că Tribunalul a dat o corectă interpretare sentinţei civile nr. 6798 din 14 noiembrie 1963, dată în Dosarul nr. 5973/1963, care, fiind pronunţată asupra unei dezbateri succesorale şi fiind urmată de o procedură la care au participat afirmaţii succesibili ai defunctei, nu poate fi opusă pârâţilor din prezenta cauză, străini de procesul din anul 1963, şi, în consecinţă, dispoziţiile art. 166 C. proc. civ., au fost legal interpretate, şi că având natura unui act final al dezbaterii succesorale (asimilabilă sub aspectul efectelor unui certificat de moştenitor), hotărârea astfel pronunţată face dovada împotriva terţilor doar în ceea ce priveşte calitatea moştenitorului de a fi dobândit bunurile ce constituie masa succesorală, dar nu cu privire la compunerea masei succesorale, chiar dacă această masă este menţionată în cuprinsul său, astfel că în patrimoniul defunctei nu se aflau imobilele revendicate de reclamant, şi nici acesta nu le-a dobândit pe cale de succesiune, contrar celor susţinute.
În consecinţă, în patrimoniul său nu se regăsesc nici bunurile şi nici speranţa legitimă de a le avea în patrimoniu, prima instanţă făcând o corecta interpretare a dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.I.M., indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, invocând art. 304 pct. 7 C. pen.civ., reclamantul a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, întrucât atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au luat act de sentinţa civilă nr. 6798 din 14 noiembrie 1963 a Tribunalului Popular al Oraşului şi Raionului Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 5973/1963, căreia însă nu i-au recunoscut efectele, susţinând că extrasul de carte funciară, in extenso, nu face dovada că bunul în litigiu, atât la data decesului autoarei sale, cât şi la data pronunţării sentinţei, s-ar fi aflat în patrimoniul defunctei R.A., mama reclamantului.
Or, reclamantul, la instanţa de fond, s-a înscris în fals cu privire la extrasul de carte funciară, deoarece acesta în prezent este alterat, iar câtă vreme reclamantul a pus la dispoziţia instanţei de fond şi de apel o hotărâre judecătorească la baza căreia a stat extrasul de carte funciară, rezultă că acest extras a fost verificat de instanţele vremii (ale anului 1963) şi, mai mult, a depus înscrisuri provenite de la autorităţi publice care au puterea doveditoare a înscrisului autentic, din care rezultă că bunul s-a aflat în patrimoniul mamei sale, şi că aceasta a plătit impozit pe aceste bunuri.
Modul cum astăzi se prezintă extrasul de carte funciară, in extenso, nu poate înfrânge conţinutul şi efectele unei hotărâri judecătoreşti, prin care reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de unic moştenitor după defuncta sa mamă, bunurile care compun masa succesorală şi dreptul de a-şi intabula dreptul de proprietate în cartea funciară.
Prin urmare, hotărârile instanţei de apel şi de fond se privesc a fi nelegale, chiar şi numai prin prisma dispoziţiilor art. 26 din Decretul- Lege nr. 115/1938, conform cărora, „Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, şi expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea.”
Mai mult, apelantul-reclamant şi-a intabulat dreptul după anul 1990 şi i-a fost eliberat şi un extras de carte funciară, total ignorat de instanţele de fond, iar după înscrierea dreptului în favoarea sa în cartea funciară, printr-o intervenţie a pretins cinci inspectori de la Corpul de control al Ministerului Justiţiei, s-a alterat extrasul de carte funciară mai sus indicat, aşa cum rezultă din adresa O.C.P.I. Timiş, ataşată la dosarul cauzei.
Or, câtă vreme la baza înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului, după anul 1990, a stat o sentinţă judecătorească definitivă şi irevocabilă, şi investită cu formulă executorie, prin care reclamantul era împuternicit să-şi înscrie dreptul în favoarea sa, (chiar dacă dispoziţiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938 îi recunoşteau dreptul chiar fără înscriere pentru cauză de moarte), este evident că, după anul 1990, reclamantul se bucura de un bun în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv un drept real recunoscut prin hotărâre judecătorească.
S-a mai arătat că instanţele au încuviinţat executarea acestei hotărârii şi astfel înscrierea dreptului în favoarea reclamantului a avut loc prin procedura executării silite, prin intermediul executorului judecătoresc.
S-a conchis, că, în atare situaţie, reclamantul a avut şi are un „bun”, opozabil erga omnes, chiar fără pretins înscrierea acestuia în extrasul de carte funciară, in extenso, invocat de instanţa de apel ca act instrumentum probatione şi nu ca act juridic.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că nu poate fi respinsă acţiunea promovată pe calea dreptului comun în situaţia în care justiţiabilul se bucură de un bun în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamantul se bucură de un bun în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că a fost şi este posesorul unui drept real recunoscut printr-o hotărârea judecătorească şi garantat prin tratatele internaţionale la care România este parte, ca izvoare primare, dar şi de Constituţia României, în art. 46.
Or, câtă vreme Statul Român, prin ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, s-a obligat să respecte proprietatea, reclamantul se bucură de cele mai înalte garanţii cu privire la dreptul său de proprietate, dar şi de accesul la justiţie pentru recunoaşterea şi respectarea dreptului său.
De asemenea, s-a arătat că dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu dădeau posibilitate reclamantului să acceadă la beneficiile Legii nr. 10/2001, deoarece doar persoanele cărora prin hotărâri judecătoreşti anterioare le-au fost respinse cererile în revendicare sau în constatarea existenţei dreptului aveau acces la beneficiile Legii nr. 10/2001 şi, per a contrario, cei cărora li s-au admis acţiunile în justiţie şi li s-a recunoscut dreptul, nu mai aveau acces la dispoziţiile Legii nr. 10/2001; că practica constată a instanţei de apel, dar şi a instanţei supreme permit compararea titlurilor, iar titlul reclamantului este mai bine caracterizat decât titlul pârâtei SC Transelectrica SA, care a obţinut bunul de la un neproprietar la o dată la care reclamantul avea înscris dreptul în cartea funciară în favoarea sa, şi că se vede în situaţia celui discriminat şi înţelege să invoce dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, respectiv art. 2 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, instanţa constată următoarele:
Deşi a invocat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că se critică decizia recurată pentru nelegalitate, în sensul că greşit a fost respinsă acţiunea în revendicare promovată de reclamant împotriva pârâţilor, atât pe excepţia inadmisibilităţii, cât şi pe fond, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pentru analizarea acestor critici se impun a fi făcute următoarele precizări:
Invocând art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca temei legal al cererii sale, reclamantul, prin acţiunea în revendicare, a solicitat obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele în litigiu, precum şi să fie obligaţi pârâţii să-i restituie fructele percepute, a căror valoare a apreciat-o la suma de 1.000 euro/lună, pe timpul posesiei, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă, a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti, în conformitate cu valoarea de piaţă a imobilelor.
Ca dovadă a dreptului său de proprietate, reclamantul a invocat sentinţa civilă nr. 6798 din 14 decembrie 1963, prin care s-a stabilit că acesta este „moştenitor al defunctei R.A.”
Din considerentele sentinţei primei instanţe, păstrată prin decizia recurată, se constată că s-a analizat acţiunea reclamantului atât pe excepţia inadmisibilităţii, cât şi pe fond.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, se constată că soluţia este corectă pentru cele ce succed:
În ceea ce priveşte revendicarea imobilelor în litigiu de la pârâtul Statul Român, se constată că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Însă, în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată, ca lege specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impun reclamantului să se conformeze conduite prescrise de aceasta faţă de unitatea care deţine imobilele, respectiv să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancţiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilele în litigiu, în contradictoriu cu entităţile sau unităţile deţinătoare, aşa cum sunt enumerate la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, reclamantul a promovat prezenta acţiune în contradictoriu cu pârâtul Statul Român pe calea dreptului comun, însă, având în vedere cele stabilite prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, se constată că analiza cererii de faţă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
Prin urmare, se constată că legal prima instanţă a respins acţiunea reclamantului pe excepţia inadmisibilităţii în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, soluţie ce a fost menţinută prin decizia recurată.
Pe de altă parte, nu poate fi primită susţinerea reclamantului potrivit căreia nu putea uza de prevederile Legii nr. 10/2001, pentru că nu se afla în ipoteza prevăzută de art. 47 din acest act normativ, deoarece prin sentinţa civilă nr. 6798 din 14 noiembrie 1963, pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului şi Raionului Timişoara, nu s-a soluţionat o acţiune având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, ci prin aceasta s-a soluţionat o acţiune ce a avut ca obiect dezbaterea succesiunii autoarei recurentului-reclamant.
În ceea ce priveşte acţiunea promovată de reclamant împotriva pârâtei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica SA, se constată următoarele:
Reclamantul, în susţinerea acţiunii sale în contradictoriu cu această pârâtă, a invocat sentinţa civilă nr. 6798 din 14 noiembrie 1963, pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului şi Raionului Timişoara, susţinând că prin aceasta a făcut dovada dreptului său de proprietate, precum şi a calităţii sale de moştenitor al defunctei R.A., asupra imobilului situat în Timişoara, str. S.M., şi că în acest fel a făcut dovada că deţine „un bun actual” cu privire la imobilul în litigiu, în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, prin această hotărâre judecătorească, se constată că s-a realizat partajul judiciar asupra „succesiunii rămase de pe urma defunctei R.A.”, decedată la 12 iunie 1963, şi s-a constatat că reclamantul, în calitate de fiu al defunctei, are calitatea de moştenitor al masei succesorale în proporţie de 1/1, precum şi masa succesorală rămasă de pe urma autoarei sale.
Prin urmare, această hotărâre vizează dezbaterea unei succesiuni şi faţă de terţi face dovada doar în ceea ce priveşte calitatea moştenitorului de a fi dobândit bunurile ce constituie masa succesorală, dar nu cu privire la compunerea masei succesorale, chiar dacă această masă este menţionată în cuprinsul său, iar, faţă de caracterul declarativ al acesteia, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu.
Or, din cartea funciară, in extenso, rezultă că nici la data decesului şi nici la data pronunţării sentinţei imobilul situat în str. S.M. nu se găsea în patrimoniul acesteia.
Mai mult, această hotărâre judecătorească nu are caracterul unei hotărâri în rectificare a cărţii funciare, în sensul art. 35 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în baza căreia să se fi dispus rectificarea întabulării dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea Statului Român, în baza Decretului nr. 92/1950.
Pe de altă parte, în speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1998, în vigoare la data deschiderii succesiunii autoarei reclamantului, potrivit cărora „drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, şi expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea”, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada că la data deschiderii succesiunii autoarei sale în cartea funciară, asupra imobilului în litigiu, era intabulat dreptul de proprietate al acesteia.
În ceea ce priveşte imobilul situat în str. R., care nu este menţionat în sentinţa civilă nr. 6798 din 14 noiembrie 1963, pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului şi Raionului Timişoara, se constată că a fost preluat de stat de la alte persoane, deci proprietarii tabulari anterior naţionalizării au fost alte persoane şi nu autoarea reclamantului.
Faţă de cele expuse, analizând criticile formulate de reclamant potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu este mai bine caracterizat, intrând astfel sub protecţia art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează:
În legătură cu înscrierea din cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, se constată că nu s-a încuviinţat rectificarea acesteia prin vreo hotărâre judecătorească ulterior întabulării dreptului de proprietate al statului asupra acestora, în baza Decretului nr. 92/1950. De precizat că imobilele fiind situate în regim de carte funciară, înscrierea drepturilor de proprietate în cartea funciară face dovada proprietăţii asupra acestora.
Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, de natura celei de faţă.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea din 03 decembrie 2002).
Fată de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, întrucât nu a făcut dovada proprietăţii autoarei sale asupra imobilelor în litigiu şi nici a existenţei unei decizii administrative sau judecătoreşti prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu.
Prin urmare, reclamantul, care nu deţine un „bun actual”, cu privire la imobilele în litigiu nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun” şi în patrimoniul pârâtei SC Transelectirca SA, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie de către instanţa de apel sunt nefondate şi nu se poate susţine că prin soluţia acestei instanţe reclamantul a fost discriminat.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.I.M. împotriva deciziei nr. 887 din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4175/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4180/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
