ICCJ. Decizia nr. 4218/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4218/2012
Dosar nr. 28/89/2001
Şedinţa publică din 08 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1624 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Vaslui s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.L., M.V. şi L.V. în contradictoriu cu A.V.A.S. Bucureşti, SC M. SA Vaslui, prin lichidator M.R.L. SPRL Iaşi şi intervenientul SC B. SRL Vaslui.
S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta L.I., prin reprezentant B.L., în contradictoriu cu A.V.A.S. Bucureşti, SC M. SA Vaslui, prin lichidator M.R.L. SPRL Iaşi şi SC B. SRL Vaslui.
S-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. Bucureşti, precum şi excepţia inadmisibilităţii ridicată de către A.V.A.S. Bucureşti.
S-a respins cererea de intervenţie formulată de SC B. SRL Vaslui, prin reprezentant P.P. în contradictoriu cu B.L., L.I., M.V., L.V., A.V.A.S. Bucureşti, SC M. SA Vaslui, prin lichidator judiciar M.R.L. SPRL Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Vaslui a reţinut că imobilul a cărei restituire se solicită de reclamanţi nu este deţinut în prezent de SC M. SA Vaslui.
S-a mai constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B.L., M.V. şi L.V. este întemeiată, deoarece, potrivit certificatului de moştenitor din 17 septembrie 1997, la decesul autorului L.F. a rămas ca moştenitoare legală soţia supravieţuitoare L.I., fiii fiind străini de succesiune, prin renunţare.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. Bucureşti şi a inadmisibilităţii, dar pe fondul cererii a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu A.V.A.S. Bucureşti, reţinându-se că SC M. SA Vaslui nu deţine terenul solicitat.
Cu privire la cererea de intervenţie formulată de SC B. SRL, Tribunalul a reţinut că este neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanţii au solicitat retrocedarea imobilului din Vaslui, str. S.M., iar SC B. SRL Vaslui deţine în proprietate un imobil cu un alt amplasament.
Împotriva sentinţei civile nr. 1624 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Vaslui au declarat apel intervenienta SC B. SRL Vaslui şi reclamanta L.I.
Intervenienta a criticat sentinţa pentru următoarele motive:
- s-a solicitat instanţei de judecată clarificarea calităţii procesuale active a familiei L., având în vedere că imobilul din Vaslui, str. S.M., nu există în prezent în evidenţele Primăriei Vaslui şi nici la SC B. SRL Vaslui.
- în baza probelor existente la dosar, A.V.A.S. nu are calitate procesuală pasivă în raport cu familia L., din moment ce imobilul din Vaslui, str. S.M., a aparţinut familiilor S.V., S.P. şi L.U.
- instanţa de judecată nu a judecat acţiunea pe principiul contradictorialităţii, scopul acesteia fiind favorizarea reclamanţilor; se impunea conexarea tuturor dosarelor ce au ca obiect imobilului din Vaslui, str. S.M.
Reclamanta L.I. a criticat sentinţa primei instanţe pentru următoarele motive:
- în cauză nu s-a efectuat o expertiză topografică concludentă din care să rezulte cu certitudine unde este amplasat terenul solicitat, din Vaslui, str. S.M.
- a fost efectuată o expertiză topografică în Dosarul nr. 4249/89/2006 care a concluzionat că terenul solicitat de 9.964 m.p. este deţinut de SC I. SA, iar o parte este domeniul public, fiind afectat de detalii de sistematizare.
- la rejudecare în Dosarul nr. 28/89/2001 a fost efectuată o nouă expertiză topografică, ce a concluzionat că amplasamentul terenului în litigiu este situat între străzile actuale S.M., str. D., str. A.I. şi pârâul D.
- cele două expertize efectuate nu reflectă realitatea.
- se solicită efectuarea unei noi expertize topografice care să identifice suprafaţa de teren liberă ce se poate retroceda în natură şi care este suprafaţa de teren ce se suprapune peste terenul aparţinând SC I. SA Vaslui.
- în mod neîntemeiat i s-a respins acţiunea în contradictoriu cu SC M. SA, expertizele fiind efectuate greşit în cauză.
- preluarea terenului s-a făcut de stat fără un titlu valabil, în mod abuziv.
Prin decizia nr. 65 din 01 iunie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ambele apeluri.
În motivarea acestei decizii, s-au reţinut următoarele:
În ce priveşte apelul formulat de SC B. SRL Vaslui, s-a reţinut că această societate comercială a formulat, la data de 13 februarie 2006, în Dosarul nr. 474/2006 al Curţii de Apel Iaşi, cerere de intervenţie în interesul intimatei SC M. SA Vaslui. Potrivit art. 51 C. proc. civ., cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi are natura juridică a unei simple apărări. Prin intervenţia accesorie, intervenienta SC B. SRL Vaslui nu poate invoca un drept propriu şi nu poate urmări pronunţarea unei hotărâri în favoarea sa, ci prin apărările pe care le face, tinde ca soluţia în proces să se dea în favoarea părţii pentru care a intervenit.
În cauză, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu SC M. SA Vaslui, prin lichidator M.R.L. SPRL Iaşi şi cererea de intervenţie formulată de SC B. SRL Vaslui.
Pârâta SC M. SA Vaslui, în favoarea căreia a intervenit SC B. SRL Vaslui, nu a formulat apel. În această situaţie, intervenienta accesorie SC B. SRL Vaslui, care a formulat intervenţie în interesul pârâtei, având o poziţie procesuale subsidiară, nu poate exercita calea de atac a apelului.
S-a mai reţinut că SC B. SRL Vaslui a formulat cerere de intervenţie în nume propriu în rejudecare, în Dosarul nr. 28/89/2001 al Tribunalului Vaslui, cerere ce i-a fost respinsă de instanţa de judecată prin încheierea din 19 octombrie 2010.
De altfel, apelanta SC B. SRL Vaslui nici nu a formulat motiv de apel cu privire la respingerea cererii de intervenţie în nume propriu. Prin urmare, s-a concluzionat că apelul formulat de SC B. SRL Vaslui, în calitate de intervenientă accesorie în prezenta cauză, este neavenit, fiind respins.
În ce priveşte apelul formulat de L.I., instanţa de apel a reţinut că, în baza actului de vânzare-cumpărare din 05 ianuarie 1942, L.F. a dobândit imobilul situat în Vaslui, str. S.M., compus dintr-o casă în stare proastă şi un teren a cărui suprafaţă nu este individualizată. Prin procesul-verbal de naţionalizare din 12 iunie 1948 a fost naţionalizată suprafaţa de teren de 9.949 m.p. şi clădiri de 858,35 m.p., preluate de la L.F.
Prin dispoziţia din 05 aprilie 2006 a Primarului Municipiului Vaslui, care a fost emisă pe parcursul soluţionării cauzei, ca urmare a notificării formulate de L.I. la 15 martie 2001 (notificare prin care s-a solicitat restituirea suprafeţei de teren de 9.964 m.p. situată în Vaslui, str. S.M.) a fost respinsă cererea de restituire în natură şi s-au acordat despăgubiri, atât pentru construcţiile demolate, cât şi pentru terenul care are destinaţie de utilitate publică.
În litigiu ce a format obiectul Dosarului nr. 4145/2001 a fost efectuată o expertiză topometrică, prin care s-a concluzionat că suprafaţa de 9.964 m.p. din Vaslui, str. S.M., nu poate fi restituită, o parte fiind deţinută de SC I. SA, iar o parte aparţinând domeniului public.
Instanţa de apel a mai reţinut că, şi în prezentul litigiu, după rejudecare, s-a efectuat la Tribunalul Vaslui o nouă expertiză topografică de către expertul O.F., expertiză din care a rezultat că terenul a cărui restituire se solicită, din Vaslui, str. S.M., nu se identifică cu terenul deţinut de SC M. SA Vaslui (actualmente terenul cumpărat de SC B. SRL Vaslui).
Constatând că expertizele efectuate cu privire la imobilul solicitat au ajuns la aceleaşi concluzii, faţă de dispoziţiile art. 201-212 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că nu se impune o nouă expertiză, solicitată de apelanta L.I. în această fază procesuală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta L.I.
În motivarea recursului, recurenta susţine următoarele critici:
1. În mod greşit instanţa de apel a apreciat că o nouă expertiză topografică este inutilă şi neconcludentă. Expertiza era necesară pentru stabilirea cu certitudine a amplasamentului terenului, deoarece numai astfel se putea concluziona dacă terenul poate fi sau nu restituit în natură.
Faptul că SC I. SA Vaslui stăpâneşte în prezent terenul a rezultat din probatoriul administrat, nefiind o chestiune cunoscută de la început. Nu interesează doar cine exercită posesia actuală, ci şi care este natura juridică a terenului (dacă are construcţii sau nu, poziţia sa ca amplasament).
Niciuna dintre expertizele efectuate până în prezent nu răspuns acestor aspecte. Terenul revendicat a fost greşit identificat, deoarece nu s-au avut în vedere vecinătăţile terenului pe care l-a avut în proprietate defunctul L.F., menţionate în actul de vânzare-cumpărare al acestuia. În plus expertul nu a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanţă. Astfel, nu a precizat dacă terenul este liber şi ce suprafaţă este deţinută de SC I. SA.
Recurenta mai susţine că nu poate fi primită concluzia expertului în sensul că terenul revendicat nu se suprapune cu terenul pârâtei SC M. SA Vaslui, în condiţiile în care identificarea terenului este greşită.
2. Instanţa de apel nu a motivat cel de-al doilea motiv de apel al reclamantei, în cadrul căruia aceasta a criticat concluzia primei instanţe referitoare la faptul că SC M. SA nu a avut în proprietate teren ce a aparţinut autorului reclamantei. Reiterând critica din apel, recurenta arată că prima instanţă a greşit atunci când a ajuns la această concluzie, deoarece în apărările invocate la fond pârâta nu a negat niciodată că terenul pretins de reclamantă se află în posesia sa, ci a precizat că nu-l poate restitui în natură, prevalându-se de prevederile art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001. Recurenta susţine că terenul pe care îl solicită în prezentul litigiu se suprapune în mare parte cu terenul proprietatea pârâtei SC M. SA, aspect confirmat iniţial şi de primărie, prin adresa din 21 mai 2001.
3. Instanţa a respins în mod greşit acţiunea, deşi pe fond a constatat dreptul de proprietate al autorului L.F. Instanţa de fond a fost de acord cu ideea că terenul a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, precum şi cu faptul că reclamanta, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar, are dreptul la restituirea bunurilor preluate de stat în mod abuziv, însă problemele au apărut ca urmare a expertizei greşit efectuate. Recurenta mai susţine că instanţa de apel nu a menţionat nimic în legătură cu acest motiv de apel.
La data de 20 iulie 2011 s-au înregistrat pe rolul acestei instanţe şi motivele de recurs formulate de aceeaşi recurentă, prin mandatara P.L., în cadrul cărora se susţin în esenţă aceleaşi critici.
În plus, se arată că instanţele de fond şi de apel, în al doilea ciclu procesual, nu s-au conformat dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare din 10 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece nu s-au administrat toate probele necesare individualizării şi stabilirii naturii juridice a imobilelor fostă proprietatea lui L.F., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În continuarea acestui motiv de recurs se reiau aspectele referitoare la greşita respingere a probei cu expertiza în apel şi necesitatea efectuării acestei probe pentru corecta identificare a terenului.
Se mai arată, în cadru motivelor de recurs formulate prin mandatar, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., art. 175 din acelaşi cod, principiul aflării adevărului şi dreptul la un proces echitabil, deoarece a respins cererea reclamantei de a se efectua o adresă la Ministerul Administraţiei şi Internelor – Arhivele Naţionale ale Statului, în vederea obţinerii de relaţii cu privire la actele translative de proprietate ale megieşilor – persoane fizice, din estul şi vestul proprietăţii lui L.F., relaţii are ar fi putut aduce lămuriri cu privire la individualizarea terenului. Recurenta susţine că avea prohibit dreptul de a obţine aceste relaţii, conform art. 21 din Legea nr. 16/1996.
Se mai susţine, în motivarea recursului, că instanţa de apel a încălcat principiile probaţiunii în materia procedurii reglementate de Lege nr. 10/2001 şi accesul la justiţie al reclamantei. În acest sens, se arată că, prin actul de proprietate al autorului s-a făcut dovada că terenul preluat de stat a avut o suprafaţă mai mare decât cea din actul de preluare, iar instanţele s-au raportat doar la menţiunile din actul de preluare, analizând doar regimul juridic al suprafeţei de 9.964 m.p.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Prima critică nu este întemeiată, deoarece instanţa de fond a stabilit pe deplin situaţia de fapt a terenului solicitat de reclamantă, pe baza înscrisurilor existente la dosar, a expertizei efectuate de expertul O.F. şi a răspunsului acestuia la obiecţiunile formulate de părţi.
În răspunsul la obiecţiuni, expertul şi-a menţinut punctul de vedere exprimat în raportul de expertiză, în sensul că imobilul solicitat în prezenta cauză nu se identifică cu perimetrul deţinut de SC M. SA, ci se află amplasat în perimetrul cuprins între str. S.M., D. şi A.I., pe amplasamentul astfel identificat fiind edificate blocurile de locuinţe, o staţie de epurare şi o parte din construcţiile aparţinând SC I. SA. Această concluzie a fost rezultatul analizei de către expert a planurilor înaintate de către reclamanţi odată cu obiecţiunile, respectiv, planul oraşului Vaslui – căi de comunicaţie din anul 1941, planul oraşului Vaslui – căi de comunicaţie din anul 1938 şi planul oraşului Vaslui – căi de comunicaţie din anul 1945.
Răspunsul la obiecţiuni, însoţit de schiţa anexă care cuprinde poziţionarea pe hartă a terenului ce a format proprietatea lui L.F. şi, respectiv a terenului deţinut de SC M. SA, au fost comunicate apărătorului reclamanţilor. Ulterior, în cadrul concluziilor orale, acesta a susţinut că raportul de expertiză nu este concludent, deoarece nu identifică terenul în mod corect, solicitând a se ţine seama de faptul că pârâta SC M. SA nu a negat faptul că deţine terenul solicitat şi că, în acelaşi sens, s-a emis şi o adresă de către primărie.
În apel, reclamanta L.I. a reiterat aceleaşi susţineri, solicitând efectuarea unei noi expertize, cu motivarea că expertul nu a ţinut seama de vecinătăţile proprietăţii autorului său, dar solicitând în acelaşi timp, să se stabilească suprafaţa de teren liber şi suprafaţa ocupată de utilităţi publice, să se identifice terenul deţinut de SC I. SA şi terenul ce se suprapune cu domeniul public.
În mod corect instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, faţă de împrejurarea că expertiza efectuată la prima instanţă a ţinut seama de toate înscrisurile şi susţinerile părţilor, răspunzând în mod argumentat şi documentat obiecţiunilor formulate de acestea la expertiză. În plus, concluziile expertizei concordă cu cele ale expertizei efectuate anterior în Dosarul nr. 4145/2001.
Simplele afirmaţii ale recurentei, în sensul că expertul nu a ţinut seama de vecinătăţile terenului pe care l-a avut în proprietate autorul său, nu pot fi primite, în condiţiile în care în raportul de expertiză s-a prezentat în mod detaliat modalitatea în care expertul a identificat terenul în litigiu.
Împrejurarea că, anterior efectuării expertizei de identificare a terenului, pârâta SC M. SA nu a negat în mod expres că deţine terenul solicitat, sau existenţa unei adrese a primăriei, emise tot anterior efectuării expertizei, în sensul că terenul solicitat de reclamantă ar fi deţinut de SC M. SA, nu puteau constitui argumente de înlăturare a raportului de expertiză, probă încuviinţată tocmai pentru identificarea exactă, de către o persoană specializată, a amplasamentului terenului. A obliga pârâta SC M. SA la restituirea în natură a terenului, în condiţiile în care proba cu expertiza dovedeşte clar că aceasta nu deţine terenul solicitat, ar echivala cu pronunţarea unei hotărâri care să nu poată fi adusă la îndeplinire.
Celelalte obiective de expertiză, propuse de apelanta-reclamantă în motivarea apelului (cele referitoare la stabilirea suprafeţei de teren liber şi a suprafeţei ocupate de utilităţi publice, identificarea terenul deţinut de SC I. SA şi a terenului ce se suprapune cu domeniul public) nu puteau fi avute în vedere de instanţa de apel, deoarece Municipiul Vaslui şi SC I. SA Vaslui nu au calitatea de pârâţi în acest litigiu, pentru a putea fi, eventual, obligaţi la restituirea suprafeţelor de teren pe care le deţin.
Pe de altă parte, încuviinţarea acestor obiective de expertiză era lipsită de utilitate, deoarece viza raporturi juridice care au fost lămurite într-un litigiu anterior. Astfel, problema părţii din imobil deţinută de Municipiul Vaslui a format obiectul litigiului soluţionat prin decizia nr. 156/2007 a Curţii de Apel Iaşi, prin care s-a menţinut dispoziţia din 2006 a Primarului Municipiului Vaslui, de acordare de despăgubiri pentru construcţiile demolate şi pentru terenul afectat utilităţii publice. De asemenea, prin decizia nr. 156/2007 a Curţii de Apel Iaşi s-a anulat art. 3 al dispoziţiei din 2006 a Primarului Municipiului Vaslui şi a fost obligat primarul să identifice unitatea deţinătoare a restului de teren, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Ca atare, pentru terenul deţinut de municipalitate şi pentru construcţiile demolate, reclamantei i s-a recunoscut în mod irevocabil dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, iar pentru diferenţa de teren recurenta va putea formula notificare, la unitatea deţinătoare ce urmează a fi identificată de primărie, conform deciziei judecătoreşti anterior menţionate.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că soluţia de respingere a cererii apelantei reclamante, de efectuare a unei noi expertize în apel, a fost în mod corect respinsă, această probă nefiind concludentă în raport de obiectul cauzei şi cadrul procesual sub aspectul părţilor litigiului.
2. Se mai susţine în motivarea recursului că instanţa de apel nu a răspuns celui de-al doilea motiv de apel al reclamantei, în cadrul căruia aceasta a criticat concluzia primei instanţe referitoare la faptul că SC M. SA nu a avut în proprietate teren ce a aparţinut autorului reclamantei.
Înalta Curte, examinând motivarea apelului formulat de reclamantă, constată că, deşi aceasta a indicat susţinerea de mai sus ca fiind „un alt motiv de apel”, în realitate aceasta reprezintă o continuare şi, totodată, o concluzie a criticii vizând modul în care s-a identificat imobilul prin raportul de expertiză.
În mod corespunzător, instanţa de apel, înlăturând susţinerile reclamantei referitoare la identificarea pretins greşită a terenului şi respingând argumentat cererea de efectuare a unei noi expertize, a menţinut concluzia instanţei de fond, potrivit căreia terenul solicitat a fi restituit în natură nu este deţinut de pârâta SC M. SA, răspunzând astfel susţinerilor de la pct. 2 din motivarea apelului reclamantei.
3. La pct. 3 din motivarea prezentului recurs recurenta face afirmaţii care nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, se arată că instanţa a respins în mod greşit acţiunea, deşi pe fond a constatat dreptul de proprietate al autorului L.F. Se mai arată că instanţa de fond a fost de acord cu ideea că terenul a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, precum şi cu faptul că reclamanta, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar, are dreptul la restituirea bunurilor preluate de stat în mod abuziv, însă problemele au apărut ca urmare a expertizei greşit efectuate.
Acestea reprezintă simple constatări ale recurentei, fără a fi argumentate din punct de vedere juridic. Recurenta nu arată care ar fi aspectul de nelegalitate care ar justifica admiterea recursului pentru asemenea motive. În plus, acestea se raportează la sentinţa primei instanţe, recurenta făcând abstracţie de faptul că obiectul căii de atac a recursului, în prezenta cauză, este decizia instanţei de apel, acesta fiind hotărârea în raport de care ar trebui formulate criticile de nelegalitate, nicidecum sentinţa de fond.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat. Or, în speţă, susţinerile formulate la pct. 3 din motivarea recursului nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat, recurenta nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
În ceea ce priveşte faptul că aceste susţineri au fost incluse şi în motivarea apelului, iar instanţa de apel nu a răspuns, Înalta Curte constată că, deşi reală această susţinere, nu este de natură a determina casarea deciziei recurate. În principiu, neexaminarea unui motiv de apel poate echivala cu nesoluţionarea fondului, determinând casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. În speţă, însă, susţinerile de la pct. 3 din motivele de apel, reiterate la pct. 3 din motivarea recursului, nu conţin critici de nelegalitate sau de netemeinicie a hotărârii primei instanţe. Simpla afirmaţie, în sensul că prima instanţă a constatat preluarea fără titlu a imobilului şi calitatea de proprietar a autorului reclamantei, dar că a respins în mod greşit acţiunea, nu cuprinde şi argumentele de netemeinicie sau de nelegalitate pentru care ar trebui modificată soluţia în sensul dorit de reclamantă. Nu se arată în concret de ce constatarea caracterului abuziv al preluării şi, respectiv a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, ar trebui să determine, în mod necesar, restituirea în natură a imobilului. Pe de altă parte, în speţă nu s-a pus problema stabilirii de către instanţă a uneia dintre categoriile de măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, acţiunea în restituire fiind respinsă pe motiv că pârâta chemată în judecată nu are calitatea de unitate deţinătoare, constare care a făcut inutilă continuarea judecăţii pe aspectul tipului de măsuri reparatorii cuvenite reclamantei.
În ceea ce priveşte criticile suplimentare din motivele de recurs depuse prin mandatar, Înalta Curte reţine că prin decizia recurată nu au fost încălcate dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 3813 din 10 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Constatând că terenul solicitat de reclamantă nu se identifică cu cel deţinut de pârâta SC M. SA, instanţa nu avea justificarea unor verificări suplimentare, legate de situaţia terenului şi condiţiile privatizării societăţii comerciale pârâte.
Aceste verificări se impuneau în măsura în care unitatea deţinătoare ar fi avut calitatea de pârâtă în cauză. Or, aşa cum s-a reţinut în decizia nr. 156/2007 a Curţii de Apel Iaşi, urmează ca primarul să identifice unitatea deţinătoare, să comunice acest aspect reclamantei, iar reclamanta are posibilitatea să se adreseze unităţii astfel identificate, urmând a se face cuvenitele verificări în cadrul procedurii prealabile declanşate prin notificare sau, dacă este cazul, într-un eventual litigiu în contradictoriu cu unitatea obligată să răspundă la notificare.
Împrejurările de fapt invocate de recurentă, referitoare la probele care ar conduce, în opinia sa, la stabilirea amplasamentului terenului în litigiu pe terenul deţinut de SC M. SA, nu vor fi analizate de instanţa de recurs, deoarece modul de apreciere a probelor ţine de temeinicia hotărârii, nefiind supus cenzurii instanţei de recurs.
Nici susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5), art. 175 C. proc. civ., a principiului aflării adevărului şi a dreptului la un proces echitabil, nu poate fi primită.
Prin încheierea din data de 13 aprilie 2011, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de apelanta reclamantă, cu menţiunea că acesta trebuia să facă demersuri personal pentru procurarea înscrisurilor. În acest sens, la data de 20 aprilie 2011, i s-a eliberat mandatarei reclamantei o copie a încheierii de şedinţă şi certificat de grefă, în vederea obţinerii înscrisurilor de la Arhivele Naţionale. Ulterior, la data de 05 mai 2011, reclamata, prin mandatară, a depus la dosar o cerere prin care a solicitat ca înscrisurile să fie solicitate de instanţă, deoarece Arhivele Naţionale refuză eliberarea lor, pe motiv că acestea pot fi eliberate doar proprietarilor, reprezentanţilor legali ai acestora, instanţelor de judecată sau organelor de cercetare.
Cu toate acestea, la termenul de judecată următor, din 25 februarie 2011, care a constituit ultimul termen din apel, mandatara reclamantei a arătat că nu are alte cereri sau probe de administrat, iar prin notele scrise a solicitat admiterea apelului reclamantei, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu precizarea expresă că înscrisurile de la Arhivele Naţionale vor fi cerute de prima instanţă în rejudecare.
În raport de poziţia procesuală a reclamantei, prin mandatara sa, care nu a mai susţinut cererea privind solicitarea înscrisurilor de către instanţa de apel, ci a menţionat expres că înscrisurile vor fi cerute de instanţa de fond, în rejudecare, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi încălcat normele procesuale şi principiile invocate în motivarea recursului. Împrejurarea că aceste înscrisuri, considerate de recurentă ca fiind utile soluţionării cauzei, nu au fost administrate, nu se datorează lipsei de rol activ al instanţei, ci conduitei părţii interesate, care a înţeles să renunţe explicit la solicitarea formulată.
Se mai susţine, în motivarea recursului, că s-au încălcat principiile probaţiunii în materia procedurii reglementate de Lege nr. 10/2001 şi accesul la justiţie al reclamantei, deoarece instanţele s-au raportat doar la menţiunile din actul de preluare, analizând doar regimul juridic al suprafeţei de 9.964 m.p., deşi prin actul de proprietate al autorului s-a făcut dovada că terenul preluat de stat a avut o suprafaţă mai mare.
Instanţa de recurs nu va putea analiza acest motiv de recurs, deoarece a fost invocat pentru prima oară în această fază procesuală. De altfel, pe tot parcursul procesului, reclamanta a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 9.964 m.p. teren, nicidecum a unei suprafeţe mai mari, aşa cum se susţine în motivele de recurs formulate prin mandatar.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.I. împotriva deciziei civile nr. 65 din 01 iunie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4198/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4219/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
