ICCJ. Decizia nr. 4219/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4219/2012

Dosar nr. 27181/1/2005

Şedinţa publică din 08 iunie 2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 2004 pe rolul Tribunalul Timiş, precizată și completată ulterior, reclamanții H.P.H. şi U.A.H. au chemat în judecată Primarul Municipiului Timişoara în nume propriu şi ca reprezentant al Consiliului Local Timişoara şi al Primăriei Municipiului Timişoara și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziţiei din 14 iunie 2004 emisă de Primarului Municipiului Timişoara şi, pe cale de consecinţă, restituirea în natură a părţii de imobilul situat în Timişoara, jud. Timiş, care nu a fost înstrăinată, respectiv restituirea în natură a apartamentelor nr. 4, situat la demisol, compus din 2 camere, bucătărie, WC comun cu apartamentele nr. 3 şi 5 (0,36/1,32 m.p.) cu 5,79% din părţi comune indivize şi 50/861 m.p. teren, înscris în C.F. X Timişoara, nr. top. A/1/IV, respectiv apartamentul nr. 5 situat la demisol, compus din 2 camere, cămară, antreu, cămară cu 9,74% din părţi comune indivize şi 84/861 m.p. teren înscris în C.F. Y Timişoara, nr. top. A/1/V, situat în Timişoara, jud. Timiş, şi a terenului aferent înscris în C.F. Z Timişoara, nr. top. A/1, A/2, aferent construcţiei de la adresa Timişoara, jud. Timiş.

Reclamanţii au solicitat rectificarea cărţilor funciare pentru apartamentele a căror restituire în natură au solicitat-o, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor în cote de câte 1/2 parte fiecare.

În cazul în care restituirea integrală în natură a imobilului descris mai sus nu mai este posibilă, au solicitat aplicarea art. 1.7 din H.G. nr. 498/2003, în sensul unor măsuri reparatorii alternative „prin compensare cu orice bunuri sau servicii disponibile, care sunt acceptate de persoana îndreptăţită” [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 1.7 din H.G. nr. 498/2003] pentru partea înstrăinată din imobilul revendicat, respectiv pentru apartamentul nr. 1 înscris în C.F. W Timişoara, nr. top. A/1/1; apartamentul nr. 2, înscris în C.F. T Timişoara, nr. top. A/1/2, apartamentul nr. 2/a, înscris în C.F. S Timişoara, nr. top. A/1/2/a, apartamentul nr. 3 înscris în C.F. U Timişoara nr. top. A/1/3.

În cauză au formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenienții C.A.L., S.M., L.D.M., P.L., P.S. şi D.G.

Aceştia au solicitat să se constate că dispoziţia din 14 iunie 2004 a Primarului Municipiului Timişoara a fost emisă cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/200, să se constate dreptul de proprietate al intervenienţilor asupra terenului aferent apartamentelor proprietatea lor, situate în imobilul din litigiu, să fie obligate părţile din proces să le respecte dreptul de proprietate asupra acestor suprafeţe de teren din suprafaţa totală a terenului aferent imobilului în litigiu.

Prin sentinţa nr. 1551/PI din 14 decembrie 2004, Tribunalul Timiș a respins contestaţia şi a admis cererea intervenienţilor, constatând că aceştia au dobândit un drept de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor cumpărate în imobilul din litigiu cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că imobilul în litigiu a fost proprietatea antecesorilor reclamanţilor, și a fost preluat de stat, fără titlu în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Z nr. top. A/1, A/2, situat în Timişoara, iar în subsidiar au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti.

Prin dispoziţia din 14 iunie 2004, Primarul Municipiului Timişoara a respins cererea reclamanților cu motivarea că, pe de o parte, aceştia au fost despăgubiţi de statul german şi, pe de altă parte, actele în dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite şi a dreptului de proprietate nu au fost depuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale H.G. nr. 498/2003. Totodată, actele emise în străinătate nu au fost apostilate conform Convenţiei de la Haga la care România a aderat prin O.U.G. nr. 66/1999.

Instanța a apreciat că depunerea ulterioară a actelor doveditoare în dosarul administrativ și în cel al instanţei s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 10/2003 aprobată prin Legea nr. 289/2003, respectiv cu depăşirea termenului de decădere, astfel încât în mod corect, prin dispoziția contestată a fost respinsă notificarea.

Celelalte considerente ale dispoziţiei atacate nu au mai fost analizate.

Cererile de intervenţie în interes propriu au fost admise atât în principiu, cât şi pe fond, instanţa reţinând interesul intervenienţilor şi dispoziţiile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 943 din 18 aprilie 2005, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentinţa apelată şi, în consecinţă, a anulat dispoziţia din 14 iunie 2004 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara.

A dispus restituirea în natură către reclamanţi a apartamentului nr. 4 din Timişoara, înscris în C.F. X Timişoara, nr. top. A/1/IV şi a cotei de teren de 50/861 m.p. aferent şi a apartamentului nr. 5 din Timişoara, înscris în C.F. Y Timişoara, nr. top. A/1A şi a cotei de teren de 84/861 m.p. aferent.

A obligat pârâtul să facă reclamanţilor ofertă de acordare de măsuri reparatorii constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau prin acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, în funcţie de opţiunea reclamanţilor, pentru partea din imobilul (construcţie şi teren) înscris în C.F. Z Timişoara care nu se restituie.

A respins în rest acţiunea reclamanţilor şi a menţinut în rest sentinţa apelată.

Instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 raportat la O.U.G. nr. 10/2003, modificată prin Legea nr. 289/2003, termenul de depunere a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi a celor ce atestă calitatea de moştenitor a fost stabilit până la 01 iulie 2003, actele depuse ulterior acestui termen nemaiputând fi admise ca probe pentru soluţionarea cauzei.

În faza procedurii administrative, reclamanţii au depus în dovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de persoane îndreptăţite, ca moştenitori ai fostului proprietar al imobilului, nu doar acte de stare civilă şi extras de carte funciară, ci şi sentinţa civilă nr. 18107 din 10 octombrie 2002 pronunţată de Judecătoria Timişoara, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 761/A din 27 mai 2003 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 3523 din 23 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Aceste hotărâri au atestat cu puterea conferită actelor autentice şi cu autoritate de lucru judecat atât existenţa în patrimoniul antecesorilor reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra imobilului, cât şi calitatea acestora de persoane îndreptăţite în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, actele doveditoare în forma pretinsă de destinatarul notificării au fost depuse în dosarul instanţei de fond, însă instanţa a apreciat în mod nelegal că ele nu pot fi avute în vedere fată de dispoziţiile O.U.G. nr. 10/2003.

Finalitatea adoptării Legii nr. 10/2001 a fost cea a reparării prejudiciilor cauzate foştilor proprietari prin deposedarea abuzivă de imobilele ce le-au aparţinut. Inclusiv în faza administrativă a soluţionării notificărilor, unul dintre principiile ce se impun a fi respectate este cel al prevalenţei restituirii în natură.

Termenul prevăzut pentru depunerea actelor are în vedere faza administrativă a soluţionării cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001. Aceasta pentru că, pe de o parte, legea nu prevede expres sancţiunea decăderii din termenul de depunere a actelor, astfel cum prevede în cazul nedepunerii în termen a notificării [art. 21 alin. (5)]. Pe de altă parte, interpretarea dată de instanţă ar conduce la crearea unei situaţii de inegalitate între persoanele ale căror notificări au fost respinse pentru expirarea termenului prevăzut de O.U.G. nr. 10/2003 modificată prin Legea nr. 289/2003 (situaţia de faţă) şi cele ale căror notificări au fost respinse pentru motive de fond, acestea din urmă putând să producă noi probe în faţa instanţei.

O atare interpretare ar fi de natură să scoată de sub controlul judecătoresc o soluţie dată într-o procedură administrativă, contrar dispoziţiilor art. 21 din Constituţie.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au făcut atât dovada dreptului de proprietate, cât şi pe cea a calităţii de persoane îndreptăţite în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel că au fost înlăturate temeiurile de respingere a cererii reclamanţilor.

În ceea ce priveşte invocarea (ca temei de respingere a notificării) a despăgubirilor primite de părinţii reclamanţilor, instanţa a găsit-o ca nefiind întemeiată.

Astfel, potrivit declaraţiei reclamanţilor, aceste despăgubiri au fost acordate de Statul Român pentru alt imobil, iar nu pentru imobilul în litigiu.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate de statul german, reclamanţii au arătat că suma a fost simbolică.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptăţite să beneficieze de prevederile acestei legi persoanele „care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa care face parte integrantă din prezenta lege”.

Având în vedere finalitatea adoptării legii (astfel cum a fost mai sus arătată) dispoziţiile ce au ca efect excluderea persoanelor îndreptăţite de la acordarea de măsuri reparatorii trebuiesc interpretate restrictiv. Or, potrivit anexei la lege, între România şi Germania nu s-a încheiat un asemenea tratat. Mai mult, potrivit adresei din 22 februarie 2002 a Ministerului Afacerilor Externe „între cele două state nu a fost încheiat un astfel de acord care să poată fi încadrat în prevederile lit. m) a Anexei Legii nr. 10/2001”. În consecinţă, nici acest argument de respingere a cererii reclamanţilor nu subzistă.

În ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor, instanţa a reţinut ca fiind întemeiată cererea de restituire în natură a apartamentelor 4 şi 5 din imobil.

Astfel, potrivit extrasului C.F. Z Timişoara, atât apartamentul nr. 4 (înscris în C.F. Q), cât şi apartamentul nr. 5 (înscris în C.F. Y), cu cotele de teren aferente, sunt înscrise pe numele Statului Român în baza unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1), și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa a dispus restituirea în natură către reclamanţi a apartamentelor sus-arătate.

Dată fiind calitatea acestora de persoane îndreptăţite la restituire în natură, în baza dispoziţiilor art. 35-36 din Legea nr. 7/1996, art. 480 și art. 660 C. civ., instanţa de apel a dispus rectificarea corespunzătoare a cărţilor funciare în sensul radierii titlului Statului Român şi al înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor în cotă de câte 1/2 parte fiecare cu titlu de moştenire şi restituire în natură.

În ceea ce priveşte restul imobilului (construcţii şi teren) înscris în C.F. Z Timişoara, având în vedere inclusiv considerentele referitoare la teren, instanţa de apel a reţinut că, pentru partea rămasă nerestituită, reclamanţilor li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzătoare valorii de circulaţie a acestei părţi din imobil. Aceste măsuri se constituie, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în titluri de valoare nominală sau acţiuni la societăţi comerciale, sens în care Primarul urmează să facă o oferă reclamanţilor.

În ceea ce priveşte criticile reclamanţilor vizând cererile de intervenţie, instanţa le-a găsit ca nefiind fondate.

Astfel, pe calea cererii de intervenţie în interes propriu, terţii invocă un drept propriu asupra obiectului dedus judecăţii şi tind la conservarea ori realizarea acestui drept. Cum, în cauză, reclamanţii au solicitat ca pârâtul să le recunoască un drept de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor pe care intervenienţii le-au dobândit cu titlu de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, aceştia din urmă sunt cu totul îndreptăţiţi să-şi protejeze dreptul, inclusiv în cadrul unui proces pornit în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, apreciind că şi celelalte condiţii de admisibilitate cerute de dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) și art. 50 C. proc. civ. sunt întrunite în cauză, instanţa de apel a reţinut că, în mod legal, au fost admise în principiu cererile intervenienţilor.

Asupra fondului acestora, criticile reclamanţilor apar, de asemenea, ca nefondate. Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că, dobândind un drept de proprietate asupra apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, intervenienţii au dobândit şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent acestora, în conformitate cu dispoziţiile art. 37 din H.G. nr. 20/1996, republicată, în baza H.G. nr. 11/1997.

Prin încheierea pronunţată la data de 20 iunie 2006, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de reclamanţii H.P.H. şi U.A.H. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Consiliului Local Timişoara şi al Primăriei Municipiului Timişoara, şi intervenienţii C.A.L., S.M., L.D.M., P.L., P.S. și D.G. şi a dispus completarea deciziei civile nr. 943 din 18 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în sensul că:

A dispus radierea dreptului de proprietate înscris pe numele Statului Român în C.F. X Timişoara, nr. top. A/1/IV (corespunzător apartamentului nr. 4 şi terenului aferent) şi în C.F. Y Timişoara, nr. top. A/1/V (corespunzător apartamentului nr. 4 şi terenului aferent) şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor în cotă de câte ½ parte fiecare cu titlu de moştenire şi restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001, reţinând că prin decizia dată în apel, instanţa a dispus restituirea în natură a apartamentelor 4 şi 5, și, deşi în considerentele hotărârii instanţa a apreciat ca întemeiată cererea de rectificare a cărţilor funciare, a omis să se pronunţe prin dispozitiv asupra acestui capăt de cerere.

Împotriva deciziei civile nr. 943 din 18 aprilie 2005 şi a încheierii din 20 iunie 2006 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recursuri reclamanţii H.P.H. şi U.A.H., pârâtul Primarul Municipiului Timişoara şi intervenienţii C.A.L., S.M., L.D.M., P.L.D.O., P.S.G.V. şi D.G.

Prin decizia civilă nr. 6661 din 06 iulie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 943 din 18 aprilie 2005 şi încheierea din 20 iunie 2006 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

S-a reţinut că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 când a reţinut că termenul pentru depunerea actelor doveditoare a dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitori ai proprietarilor imobilului se referă numai la faza administrativă, deoarece în faza judiciară funcţionează dispoziţiile C. proc. civ. ce permit administrarea probei cu înscrisuri. A interpreta altfel aceste dispoziţii ar însemna să se aducă atingere accesului la justiţie, ceea ce nu permite art. 21 din Constituţia României.

De asemenea, instanţa de apel a stabilit în mod judicios că nu sunt incidente cauzei dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 câtă vreme între România şi Germania nu s-a încheiat niciun acord privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Instanţa de recurs a reţinut că prin aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a dispus restituirea în natură către recurenţii-reclamanţi a apartamentelor nr. 4 şi nr. 5 şi a terenului aferent acestora, neînstrăinate, din imobilul în dispută.

Din copia cărţii funciare depusă la dosar, rezultă că imobilul din Timişoara, judeţul Timiş, era compus din trei apartamente, însă în anul 1992 s-a dispus „apartamentarea”, în sensul că s-au constituit cinci apartamente, astfel că apartamentele nr. 4 şi nr. 5 nu sunt dependinţe, aşa cum s-a susţinut de recurentul-pârât.

S-a apreciat că decizia instanţei de apel este nelegală cu privire la respingerea cererii de restituire în natură a terenului ce compunea imobilul în cauză, cerere formulată de reclamanţi şi care nu a primit nicio motivare din partea instanţei, ceea ce echivalează cu o nepronunţare.

Este adevărat că recurenţii-reclamanţi sunt cetăţeni străini (cetăţeni germani), însă nu s-a luat în consideraţie că ei beneficiază de dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 aprobată prin Legea nr. 48/2004 ce prevede că „cetăţenii străini şi apatrizii care au calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri, situate în intravilanul localităţilor, pot opta pentru dobândirea unui drept de folosinţă special care conferă titularului drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie”.

Sub acest aspect, instanţa de recurs a apreciat că este util cauzei să se administreze o expertiză tehnică care să stabilească dimensiunile suprafeţei de teren asupra căreia va funcţiona dreptul special de folosinţă al reclamanţilor.

De asemenea, expertiza tehnică va trebui să individualizeze şi terenul aferent celor trei apartamente vândute intervenienţilor şi care nu sunt supuse restituirii în natură către reclamanţi, aşa cum prevede art. 37 din H.G. nr. 210/1996 şi art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995.

Cu privire la măsurile reparatorii ce se cuvin recurenţilor-reclamanţi pentru partea din imobil ce nu este supusă restituirii, s-a dispus să se aibă în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005 ce a adus modificări esenţiale Legii nr. 10/2001, în funcţie şi de opţiunea acestora.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursurile, a casat decizia şi încheierea din 20 iunie 2006 pronunţate de Curtea de Apel Timiş şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 975 din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, a admis apelul declarat de reclamanţii H.P.H. şi U.A.H. împotriva sentinţei civile nr. 1551 din 14 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Timiş, a schimbat în tot sentinţa civilă atacată în sensul că a admis în parte contestaţia reclamanţilor şi, în consecinţă:

A anulat dispoziţia din 14 iunie 2004 emisă de Primarul Municipiului Timişoara;

A dispus restituirea în natură către reclamanţi a apartamentului nr. 4 din Timişoara, înscris în C.F. X Timişoara, nr. top. A/1/IV, şi a terenului aferent în cotă de 50/861 m.p., precum şi a apartamentului nr. 5 de la aceeaşi adresă, înscris în C.F. Y Timişoara nr. top. A/1/V şi a terenului aferent acestui apartament în cotă de 84/861 m.p., asupra terenurilor aferente reclamanţii dobândind un drept de folosinţă special.

Pentru partea de imobil - construcţii şi teren ce nu poate fi restituită în natură, a dispus trimiterea dosarului la Comisia Centrală de Stabilire şi Evaluare a Despăgubirilor potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, parte evidenţiată în C.F. Z Timişoara, şi a respins în rest contestaţia.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin decizia de casare s-a stabilit că, în mod corect s-au restituit apartamentele nr. 4 şi nr. 5, dar instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cererea reclamanţilor de restituire în natură a terenului aferent întregului imobil. În consecinţă, instanţa de apel a fost îndrumată să efectueze o expertiză tehnică pentru stabilirea dimensiunilor terenului aferent celor două apartamente restituite, asupra căruia va funcţiona un drept special de folosinţă, în favoarea reclamanţilor, precum şi pentru individualizarea terenului aferent celor două apartamente vândute.

În rejudecarea apelului, s-a încuviinţat efectuarea probelor considerate utile justei soluţionări a cauzei, probe din care a rezultat identificarea terenului aferent apartamentelor nr. 4 şi nr. 5, că nu există teren liber din întreaga suprafaţă ce compune imobilul notificat care să poată fi restituit în natură reclamanţilor, precum şi individualizarea terenului aferent apartamentelor vândute.

Referitor la cererea reclamanţilor de restituire a întregului teren aferent imobilului, Curtea de apel a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 1/2010 potrivit cărora, terenurile aferente imobilelor ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu se restituie foştilor proprietari, precum şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, potrivit cărora, faţă de utilităţile existente, nu există posibilitatea restituirii în natură a vreunei suprafeţe libere de teren.

În consecinţă, dată fiind calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire în natură, în baza dispoziţiilor art. 35-36 din Legea nr. 7/1996, art. 480 și art. 660 C. civ., instanța de apel a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 4 şi nr. 5, precum şi rectificarea corespunzătoare a cărţilor funciare în sensul radierii titlului Statului Român şi al înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor în cotă de câte 1/2 parte fiecare cu titlu de moştenire şi restituire în natură.

Totodată, a dispus restituirea şi a terenului aferent celor două apartamente, dar față de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004, a concluzionat că asupra terenurilor menţionate va funcţiona un drept special de folosinţă al reclamanţilor, care sunt cetăţeni străini.

În ceea ce priveşte partea de imobil - construcţii şi teren ce nu poate fi restituită în natură, instanța de apel a dispus trimiterea dosarului la Comisia Centrală de Stabilire şi Evaluare a Despăgubirilor, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, parte evidenţiată în C.F. Z Timişoara.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii H.P.H. şi U.A.H., pârâții Consiliul Local Timişoara și Primăria Municipiului Timișoara, precum și intervenienţii C.A.L., S.M., L.D.M., P.L.D.O., P.S.G.V. și D.G.

I. Prin recursul declarat, reclamanţii H.P.H. şi U.A.H. formulează următoarele critici de nelegalitate pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.:

1. Hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât instanţa de apel (după casare), nu a făcut aplicarea principiului privind preeminența dreptului consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia principiul recunoaşterii și realizării dreptului prevalează față de formalismul procedurilor.

În acest sens, admiterea apelului reclamanților, după casare, a fost o chestiune strict formală, deoarece prin hotărârea pronunţată, nu li s-a acordat nimic în plus față de ceea ce s-a dispus prin decizia civilă nr. 943 din 18 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timişoara.

2. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin refuzul de a restitui în natură întregul teren de sub construcţii și din jurul construcţiilor, în condiţiile în care acest lucru este posibil. A fost încălcat în acest fel principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor.

Lucrările subterane, conducte care subtraversează terenul aferent construcţiei nu constituiau impediment la restituirea în natură a terenului.

În cauză, lucrările nu ocupă funcţional întregul teren, iar terenul nu este afectat unor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane sau rurale, astfel încât, conform art. 11 alin. (3) şi (4) să nu poată fi restituit în natură.

3. Nelegalitatea hotărârii instanţei de apel rezultă și din faptul că, ajungând la soluţia de a nu restitui terenul, a luat în considerare o expertiza întocmită de expertul P., care nu a fost plătită în speţă, pe care reclamanții nu și-au însușit-o și de care instanţa nu ar fi trebuit să țină seama, nefiind probă în dosar.

4. Instanţa nu a avut rol activ și nu a respectat dispozițiile art. 129 C. proc. civ. în legătură cu opţiunile reclamanților privind la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii.

În acest sens, reclamanții aveau posibilitatea de a opta pentru una din alternativele prevăzute de art. 1.7 din H.G. 498/2003.

5. Instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Dacă instanţa de recurs, prin decizia nr. 6661 din 06 iulie 2006, ar fi urmărit doar să confirme legalitatea deciziei civile nr. 943 din 18 aprilie 2005 a Curţii de Apel Timişoara în privinţa restituirii apartamentelor nr. 4 și nr. 5 și a terenului aferent, nu ar fi fost nevoie să caseze hotărârea instanţei de apel. Într-un atare caz, soluţia la care s-ar fi oprit Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi fost de respingere a recursului reclamanților și de menţinere a hotărârii precedente a instanţei de apel prin care reclamanților li se restituise deja parte din imobil (apartamentele nr. 4 și nr. 5 și terenul aferent acestora).

Practic, instanţa de apel s-a pronunţat din nou asupra a ceea ce instanţa de apel se pronunţase deja, prin decizia civilă nr. 943 din 18 aprilie 2005.

6. În acest fel, instanța de apel a privat reclamanții de dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concept care include și dreptul la soluţionarea unui proces într-un termen rezonabil.

7. Deși în cauză s-au efectuat expertize, instanţa de apel nu a menţionat în considerentele și dispozitivul hotărârii pronunţate valorile rezultate în urma întocmirii respectivelor expertize topo și construcţii, ceea ce încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În conformitate cu dispoziţiile legale, precum și cu practica unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanţele de judecată sunt competente să stabilească atât natura, cât și modalitatea despăgubirii și cuantumul acesteia în cauze care vizează dispoziţii emise anterior apariţiei Legii nr. 247/2005.

În acest context, chiar dacă instanţa de apel a pronunţat o soluţie de restituire a imobilului parţial în natură (respectiv apartamentele nr. 4 și nr. 5, precum și terenul aferent acestora) și parţial în echivalent avea obligaţia să menţioneze în hotărâre cuantumul valorilor rezultate în urma efectuării expertizelor.

8. Instanţa nu a aplicat raportului juridic dedus judecaţii dispoziţiile legale incidente în materie, nefăcând aplicarea principiului tempus regit actum.

În conformitate cu jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele sunt competente să stabilească natura și modalitatea despăgubirii, cât și cuantumul acesteia, funcţie de momentul în care a fost emisă dispoziţia Primarului.

Se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și se arată că, distinct de faptul că instanţa de apel, făcând trimitere la Legea nr. 247/2005, a greşit prin acceptarea retroactivităţii legii, nu a avut în vedere faptul că Legea nr. 247/2005 nu asigură cadrul necesar soluţionării problemelor privind necesitatea acordării despăgubirilor conform exigențelor Convenția Europene a Drepturilor Omului.

9. Hotărârea instanţei de apel nesocotește conţinutul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care apare ca o consacrare a faptului că trebuie să se acorde prevalență restituirii în natură, chiar și prin compensare.

10. La data de 14 iunie 2004, data emiterii dispoziției contestate, Legea nr. 10/2001 prevedea ca modalitate de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobile, fie restituirea în natură, fie despăgubiri băneşti.

Prin urmare, hotărârea atacată este nelegală și prin prisma neacordării de despăgubiri băneşti pentru partea din imobil care nu a fost restituită în natură.

Este nelegal a se verifica legalitatea dispoziţiei emise de Primar prin prisma Legii nr. 247/2005, inexistentă la data emiterii dispoziției contestate și care nu poate retroactiva.

Instanţa de apel nu face nicio referire în cuprinsul hotărârii sale cu privire la aceasta chestiune, decizia fiind, sub acest aspect, nemotivată.

11. Instanţa a încălcat art. 15 din Constituţie privind neretroactivitatea legii prin faptul că, în mod greşit, în cauză, a făcut aplicarea Legii nr. 247/2005, în pofida faptului că raportul dedus judecăţii a fost constituit anterior acestui act normativ.

Se mai arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală și prin prisma faptului că a făcut aplicarea O.G. nr. 184/2002 în ceea ce priveşte restituirea terenului aferent apartamentelor nr. 4 și nr. 5 și în mod greșit a acordat reclamanților doar un drept de folosinţă în considerarea calităţii lor de cetăţeni străini, nesocotind faptul că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 312/1995, străinii au dobândit calitatea și dreptul de a obţine terenuri în România ca persoane fizice (dacă sunt cetăţeni ai Uniunii Europene).

12. Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat art. 20 alin. (2) din Constituţia României, precum și reglementările internaţionale în materie de drepturile omului mai favorabile și prioritar aplicabile în speţă, hotărârea pronunțată fiind contrară și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

13. Instanţa de apel nu a avut în vedere în mod corect la ce dispoziţii legale și la ce raporturi și chestiuni în fapt și în drept să se raporteze, făcând referire la dispozițiile art. 35 și art. 36 din Legea nr. 7/1996, precum și la art. 480 și art. 660 C. civ., deși trebuia să aibă în vedere dispoziţiile legii speciale și reglementările internaţionale în materia drepturilor omului.

14. Instanţa de apel, admiţând apelul, a omis să acorde cheltuieli de judecată. Reclamanții au efectuat cheltuieli de 10.500 RON, reprezentând onorarii de avocaţi și pentru experţi.

La data de 21 iulie 2011, reclamanții reclamanţii H.P.H. şi U.A.H. au depus un nou memoriu cuprinzând motive de recurs, întemeindu-și criticile formulate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Acest memoriu reia în mare parte criticile formulate deja prin prima cerere de recurs legate de nelegalitatea deciziei recurate pentru aplicarea retroactivă Legii nr. 247/2005 în ceea ce privește dreptul reclamanților de a beneficia de acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele nerestituite în natură, pentru aplicarea greșită a prevederilor art. 7, 9 și 10 din Legea nr. 10/2001 în privința restituirii în natură a terenului în natură, argumentele dezvoltate în susținerea acestor critici fiind identice cu cele anterior exprimate, prin prima cerere de recurs.

Se susține în puls, față de prima cerere de recurs, că hotărârea instanței de apel este nemotivată sub aspectul nerestituirii în natură a suprafețelor de teren de 454 m.p. și de 110 m.p. și că instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, deoarece, deși unitatea deținătoare deține bunuri ce pot fi acordate în compensare, această modalitate de restituire nu a fost dispusă în cauză.

II. Prin recursul declarat, pârâții Consiliul Local Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

Apartamentele nr. 4 şi nr. 5 a căror restituire în natură s-a dispus nu sunt unităţi locative de sine stătătoare, ci doar anexe ale aparamentelor nr. 1, 2 şi 3, astfel încât nu pot fi retrocedate în natură foştilor proprietari.

Se mai arată că terenul aferent locuinţelor nu poate fi restituit în natură, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, și că Municipiul Timişoara nu deţine terenuri sau imobile ce pot fi acordate în compensare, lucru adus la cunoştinţa publicului, lunar, prin afişarea la sediul Primăriei Municipiului Timişoara a unui proces-verbal care atestă acest fapt.

Astfel, singurele măsuri reparatorii ce pot fi stabilite de instanţa de judecată sunt cele prevăzute prin Legea nr. 247/2005, la Titlul VII.

III. Intervenienţii C.A.L., S.M., L.D.M., P.L.D.O., P.S.G.V. și D.G. critică decizia instanței de apel, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispozitivul deciziei nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În mod evident, pricina necesita a fi rejudecată în întregime, atâta timp cât dispozitivul deciziei nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu face nicio menţiune cu privire la menţinerea parţială a dispozitivului deciziei nr. 943 din 18 aprilie 2005, ci dispune casarea acestei. Rezultă astfel dreptul intervenienților de a repune în discuţie regimul juridic al spaţiilor locative aflate la demisol - denumite în prezent „apartamentele” nr. 4 şi nr. 5, prin solicitarea efectuării unei expertize tehnice în vederea stabilirii regimului juridic al acestor spaţii, care nu au avut niciodată altă destinaţie decât aceea de dependinţe, nefiind îndeplinite nici măcar parţial condiţiile prevăzute la art. 2 din Legea nr. 114/1996, cât şi prevederilor anexei nr. 1 a acesteia, în care sunt detaliate cerinţele minimale pentru locuinţe.

Prin urmare, nu există un temei legal în vederea restituirii terenurilor aferente spaţiilor situate la demisol, cât timp acestea nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a putea fi considerate apartamente, în cauză impunându-se interpretarea corectă a dispozitivului deciziei nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv dispunerea efectuării unei expertize tehnice în vederea stabilirii regimului juridic al acestora.

Printr-o cerere depusă prin fax la data de 06 iunie 2012, intervenientele C.A. și S.M. au invocat un motiv de recurs nou, pe care l-au calificat ca fiind de ordine publică, în măsură să atragă admiterea recursului pe care l-au formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin acest motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recurentele arată că, deși instanța de apel, prin decizia recurată, urmare a admiterii apelului reclamanților, a schimbat în tot sentința civilă nr. 1551 din 14 decembrie 2004 a Tribunalului Timiș, a lăsat nesoluționate cererile de intervenție în interes propriu.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul declarat, reclamanţii H.P.H. şi U.A.H.

Susținerile formulate de recurenți prin motivele de recurs sunt structurate pe mai multe puncte, fără însă ca fiecare dintre afirmațiile cuprinse la punctele indicate de recurenți să reprezinte critici de nelegalitate distincte, în sensul art. 304 C. proc. civ. Unele dintre susținerile cuprinse în aceste puncte reprezintă argumente diferite formulate în susținerea aceleiași critici de nelegalitate sau afirmații ce nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate prin art. 304 C. proc. civ.

Sistematizând acele susțineri ce pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea vizează următoarele aspecte:

Recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie. Încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. ar rezulta din faptul că, admiterea apelului reclamanților, după casare, a fost o chestiune strict formală, întrucât, prin hotărârea pronunţată, nu li s-a acordat nimic în plus față de ceea ce se dispusese deja, prin decizia civilă nr. 943 din 18 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timişoara, în primul ciclu procesual (pct. 5 al motivelor de recurs).

Critica nu este întemeiată.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, instanța de recurs a dispus casarea deciziei nr. 943 din 18 aprilie 2005 și a încheierii din 20 iunie 2005, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, deoarece instanța de apel nu se pronunțase asupra cererii formulate de reclamanți de restituire în natură a terenului ce compunea imobilul în litigiu.

Pentru soluționarea acestui capăt de cerere, instanța de recurs a îndrumat instanța de apel ca, în rejudecarea cauzei, să dispună efectuarea unei expertize tehnice care să stabilească dimensiunile suprafeței de teren asupra căreia funcționează dreptul special de folosință al reclamanților, astfel cum acesta este recunoscut prin dispozițiile art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 aprobată prin Legea nr. 48/2004.

Conformându-se îndrumărilor și dezlegărilor date de instanța de recurs, Curtea de apel, prin decizia recurată, s-a pronunțat asupra cererii reclamanților vizând terenul aferent imobilului în litigiu și a recunoscut, pe lângă dreptul acestora de a beneficia de restituirea în natură a cotelor de teren aferente apartamentelor nr. 4 și nr. 5 restituite în natură (drept recunoscut și în primul ciclu procesual), și un drept de folosință special asupra terenurilor aferente, în temeiul art. 11 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 aprobată prin Legea nr. 48/2004.

Prin urmare, contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de apel, în rejudecarea pricinii, a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., iar admiterea recursului în baza criticii formulate în acest sens nu se poate dispune.

În legătură cu aceeași critică, recurenții arată în cadrul primului punct al motivelor de recurs că „instanţa de apel (după casare), nu a făcut aplicarea principiului privind preeminența dreptului consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia principiul recunoaşterii și realizării dreptului prevalează față de formalismul procedurilor”.

Această afirmație nu poate fi însă primită ca o critică de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții neindicând norma europeană pretins încălcată. În plus, dezvoltarea subsecventă a motivelor de recurs a dovedit că susținerile recurenților sub aceste aspecte pot fi încadrate în prevederile art. 315 C. proc. civ. (așa cum au fost anterior analizate) și în dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (recurenții făcând această încadrare prin pct. 6 al motivelor de recurs)

Încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este susținută de recurenți prim pct. 6 al motivelor de recurs, prin argumentul că, obținându-se o soluție identică celei pronunțate în primul ciclu procesual, litigiul nu a fost soluționat întru-n termen rezonabil, în sensul acestei norme.

Pentru considerentele anterior expuse pentru care Înalta Curte a constatat că, în rejudecarea pricinii au fost respectate prevederile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel soluționând o pretenție a reclamanților care nu fusese analizată în primul ciclu procesual, așa cum s-a stabilit prin decizia de casare, nici această critică, justificată prin argumentele menționate de recurenți nu poate fi primită.

Respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. nu poate constitui o încălcarea a noțiunii de termen rezonabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Apel Timișoara, conformându-se îndrumărilor date de instanța de recurs sub aspectul probelor ce urmau a fi administrate.

O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul dezlegării date cererii reclamanților de restituire în natură a terenului în litigiu.

În susținerea acestei critici, recurenții arată că „instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, prin refuzul de a restitui în natură întregul teren de sub construcţii și din jurul construcţiilor, în condiţiile în care acest lucru este posibil” întrucât „lucrările subterane, conducte care subtraversează terenul aferent construcţiei nu constituiau impediment la restituirea în natură a terenului”, „aceste lucrări nu ocupă funcţional întregul teren, iar terenul nu este afectat unor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane sau rurale, astfel încât, conform art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 să nu poată fi restituit în natură” (pct. 2 al motivelor de recurs), respectiv că „au fost aplicate greșit prevederile art. 7, 9 și 10 din Legea nr. 10/2001 în privința restituirii în natură a terenului în natură” (memoriu depus ulterior).

În privința aceleiași cereri de restituire în natură se mai arată că „nelegalitatea hotărârii instanţei de apel rezultă și din faptul că ajungând la soluţia de a nu restitui terenul, a luat în considerare o expertiză întocmită de expertul P., care nu a fost plătită în speţă, pe care reclamanții nu și-au însușit-o și de care instanţa nu ar fi trebuit să țină seama, nefiind probă în dosar” (pct. 3 al motivelor de recurs).

Nici această critică nu este fondată.

În ceea ce privește îndreptățirea reclamanților de a beneficia de restituirea în natură a terenului aferent imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, pronunțată la finalizarea primului ciclu procesual, s-a stabilit că reclamanții, cetățeni străini, beneficiază de un drept special de folosință în condițiile art. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 184/2002 aprobată prin Legea nr. 48/2004.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, astfel cum aceasta fost aprobată prin Legea nr. 48/2004: „Cetățenii străini sau apatrizi care au calitatea de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri, situate în intravilanul localităților, pot opta pentru dobândirea unui drept de folosință special care conferă titularului drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de folosință”.

În raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin urmare, față de dezlegarea cuprinsă în decizia de casare vizând aplicarea în cauză a prevederilor art. 11 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, astfel cum aceasta fost aprobată prin Legea nr. 48/2004 și care conferă reclamanților un drept de folosință special asupra terenului, în cauză nu se putea dispune restituirea în natură a terenului aferent solicitat.

În ceea ce privește întinderea acestei suprafețe asupra cărei poartă dreptul special de folosință al reclamanților și care, în opinia recurenților, trebuie să fie mai întinsă decât cea aferentă apartamentelor restituite în natură reclamanților, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum rezultă din cuprinsul art. 11 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 aprobată prin Legea nr. 48/2004, pentru a fi determinată întinderea dreptului de folosință special asupra terenului, trebuie stabilită care ar fi fost întinderea suprafeței de teren care ar fi putut fi restituită în natură în lipsa impedimentului rezultat din calitatea de cetățeni străini sau apatrizi a persoanelor îndreptățite.

Sub acest aspect, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în privința terenului aferent apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii 112/1995 și a dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9 și 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în legătură cu restul suprafeței de teren.

Astfel, potrivit alin. (5) al art. 7 din Legea nr. 10/2001: „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare”. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel nu a inclus suprafețele de teren aferente apartamentelor înstrăinate intervenienților în temeiul Legii nr. 112/1995 între cele ce pot fi restituite reclamanților.

În ceea ce priveşte restul criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul măsurii de restituire în natură a restului suprafeței de teren în litigiu, faţă de natura controlului judiciar efectuat pe calea recursului şi care este exclusiv una de legalitate, instanţa de recurs urmează a verifica dacă, la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat şi interpretat corect aceste dispoziţii legale.

Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, şi care se regăseşte şi în cuprinsul art. 1 şi art. 7 din Lege, constând în prevalenţa restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.

Însă, de la acest principiu al prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, sunt reglementate situaţii, în care, prin excepţie, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent.

Una dintre aceste situaţii de excepţie este cea prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care „(…) pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Punctul 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, amenajări de spaţii verzi, precum şi grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Din perspectiva acestor norme legale, prezenţa unor reţele de canalizare și termoficare, identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză, care subtraversează terenul și care impun asigurarea unei zone de siguranţă, face imposibilă restituirea în natură a suprafeţei solicitate, constituindu-se într-o utilitate publică care, în condiţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenului.

Susținerea vizând nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul respingerii cererii de restituirea în natură a terenului, nelegalitate atrasă de împrejurarea că instanța de apel „a luat în considerare o expertiză întocmită de expertul P., care nu a fost plătită în speţă, pe care reclamanții nu și-au însușit-o și de care instanţa nu ar fi trebuit să țină seama, nefiind probă în dosar”, nu învestește în mod legal instanța de recurs cu analiza ei, neputând fi circumscrisă nici unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Expertiza întocmită de expert P.G. a fost o probă administrată în dosar, iar afirmațiile recurenților în legătură cu această dovadă administrată nu constituie critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor legale menționate.

Sub aspectul dreptului de folosință special recunoscut reclamanților prin decizia recurată, recurenții susțin, în cadrul pct. 11 al motivelor de recurs că „hotărârea instanţei de apel este nelegală și prin prisma faptului că a făcut aplicarea O.G. nr. 184/2002 în ceea ce priveşte restituirea terenului aferent apartamentelor nr. 4 și nr. 5 și, în mod greșit, a acordat reclamanților doar un drept de folosinţă în considerarea calităţii lor de cetăţeni străini, nesocotind faptul că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 312/1995, străinii au dobândit calitatea și dreptul de a obţine terenuri în România ca persoane fizice (dacă sunt cetăţeni ai Uniunii Europene)”.

Susținerea nu este fondată. Câtă vreme aplicarea în cauză a prevederilor art. 11 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, astfel cum aceasta fost aprobată prin Legea nr. 48/2004 și existența unui drept special de folosință în temeiul acestui act normativ au fost stabilite prin decizia nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., incidența în cauză a respectivelor norme legale nu mai putea fi reanalizată de instanța de apel în rejudecarea pricinii și nici nu mai poate fi reiterată în prezenta cale de atac.

O altă critică formulată de recurenți, în susținerea căreia recurenții aduc mai multe argumente, este cea privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării în cauză a dispozițiilor Legii nr. 247/2005.

În acest sens, recurenții arată că „instanţa de apel nu a făcut aplicarea principiului tempus regit actum”, „acceptând retroactivitatea Legii nr. 247/2005” care „nu asigură cadrul necesar soluţionării problemelor privind necesitatea acordării despăgubirilor conform exigențelor Convenția Europene a Drepturilor Omului (pct. 8 al motivelor de recurs), că „la data emiterii dispoziției contestate, Legea nr. 10/2001 prevedea ca modalitate de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobile, fie restituirea în natură, fie despăgubiri băneşti”, astfel încât „este nelegal a se verifica legalitatea dispoziţiei emise de primar prin prisma Legii nr. 247/2005, inexistentă la data emiterii dispoziției contestate și care nu poate retroactiva” (pct. 10 al motivelor de recurs) sau că „instanţa a încălcat art. 15 din Constituţie privind neretroactivitatea legii, prin faptul că în mod greşit în cauză a făcut aplicarea Legii nr. 247/2005, în pofida faptului că raportul dedus judecăţii a fost constituit anterior acestui act normativ” (pct. 11 al motivelor de recurs).

Criticile nu pot fi primite.

Aplicarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 în cauza dedusă judecății a fost stabilită prin decizia nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

În considerentele acestei decizii, instanța de recurs a arătat: „Cu privire la măsurile reparatorii ce se cuvin recurenților-reclamanți pentru partea de imobil ce nu este supusă restituirii se vor avea în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005”.

Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Faţă de conţinutul acestor prevederi legale, problema de drept dezlegată prin decizia de casare vizând actul normativ aplicabil în privința măsurilor reparatorii ce se cuvin recurenților nu mai putea fi reanalizată de instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, nu mai poat fi nici reiterată în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunţate după rejudecarea pricinii.

Prin urmare, respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a soluţionat pretenţiile reclamanţilor sub aspectul măsurilor reparatorii ce li se cuvin pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs care vizau aplicarea în cauză a regimului juridic reglementat de Legea nr. 247/2005.

O altă critică de nelegalitate vizează neacordarea de despăgubiri băneşti pentru partea din imobil care nu a fost restituită în natură (pct. 10 al motivelor de recurs) și încălcarea obligaţiei de a menţiona în hotărâre cuantumul valorilor rezultate în urma efectuării expertizelor, întrucât instanţele de judecată sunt competente să stabilească atât natura, cât și modalitatea despăgubirii și cuantumul acesteia, în cauze care vizează dispoziţii emise anterior apariţiei Legii nr. 247/2005 (pct. 7 al motivelor de recurs).

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Este adevărat că, prin decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii referitor la problema aplicabilităţii dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a statuat în sensul că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică dispoziţiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În cuprinsul deciziei menţionate s-a arătat că deciziile/dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

În cauză, deşi dispoziţia contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar contestaţia formulată împotriva ei se afla pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii, aspecte care creează premisa aplicării deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi, Înalta Curte constată că, în procedura judiciară cu care au sesizat instanţele de judecată, reclamanţii nu au solicitat acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti. Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din precizarea ulterioară a acestei cererii, reclamanții au solicitat aplicarea art. 1.7 din H.G. nr. 498/2003, în sensul acordării unor măsuri reparatorii alternative „prin compensare cu orice bunuri sau servicii disponibile, care sunt acceptate de persoana îndreptăţită”, în cazul în care restituirea integrală în natură a imobilului nu mai este posibilă.

Faţă de principiile disponibilităţii şi al ierarhiei căilor de atac care guvernează desfăşurarea litigiului civil, instanţa de recurs nu poate să examineze aspecte care nu au făcut obiectul cererilor prin care au fost învestite instanţele de judecată sau care nu au fost supuse controlului exercitat de instanţa de apel.

De aceea, îndreptăţirea recurenţilor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti şi cuantumul acestora nu pot fi analizate pentru prima dată în faza de judecată a recursului, critica formulată în acest sens prin motivele de recurs urmând a fi respinsă.

Pe de altă parte, față de dezlegarea dată prin decizia nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, în sensul aplicării în cauză a Legii nr. 247/2005 în privința măsurilor reparatorii ce se cuvin recurenților, nu subzistă obligaţia instanței de a menţiona în hotărâre cuantumul valorilor rezultate în urma efectuării expertizelor.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost reglementate sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată.

În aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri.

Legea defineşte titlurile de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi exersate prin conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea.

Aşa cum în mod expres se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii 245/2007, titlurile de despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Totodată, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile cuprinse în decizia Comisiei Centrale este supusă controlului judecătoresc exercitat de instanţa de contencios administrativ.

Reglementarea dată prin dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este explicită şi imperativă în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire şi acordare a despăgubirilor şi aplicabilă cauzei de faţă, în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ. și de considerentele deciziei nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Prevederile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de faţă pentru considerentele expuse anterior, şi care cuprind norme speciale privind procedura stabilirii şi acordării despăgubirilor, împiedică determinarea concretă a valorii despăgubirilor în cauza de faţă de către instanţa de judecată, aşa cum au solicitat reclamanţii.

Legea nouă permite controlul judecătoresc al reparaţiilor acordate, asigură accesul deplin la toate gradele de jurisdicţie în procedura judiciară, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudenţa Curţii Europene atrage obligaţia statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest neajuns, dar nu posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a crea mecanisme paralele de acordare a măsurilor reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ.

Recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate și pentru încălcarea principiului privind prevalența restituirii prin compensare a bunurilor ce nu pot fi restituite în natură (pct. 9 al motivelor de recurs), a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, deoarece, deși unitatea deținătoare deține bunuri ce pot fi acordate în compensare, această modalitate de restituire nu a fost dispusă în cauză (motiv de recurs formulat prin memoriul depus ulterior).

Critica nu este întemeiată.

Reclamanții au solicitat instanței ca, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să le acorde măsuri reparatorii alternative, „prin compensare cu orice bunuri sau servicii disponibile, care sunt acceptate de persoana îndreptăţită”, așa cum prevăd dispozițiile art. 1.7 din H.G. nr. 498/2003.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale. Textul menţionat se coroborează cu prevederile art. 1 alin. (5) din acelaşi act normativ care instituie obligaţia pentru primari sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, de a afişa lunar un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

În cauză, însă, nu a fost probată împrejurarea că unitatea învestită cu soluționarea notificării formulate de reclamanți ar deține bunuri sau servicii care să poată fi oferite în compensare pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură. Simpla afirmație făcută de către reclamanți prin motivele de recurs, în sensul că unitatea învestită ar deține astfel de bunuri, nesusținută de probele administrate în cauză, nu naşte în sarcina pârâtului obligaţia reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul compensării.

În legătură cu măsura compensării, recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate și pentru încălcarea dispozițiile art. 129 C. proc. civ., arătând că instanța nu a dat dovadă de rol activ față de opţiunile reclamanților privind la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii (pct. 4 al motivelor de recurs).

Nici această critică nu este întemeiată.

Rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate însemna substituirea instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia.

În cauză, reclamanţii au avut posibilitatea de a propune probatorii, instanţa a încuviinţat şi administrat dovezile solicitate în măsura în care serveau la dezlegarea pricinii, iar când a apreciat că probele administrate sunt suficiente, a constatat finalizată cercetarea judecătorească. În măsura în care apreciau că probatoriu existent nu este suficient, reclamanţii aveau posibilitatea de a solicita argumentat, completarea acestuia, indicând probele care ar putea duce la dezlegarea pricinii, neadministrate de instanţă.

Aplicarea principiului prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate duce la încălcarea principiului disponibilităţii care trebuie, deopotrivă, respectat în desfăşurarea procesului civil, şi nici la lipsa oricăror consecinţe procedurale în cazul nerespectării de către părţi a dispoziţiilor referitoare la propunerea probelor.

Se mai susține prin motivele de recurs nemotivarea deciziei recurate sub aspectul nelegalității verificării dispoziţiei emise de primar prin prisma Legii nr. 247/2005, inexistentă la data emiterii dispoziției contestate și care nu poate retroactiva (pct. 10 al motivelor de recurs), respectiv în ceea ce privește nerestituirea în natură a suprafețelor de teren de 454 m.p. și de 110 m.p. (motiv invocat prin memoriul depus ulterior). Se arată, totodată, că instanţa de apel a făcut referire la dispozițiile art. 35 și art. 36 din Legea nr. 7/1996, precum și la art. 480 și art. 660 C. civ., deși trebuia să aibă în vedere dispoziţiile legii speciale și reglementările internaţionale în materia drepturilor omului (pct. 13 al motivelor de recurs).

Exercitând controlul de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată ca fiind nefondate aceste susțineri.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a avut în vedere decizia nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie în ceea ce privește aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 247/2005 și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, raportate la probatoriul administrat, în legătură cu respingerea cererii de restituire în natură a suprafețelor de teren menționate.

Tot astfel, considerentele deciziei cuprind argumentele instanței în susținerea soluției pronunțate, întemeiate pe prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, aplicabilă raportului juridic dedus judecății.

Modul de redactare a hotărârii respectă exigențele art. 261 C. proc. civ. și permite exercitarea controlului judiciar de legalitate pe calea recursului, astfel încât nu se poate dispune modificarea deciziei recurate în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., așa cum se solicită prin motivele de recurs.

Înalta Curte constată că pct. 12 al motivelor de recurs cuprinde o simplă afirmație în sensul încălcării de către instanța de apel „a prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, precum și a reglementările internaţionale în materie de drepturile omului mai favorabile și prioritar aplicabile în speţă, fiind contrară și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie”.

Acest punct al motivelor de recurs nu cuprinde precizări de natură juridică a eventualelor greşeli pe care le conţine hotărârea recurată, determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Nu se poate considera că simpla indicare a prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, precum și a reglementărilor internaţionale reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigenţelor prevăzute de art. 302¹ C. proc. civ. Cerinţele art. 302¹ C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.

Prin urmare, Înalta Curte nu se consideră legal învestită cu exercitarea controlului judiciar în temeiul pct. 12 al motivelor de recurs.

Prin pct. 14 al motivelor de recurs se susține că instanţa de apel, admiţând apelul, a omis să acorde cheltuieli de judecată, deși reclamanții au efectuat cheltuieli de 10.500 RON, reprezentând onorarii de avocaţi și experţi.

Această critică este întemeiată.

Prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, iar Înalta Curte apreciază că, în cauză, o astfel de culpă procesuală a existat în sarcina pârâtului Primarul Municipiului Timișoara, în faza de judecată a apelului.

Potrivit deciziei recurate, instanța de apel a găsit întemeiat apelul declarat de reclamanți și urmare a admiterii acestuia, a schimbat sentința apelată și a admis în parte contestația formulată.

Așa cum au probat cu înscrisurile existente la dosarul instanței de apel, și așa cum precizează și prin motivele de recurs, cheltuielile efectuate de reclamanți s-au ridicat la suma de 10.500 RON.

Fără a contesta culpa procesuală a pârâtului Primarul Municipiului Timișoara în faza de judecată a apelului, Înalta Curte constată însă că, rejudecând fondul litigiului, urmare a apelului declarat de reclamanți și a schimbării sentinței apelate, instanța de apel a admis numai parțial contestația formulată.

De aceea, Înalta Curte va constata, prin aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., dreptul reclamanților de a obține obligarea pârâtului la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 6.500 RON, corespunzătoare soluției de admitere parțială a contestației formulate.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi și, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 274 C. proc. civ., va modifica în parte decizia recurată în sensul că va obliga pârâtul Primarul Municipiului Timişoara la plata sumei de 6.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi, menținând celelalte dispoziţii ale deciziei.

Pentru aceleași argumente, în baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Primarul Municipiului Timişoara la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţii H.P.H. şi U.A.H. în dosarul de recurs, față de împrejurarea că admiterea recursului a fost determinată doar de unul din motivele de recurs formulate.

II. Recursul declarat de pârâții Consiliul Local Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara.

Recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru restituirea în natură a apartamentelor nr. 4 şi nr. 5 care, în opinia recurenților-pârâți, nu sunt unităţi locative de sine-stătătoare, ci doar anexe ale apartamentelor nr. 1, 2 şi 3, astfel încât, din perspectiva prevederilor Legii nr. 10/2001, nu pot fi retrocedate în natură foştilor proprietari.

Critica nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 6661 din 06 iulie 2006, pronunţată în finalizarea primului ciclu procesual derulat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: „Din copia cărții funciare depusă la dosar rezultă că imobilul din Timișoara, județul Timiș, era compus din trei apartamente însă în anul 1992 s-a dispus apartamentarea în sensul că s-au construit cinci apartamente, astfel că apartamentele nr. 4 și nr. 5 nu sunt dependințe așa cum s-a susținut de recurentul-pârât“.

Faţă de conţinutul prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegarea dată de instanța de recurs prin decizia de casare asupra criticii vizând regimul juridic al apartamentelor nr. 4 și nr. 5 în sensul că acestea sunt unități locative de sine stătătoare, iar nu dependințe ale celorlalte apartamente, era obligatorie pentru instanța de apel în rejudecarea pricinii. Prin urmare, susținerile formulate de pârât în acest sens nu mai puteau fi reanalizate de instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunţate după rejudecarea pricinii.

Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de pârâții Consiliul Local Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara nu cuprind și alte critici în afara celei anterior enunțată și analizată, care să poată fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, acest recurs.

III. Recursul formulat de intervenienţii C.A.L., S.M., L.D.M., P.L.D.O., P.S.G.V. și D.G.

Intervenientele susțin că, prin decizia civilă nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus o casare totală a deciziei instanței de apel, ceea ce impunea obligația Curții de apel ca, la rejudecarea pricinii, să analizeze susținerile intervenientelor legate de regimul juridic al apartamentelor nr. 4 şi nr. 5, în sensul că aceste spaţii nu au avut niciodată altă destinaţie decât aceea de dependinţe.

Critica nu este întemeiată, iar recursul urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Într-adevăr, dispozitivul deciziei civile nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinde mențiunea casării deciziei nr. 943 din 18 aprilie 2005 și a încheierii din 20 iunie 2005 ale Curții de Apel Timișoara. Însă, decizia de casare conține dezlegări obligatorii care nu pot fi ignorate la rejudecarea pricinii, chiar dacă prin dispozitivul deciziei instanței de recurs nu a fost menținută niciuna dintre dispozițiile hotărârii pronunțate de instanța de apel în primul ciclu procesual.

Aceste dezlegări ale instanței de recurs nu pot fi nesocotite cu motivarea că, prin decizia Înaltei Curți, a fost dispusă o casare totală care impune reluarea judecății în apel sub toate aspectele deduse judecății.

Prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cuprind mențiunea că „în caz de casare”, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, fără a distinge, după cum această casare este una totală sau parțială.

Or, pentru considerentele anterior expuse în analizarea recursului declarat de pârâții Consiliul Local Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, decizia civilă nr. 6661 din 06 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprindea o dezlegare obligatorie pentru instanța de apel în privința apartamentelor nr. 4 și nr. 5, în sensul că acestea sunt unități locative de sine-stătătoare, iar nu dependințe ale celorlalte apartamente din imobil, iar față de prevederile art. 315 C. proc. civ., susținerile intervenientelor sub acest aspect nu mai puteau fi reanalizate de Curtea de apel în rejudecarea pricinii.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca nefondată această critică și, pe cale de consecință, și pe cea prin care se susține că, întrucât aceste apartamente nu sunt unități locative de sine-stătătoare, terenul aferent celor două apartamente nu ar putea fi restituit în natură.

Printr-o cerere depusă ulterior, la data de 06 iunie 2012, intervenientele C.A. și S.M. au invocat un motiv nou de recurs, pe care l-au apreciat ca fiind de ordine publică, și prin care au susținut că decizia recurată este nelegală deoarece instanța de apel, rejudecând pricina, a lăsat nesoluționate cererile de intervenție în interes propriu.

Înalta Curte apreciază că nepronunțarea instanței de apel asupra cererilor de intervenție nu constituie un motiv de ordine publică, care să poată fi invocat în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Nesoluționarea acestor cereri nu afectează un interes general pentru a atrage o nulitate absolută, ci lezează un interes particular, cel al intervenientelor care pot exercita căile de atac cu respectarea condițiilor legale, inclusiv sub aspectul termenului de motivare a recursului.

Prin urmare, constatând că motivul de recurs formulat prin cererea depusă la data de 06 iunie 2012 nu este unul de ordine publică și că această cerere este depusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 303 C. proc. civ., față de prevederile art. 306 C. proc. civ. și 103 C. proc. civ., Înalta Curte nu va analiza legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva acestui motiv de recurs.

Deși atât recurenții-reclamanți, cât și recurentul-pârât au indicat prin motivele de recurs formulate prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu va exercita controlul judiciar din perspectiva acestui caz de modificare a deciziei. Niciuna din criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs, câtă vreme hotărârea recurată nu s-a bazat pe interpretarea unui act juridic care, greşită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanţii H.P.H. şi U.A.H. împotriva deciziei civile nr. 975 din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Modifică în parte decizia în sensul că obligă pe pârâtul Primarul Municipiului Timişoara la plata sumei de 6.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţii H.P.H. şi U.A.H.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Obligă pe intimatul-pârât Primarul Municipiului Timişoara la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţii H.P.H. şi U.A.H. în dosarul de recurs.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara şi de intervenienţii C.A.L., S.M., L.D.M., P.L.D.O., P.S.G.V., D.G. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 iunie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4218/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 4221/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 4192/2012. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4194/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 4198/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 4218/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4221/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4225/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Rectificare carte funciară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4235/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4240/2012. Civil. Pretenţii. Recurs