ICCJ. Decizia nr. 4268/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4268/2012
Dosar nr. 6567/30/2009
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3121/PI din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6567/30/2009 a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanţii K.S., V.A. şi S.C.A. împotriva pârâtului Primarul Municipiului Timişoara.
În consecinţă, a fost anulată dispoziţia din 27 august 2009 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara şi a fost a obligată entitatea administrativă să soluţioneze notificarea din 31 iulie 2001, vizând restituirea in natură a imobilului situat in Timişoara, cu observarea considerentelor deciziei civile nr. 1491 din 25 februarie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 7393/2003, respectiv verificarea aspectelor referitoare la legalitatea procedurii execuţionale desfăşurată de Administraţia Financiară a Judeţului Timiş, sens în care se va stabili dacă imobilul avea sau nu destinaţia prevăzută de art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960 şi, respectiv de calitatea emitentului, care se va analiza în raport de situaţia juridică actuală a imobilului şi care se va arăta în cuprinsul deciziei, cu indicarea considerentelor de fapt şi de drept ale soluţiei adoptate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că entitatea emitentă a dispoziţiei din 27 august 2009 nu a analizat şi nu a stabilit dacă imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu respectarea dispoziţiilor legale în cauză.
Prin dispoziţia din 27 august 2009 a Primarului Municipiului Timişoara, s-a respins din nou cererea de restituire a imobilului, motivată de lipsa unor acte doveditoare a dreptului de proprietate la dosarul administrativ; se substituie, în fapt, obligaţia entităţii administrative de a verifica aspectele referitoare la legalitatea procedurii execuţionale, desfăşurate de Administraţia Financiară a Judeţului Timiş, sens în care trebuia să se stabilească dacă imobilul în litigiu avea sau nu destinaţia prev. de art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960 şi dacă există posibilitatea restituirii în natură a imobilului faţă de situaţia juridică actuală a acestuia, în raport de probatoriul administrat în dosarul administrativ.
Termenul de depunere a actelor doveditoare, prev. de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu este unul de decădere, iar principiul realizării dreptului prevalează în raport de cel al respectării procedurii, iar potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută de actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau aceasta s-a pus în executare, prezumţie ce nu operează decât în situaţia în care există probe contrare, care conduc la o altă concluzie, în baza art. 26 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, modificată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, iar prin decizia civilă nr. 951 din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara s-a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Notificarea formulată de K.I., K.S., V.A. şi S.C.A. vizând restituirea imobilului din litigiu a fost respinsă prin dispoziţia din 12 decembrie 2002 a Primarului Municipiului Timişoara.
Această dispoziţie a fost anulată, fiind obligat pârâtul să emită o nouă decizie (decizia civilă nr. 111 din 03 septembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara şi decizia civilă nr. 1491 din 25 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Prin deciziile sus-evocate, s-a reţinut calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţia din 27 august 2009 emisă de Primarul Municipiului Timişoara s-a respins din nou notificarea cu motivarea nedepunerii actelor doveditoare în faza administrativă.
Instanţa de apel a reţinut că depunerea actelor doveditoare poate fi realizată şi în faza judiciară.
S-a mai reţinut că sunt nefondate şi susţinerile vizând nesemnarea procesului-verbal la care fac referire dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 câtă vreme procedura încheierii procesului-verbal este reglementată în favoarea persoanei îndreptăţite, aceasta având facultatea de a cere sau nu semnarea acestui înscris.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pentru Primarul Municipiului Timişoara solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, faţă de starea de fapt conturată şi de faptul că notificatorii nu şi-au completat actele doveditoare în ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi nici nu s-au prezentat pentru îndeplinirea dispoziţiilor art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ce priveşte semnarea procesului-verbal privind starea de fapt a imobilului revendicat.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellarum şi a obiectului dedus judecăţii.
Stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001 doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ar avea ca efect împiedicarea accesului liber la justiţie, drept recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi al dreptului la un proces echitabil consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Ca atare, este nefondată susţinerea recurentului legată de depunerea actelor doveditoare doar în faza administrativă.
Cum din actele doveditoare rezultă calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul să plătească intimatului V.A. suma de 815 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 951/A din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pârâtul Primarul Municipiului Timişoara să plătească intimatului-reclamant V.A. 815 RON cheltuieli de judecată, în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4265/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4270/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
