ICCJ. Decizia nr. 4291/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la 24 iunie 2010 reclamanta M.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la 500.000 euro echivalent în lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, A.G., condamnat de statul comunist la pedeapsa cu închisoarea pentru activitate intensă împotriva clasei muncitoare, prevăzută și pedepsită de art. 1931C. pen. din 1936.
în motivarea cererii s-a arătat că prin sentința penală nr. 183 din 30 martie 1955 a fost condamnat la 4 ani de detenție pentru infracțiunea de activitate intensă împotriva clasei muncitoare, prevăzută și pedepsită de art. 1931C. pen. din 1936, reținându-se că inculpatul în calitatea sa de agent al poliției de frontieră și ulterior, registrator la chestura Poliției Arad,a luat parte la razii cu ocazia zilei de 1 mai și alte misiuni de supraveghere a muncitorilor. De asemenea fiind calificat dușman al poporului i-a fost confiscată averea imobilă personală și nu i-a fost computată detenția preventivă, executând astfel o pedeapsă de 3 ani și opt luni din care un an la închisoarea Făgăraș și doi ani la canalul Dunăre - Marea Neagră.
A arătat reclamanta că urmare a condamnării tatălui său viața tuturor membrilor familiei a fost afectată, reclamantei fiindu-i respinsă înscrierea la Facultatea de Științe economice, iar fratele său fiind exmatriculat de la Facultatea de Teologie.
A solicitat acordarea daunelor morale suferite de tatăl său, pentru durerile psihice, pentru prejudiciul de agrement pentru imposibilitatea de a desfășura o viață normală și de a se manifesta liber, pentru valorile morale lezate cât și pentru prejudiciile produse ca urmare a lezării onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane.
în drept și-a întemeiat cererea pe prevederile Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 498 din 27 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosar, s-a admis în parte acțiunea civilă privind pe reclamanta M.A. și pe pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
A fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice către reclamantă la plata sumei de 5.000 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.
A fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a reținut că așa cum rezultă din sentința penală nr. 183 din 30 martie 1955 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, A.G., tatăl reclamantei fost condamnat la 4 ani de detenție pentru infracțiunea de activitate intensă împotriva clasei muncitoare, prevăzută și pedepsită de art. 1931C. pen. din 1936, reținându-se că inculpatul în calitatea sa de agent al poliției de frontieră și ulterior, registrator la chestura Poliției Arad, a luat parte la razii cu ocazia zilei de 1 mai și alte misiuni de supraveghere a muncitorilor.
în cauză instanța a constatat că reclamanta face parte din categoria persoanelor ce pot solicita daune morale, infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 1931C. pen. din 1936 făcând parte din cele enumerate de art. 1,alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
Deși nu este definit prejudiciul moral prin acesta ar trebui înțeleasă atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane caracterizată nu numai prin punerea acestei persoane într-o situație de inferioritate față de propria sa apreciere ci și atragerea ostilității, oprobriului, celorlalți membrii ai comunității. Este de netăgăduit că orice infracțiune sau măsură cu caracter administrativ constând în desprinderea unei persoane de mediul în care a trăit și inserarea într-un alt mediu în care este supus măsurilor coerciționale specifice sistemului penitenciar, produce suferințe pe plan fizic, moral, social și profesional iar o astfel de măsură lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale și că produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unor compensații materiale.
De altfel este de notorietate că singura "greșeală" a celor care au făcut obiectul unor astfel de condamnări a fost aceea că făcând parte dintr-un anumit sistem ce avea drept obiect de activitate menținerea ordinii sociale la un moment dat în funcție de sistemul legislativ, și-au îndeplinit obligațiile normale, specifice unui stat de drept în care mișcările sociale determinate de apartenența la mișcarea comunistă erau pedepsite. Luarea uneia dintre măsurile în discuție a dus la pierderea întregii agoniseli și, ca urmare a condițiilor inumane de viața de care au avut parte, a sănătății, astfel că mulți dintre cei condamnați nu numai că nu și-au mai recăpătat proprietățile dar au fost obligați permanent să-și cheltuiască veniturile pentru refacerea sănătății.
Cum legiuitorul nu a arătat criteriile ce ar trebui avute în vedere la stabilirea sumei ce ar veni să compenseze prejudiciul suferit, acesta fiind inestimabil, instanța trebuie să încerce să stabilească o sumă care deși nu poate realiza o repunere în situația anterioară cel puțin poate procura anumite satisfacții de ordin moral.
în cauză pe lângă aceste precizării de ordin general la stabilirea cuantumului instanța a avut în vedere și efectele pe care condamnarea tatălui reclamantei a avut repercusiuni și asupra celorlalți membri ai familiei. Este adevărat că legiuitorul nu are în vedere aceste aspecte și că în principal trebuie împlinită condiția condamnării pentru una dintre infracțiunile prev.de art. l din lege, însă nu se poate face abstracție și de aceste elemente fiind de notorietate faptul că oprobriul atras de condamnat se răsfrânge și asupra membrilor familiei acestuia.
Tribunalul a apreciat că suma de 5.000 euro, echivalent în lei la data plății, deși nu poate acoperii în întregime un prejudiciu poate ameliora suferințele părintelui reclamantei.
1. - împotriva sentinței a declarat apel reclamanta M.A., solicitând admiterea apelului, întrucât este îndreptățită la acordarea daunelor morale, raportat la suferințele suferite de autorul său și întreaga familie, ca urmare a condamnării acestuia.
A susținut că limitarea sumei ce se poate acorda cu titlu de daune morale, încalcă următoarele principii, principiul neretroactivității legii civile (art. 15 alin. (2) din Constituție), dreptul la un proces echitabil prin introducerea unor plafoane derizorii, principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele arestate în prezent, conform dreptului comun.
O altă critică ce va fi adusă Ordonanței de Urgență, este limitarea despăgubirilor ce pot fi solicitate doar în cazul foștilor deținuți politici.
Un alt motiv de apel se referă și la cheltuielile de judecată pe care în mod greșit instanța de fond le-a acordat doar parțial.
Mai mult prin reducerea onorariului plătit avocatului reclamanta ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată.
Prin concluziile scrise a arătat că s-a admis excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 62/2010, așa încât limitarea sumei solicitată drept daune morale, devine un abuz.
S-a încălcat în cauză dreptul la un proces echitabil prin introducerea unor plafoane derizorii; art. 14 CEDO privind principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii; principiul neretroactivității legii.
2. - împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului cu consecința respingerii acțiunii și în subsidiar admiterea în parte conform cu O.U.G. nr. 62/2010, întrucât reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, fiind despăgubită pecuniar, în consecință Legea nr. 221/2009 aplicându-se numai în cazurile deosebite prin care această reparație se dovedește a fi insuficientă.
în principal a arătat că daunele morale sunt neîntemeiate și nedovedite.
în subsidiar, în situația în care se consideră întemeiată acțiunea reclamantei, arată că daunele morale acordate sunt exagerate, ele trebuind a fi acordate în baza unor criterii obiective, iar O.U.G. nr. 62/2010 - fixează limite de sume în această situație.
Reclamanta trebuia să facă dovada calității de unică moștenitoare, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.
S-a mai invocat și faptul că hotărârea pronunțată este lovită de nulitate întrucât potrivit art. 4 pct. 5 din Legea nr. 221/2009 era obligatorie participarea procurorului.
De asemenea criticile au privit și acordarea cheltuielilor de judecată în suma propusă, nejustificate, apreciază apelantul, întrucât acțiunea a fost admisă în parte și aceste acțiuni sunt scutite de taxa de timbru.
Prin decizia nr. 393 din 19 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a l-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta M.A.
Prin aceeași sentință a fost admisă cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamanta M.A. și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 lei cu acest titlu.
S-a reținut că la momentul promovării acțiunii de către reclamantă nu mai erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii Injustiție.
Prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și ca atare dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.
La momentul soluționării apelurilor prezente, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.
Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională ( Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169/2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 151 din 12 aprilie 2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.
Instanța constată că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la CEDO. în sensul acestui din urmă text, reclamanta nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. In acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele Eeg. Slachtuis Verbist c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 noiembrie 2005, Ogis - Institut Stanislas, Ogec St. PieX Et Blanche de Castille c. Franței, cererea nr. 42219/98 și 54563/2000, hotărârea din 27 mai 2004.
în motivarea dată de Curtea Constituțională deciziei de constatare a neconstitu?ionalită?ii textului de lege în discuție s-a motivat faptul că soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin (1) lit. a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. (3) din Constituție.
în această speță similară celei prezente s-a statuat că anularea dreptului la compensații a fost rezultatul constatării neconformității legii cu Constituția, iar nu al intervenției legislativului în scopul de a obține un avantaj evident pentru stat, ceea ce nu încalcă dreptul la un proces echitabil.
în speță, dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției.
Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul suveran. Acest drept al statului a fost statuat și de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte adoptate și aplicate de fostul regim. In aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu există temei în Constituția actuală pentru interpretarea extensivă a dispozițiilor legale cu caracter reparator.
în această situație așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1358 și 1360/21 octombrie 2010, nu se poate susține că reclamanții au dobândit o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența CEDO), prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza Kopecky contra Slovaciei).
S-a mai reținut că totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Prin urmare, apreciind că, față de cele expuse, reclamanta nu a putut dobândi o "speranță legitimă", în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este neîntemeiată.
Totodată s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din legea 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă.
în principal s-a reținut, prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, de către Curtea Constituțională, că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
în consecință, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica, iar instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuă judecarea cauzei, având obligația de a nu aplica prevederile legale a căror neconstitu?ionalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
în măsura în care este necesar și în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, instanța aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Cum în speță dispozițiile legale în discuție nu au fost înlocuite, cum aceste dispoziții pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, și-au încetat efectele și nu mai sunt aplicabile la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât contravin Constituției, se concluzionează că sentința prin care s-a respins acțiunea, va fi menținută în controlul judiciar de față, ca legală și temeinică.
Față de cele expuse dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 1,art. 4,art. 16 alin. (1) Constituție, art. 6 CEDO și art. 14 CEDO, invocate nu se aplică în cauză, reclamanta beneficiind totodată de un proces echitabil așa cum este reglementat de Convenție sub aspectul temeiului, al dreptului la apărare, al posibilității administrării de probe.
Totodată prin RIL nr. 12/2011 înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Raportat la cele expuse, este cert că nu-și găsesc aplicare nici O.U.G. nr. 62/2010 în privința limitării sumelor ce puteau fi acordate în conformitate cu art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
în acest context critica referitoare la verificarea calității procesuale active unice a reclamantei, nu mai are suport față de soluția pronunțată.
Dintr-o altă perspectivă, pretinsa noțiune de "calitate procesuală activă unică" nu este riguros juridică, întrucât calitatea procesuală activă (legitimatio ad caasam), care exprimă identitatea între partea reclamantă și cel ce se pretinde titular al dreptului dedus judecății, nu poate fi multiplă, iar existența mai multor cereri, cu același obiect, aceeași cauză juridică și între aceleași părți, poate fi paralizată prin invocarea excepției de litispendență sau a autorității de lucru judecat.
Este nefondată critica referitoare la cauza de nulitate absolută a hotărârii derivată din neparticiparea procurorului la judecarea acțiunii, dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 dispunând cu privire la obligativitatea participării numai în cazul în care s-a formulat o cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, acțiunea dedusă judecății nu are un astfel de petit.
A fost înlăturată ca neîntemeiată critica apelantului Ministerul Finanțelor Publice reprezentant al Statului Român în privința cheltuielilor de judecată întrucât, cheltuielile de judecată, corect acestea trebuiau acordate integral, întrucât admiterea în parte a acțiunii se referă doar la cuantumul despăgubirilor solicitate și acordate, iar limitarea s-a făcut de instanță în baza modificărilor aduse legii după data promovării acțiunii, astfel că nu se poate reține vreo culpă procesuală reclamantei și intervenientei.
Aceeași rațiune subzistă și în faza apelului - întrucât neconstituționalitatea dispozițiilor legale care au constituit temeiul de drept al acțiunii, a intervenit după promovarea acțiunii. Se impune schimbarea sentinței în privința soluției dată capătului de cerere privind cheltuielile de judecată în sensul admiterii și acordării acestora în totalitate.
Prin promovarea Legii nr. 221/2009 s-a creat aparența pentru parte a obținerii unor beneficii, fapt ce a implicat declanșarea unui proces, cheltuielile efectuate de persoana fizică, angajarea de avocat cu consecința achitării onorariului către acesta.
Faptul că ulterior prin intervenția legiuitorului, textul de lege a fost abrogat, nu este culpa persoanei fizice, care a fost supusă la cheltuieli, datorită de fapt unei culpe ce nu-i aparține ei, ci statului.
împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta și pârâtul au declarat recurs.
1. - Reclamanta critică soluția din apel sub aspectul greșitei soluționări la acordarea daunelor morale, raportat la suferințele suferite de autorul său și întreaga familie, ca urmare a condamnării acestuia, iar limitarea sumei ce se poate acorda cu titlu de daune morale, încalcă principiul neretroactivității legii civile (art. 15 alin. (2) din Constituție), dreptul la un proces echitabil prin introducerea unor plafoane derizorii, principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele arestate în prezent, conform dreptului comun.
Mai arată că s-a admis excepția de neconstituționalitate a OUG nr. 62/2010, așa încât limitarea sumei solicitată drept daune morale, devine un abuz și, așa fiind, s-a încălcat în cauză dreptul la un proces echitabil prin introducerea unor plafoane derizorii, art. 14 CEDO privind principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii; principiul neretroactivității legii.
2. - Prin recursul declarat de pârât se critică soluția din apel numai cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care partea care cade în pretenții le datorează. în acest sens, recurentul susține că numai partea aflată în culpă procesuală este obligată la plata cheltuielilor de judecată și, având în vedere respingerea acțiunii reclamantei pentru lipsa temeiului juridic, în mod eronat s-a admis cererea accesorie de obligare la plata cheltuielilor de judecată. Invocă ca temei de drept art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în consecință recurentul - pârât solicită admiterea recursului, modificarea decizie atacate în sensul înlăturării obligării Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta M.A. și menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.
1. - Recursul reclamantei este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
în adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei S-a considerat că aceste decizii sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Criticile recurentului - reclamant vizează aplicarea greșită a deciziilor Curții Constituționale, în urma cărora norma în discuție și-a încetat aplicabilitatea, deoarece intervenția instanței de contencios constituțional este contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că "urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.".
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntara), în absența unei dispoziții legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanța supremă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. -15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. Pentru aceleași considerente anterior expuse, înalta Curte urmează să respingă criticile formulate de reclamantă vizând dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
2. - în ceea ce privește recursul declarat de pârât este fondat pentru următoarele considerente:
Prealabil examinării acestui recurs, înalta Curte constată că motivele invocate se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Solicitarea recurentului-pârât de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată este fondată în raport de dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile în speță, "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri.
Or, în speță, prin soluția pronunțată în apel, de respingere a acțiunii reclamantei nu rezultă culpa procesuală a acesteia, una din condițiile de admisibilitatea a unei cereri în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Așa fiind, în mod greșit și cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 1.000 lei.
Prin urmare, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., situație în care înalta Curte a admis recursul pârâtului, a modifica sentința decizia Curții de Apel, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta M.A., cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4294/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4286/2012. Civil → |
|---|
