ICCJ. Decizia nr. 4295/2012. Civil
| Comentarii |
|
Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM - a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și Cooperativa "Arta Textilă", nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind înstrăinarea spațiului comercial situat în București, sesizând Judecătoria Sectorului 5 București cu acțiunea la data de 17 mai 2005.
Reclamanta, a susținut că spațiul comercial care face obiectul contractului de vânzare - cumpărare este proprietatea sa, preluat prin Protocolul din 24 iulie 1992 de la I.P.R.E.C. București, drept confirmat și prin sentința nr. 53/2004 a Curții de Arbitraj de pe lângă UCECOM, iar contractul s-a încheiat între pârâte cu încălcarea flagrantă a condițiilor de validitate a acestuia.
Pârâtul Municipiul București prin întâmpinare, a solicitat să se constate necompetența materială a Judecătoriei Sectorului 5 iar pe fond, respingerea acțiunii întrucât Decretul nr. 258/1987 a prevăzut ca lucrările să fie finanțate din fondurile de investiții ale Consiliului popular municipal București și nicio cooperativă din subordinea UCMB - CIPN nu a decontat valoarea lucrărilor la spațiile cu altă destinație decât locuințe.
Cooperativa "Arta Textilă" București formulează cerere de intervenție în interes propriu invocând excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București, excepția lipsei de interes a acțiunii și a conexității cu dosarul a cărei acțiune privea atât părțile din această cauză cât și cumpărătorii succesivi ai spațiului în litigiu, respectiv SC B.I.L. SRL și SC E. SRL.
Printr-o acțiune conexă înregistrată la aceeași instanță la 6 iulie 2005 reclamanta Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM, a solicitat în contradictoriu cu Primăria București, Cooperativa "Arta Textilă", SC B.I.L. SRL și SC E. SRL, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria București și Cooperativa "Arta Textilă", nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Cooperativa "Arta Textilă" în calitate de vânzător și SC B.I.L. SRL, precum și nulitatea contractului încheiat între SC B.I.L. SRL în calitate de vânzător și SC E. SRL.
Prin încheierea din 17 noiembrie 2005. în temeiul dispozițiilor art. 164 C. proc. civ. s-a dispus întrunirea cauzelor aflate pe rolul instanței.
Prin sentința civilă nr. 6884 din 17 noiembrie 2005, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București.
Prin cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamantei SC A.G. SRL a solicitat admiterea acțiunii, justificând interesul cererii prin calitatea sa de locatar al spațiului comercial în litigiu.
Tribunalul, prin sentința comercială nr. 12353 din 30 octombrie 2007, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a respins acțiunea principală și cererea conexă și a respins cererea de intervenție în interesul reclamantei ca neîntemeiată.
Instanța de fond a reținut cu privire la calitatea procesuală a reclamantei, că titularul dreptului la acțiune în nulitatea absolută a unui act juridic poate fi orice persoană interesată, iar reclamanta a invocat titlul său de proprietate, ce nu poate fi supus controlului judiciar decât în cadrul unei acțiuni în revendicare.
Pe fondul litigiului, tribunalul a considerat că Primăria Municipiului București a apreciat calitatea sa de proprietar al imobilului, pe care l-a transmis prin proces verbal de predare-primire Cooperativa "Arta Textilă", întreprindere care a plătit suma de 16.587.092.428 lei drept preț, iar ulterior - la data de 2 martie 2005 - a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate atât în favoarea UCECOM (la data de 17 februarie 2005) cât și în favoarea Cooperativei "Arta Textilă", la 28 februarie 2005, a determinat tribunalul să considere că nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru anularea actelor translative de proprietate încheiate succesiv de Cooperativa "Arta Textilă" și SC B.I.L. SRL, reaua credință a cumpărătorilor, ca o cerință pentru anularea contractelor nefiind îndeplinită.
Instanța de fond, totodată a apreciat că existența unor înregistrări paralele în cartea funciară nu e imputabilă pârâtelor și nu poate face dovada relei credințe, cu atât mai mult cu cât Cooperativa "Arta Textilă" a înstrăinat numai lotul B, după efectuarea operațiunii de dezmembrare.
Curtea de Apel București, prin Decizia comercială nr. 259 din 16 mai 2008, a admis apelurile UCECOM și SC A.G. SRL a desființai sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare.
Instanța de apel a reținut că tribunalul nu a analizat și condiția calității de proprietară a UCECOM care în condițiile abrogării H.G. nr. 1061/1990 fac dovada aparenței dreptului de proprietate în favoarea acesteia.
A mai reținut curtea de apel că instanța de fond a apreciat ab initio că nu se impune cercetarea calității de proprietar al reclamantei, dar totodată că dreptul de proprietate aparține pârâtei Primăria Municipiului București ce a plătit în întregime contravaloarea lucrărilor de construcții ale imobilelor în litigiu.
Prin Decizia nr. 364 din 9 februarie 2009, înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâtele Cooperativa "Arta Textilă" SC B.I.L. SRL, Primăria București, și SC E. SRL.
Instanța supremă a statuat ca se impunea ca instanța de fond să analizeze dreptul de proprietate al reclamantei întrucât se invoca vânzarea lucrului altuia.
în rejudecare, tribunalul, prin sentința comercială nr. 210 din 12 ianuarie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea și cererea de intervenție accesorie ca nefondate.
Cu privire la calitatea procesuală activă, instanța a reținut că reclamanta a dovedit interesul său în solicitarea nulității contractelor prin evocarea titlului de proprietate care constituie o aparență de drept.
în privința motivelor de nulitate a raporturilor rezultate din contractele de vânzare-cumpărare tribunalul a reținut că dacă una dintre condițiile nulității vânzării lucrului altuia, nu este îndeplinită, respectiv ambele părți să fie de rea credință, sancțiunea nulității nu e aplicabilă.
Instanța de fond a considerat buna-credință a pârâtelor Primăria Municipiului București - căreia i s-au reținut motive rezonabile să se considere proprietarul imobilului, fiind beneficiarul și finanțatorul investiției - și Cooperativa "Arta Textilă" - care verificând cartea funciară a avut motive rezonabile să considere proprietatea P.M.B. căreia s-a plătit prețul. în acest sens, instanța a considerat inaplicabil principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis întrucât elementul esențial pentru existența nulității actului, reaua credință, nu a fost dovedită.
Prin Decizia comercială nr. 260 din 17 mai 2011, Curtea de Apel București, a respins apelurile reclamantei și intervenientei SC A.G. SRL. S-a reținut, în esență, că prin abrogarea art. 2 din H.G. nr. 1061/1990, bunurile scoase din patrimoniul celor vătămați, au revenit acestora, fără însă ca dreptul de proprietate să fie recunoscut în justiție. Prin Decret al Consiliului de Stat al RSR nr. 258/1987 s-a stabilit finanțarea unor lucrări de construcții din fondurile Consiliului Popular al Municipiului București și ale Ministerului Energiei Electrice, iar în 22 martie 1990 s-a încheiat convenția între D.G.D.A.L. - aflat în subordinea Consiliului popular al municipiului - și UCECOM - I.P.R.E.C. în calitate de beneficiar al spațiilor comerciale, prin care cooperația avea obligația, printre altele, să deconteze lucrările pentru spațiile sale, din fonduri proprii Executarea lucrărilor de către Municipiul București pe terenul său, pe care reclamanta apelantă nu Ie-a plătit, a justificat, în opinia instanței de apel, ca acesta să se considere proprietar și să încheie procesul verbal din 15 decembrie 2004, de predare a spațiilor către Cooperativa Arta Textilă și protocolul din 17 decembrie 2004.
Mai reține, instanța de apel, că apelanta nu și-a valorificat drepturile pretinse printr-o acțiune de drept comun și nici nu a probai reaua credință a pârâtei Cooperativa Arta Textilă, al cărui act de proprietate a fost validat de un birou notarial, care a apreciat valabilă înscrierea în cartea funciară, la data de 28 februarie 2005, a dreptului și lipsa dovezilor privind nulitatea actului încheiat între Primăria Municipiului București și Cooperativa Arta Textilă.
împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta și intervenienta au declarat recurs.
1. - Recurenta UCECOM și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. susținând că, instanța interpretând greșit H.G. nr. 1061/1990, H.G. nr. 246/1993, sentința civilă nr. 61/1994 pronunțată de Curtea de Apel București și Decizia nr. 142/1995 a Curții Supreme de Justiție, precum și convenția din 22 martie 1990 și Decretul nr. 258/1987, a schimbat înțelesui vădit al acestora.
Astfel, consideră recurenta că, prin abrogarea art. 2 al H.G. nr. 1061/1990 prin care spațiile comerciale din blocurile neterminate treceau din proprietatea întreprinderilor comerciale sau asociațiile de grup, în proprietatea D.G.D.A.L. - București, expres prevăzută de H.G. nr. 246/1993 și constatat prin hotărârile judecătorești menționate, dreptul de proprietate asupra spațiilor a fost recunoscut reclamantei.
în privința Decretului nr. 258/1987 recurenta susține că, instanțele în mod greșit au considerat că atât apartamentele cât și spațiile comerciale au fost finanțate de C.P.M.B. când, în realitate, din prevederile decretului rezultă că numai apartamentele erau finanțate din fondurile de investiții ale consiliului. Iar prin convenția de cooperare din 22 martie 1990, au fost stabilite expres obligațiile D.G.D.A.L. de a finanța construcția locuințelor și UCECOM, a spațiilor comerciale.
în mod greșit, susține recurenta, instanța de apel nu s-a raportat la prevederile convenției de cooperare, considerând că înregistrarea spațiilor comerciale în patrimoniul reclamantei este condiționată de restituirea sumelor investite de Primăria Municipiului București. De fapt, primăria nu, avea decât un drept de creanță, codul civil reglementând modurile de dobândire a proprietății între care edilicărea construcției nu e prevăzută, iar recunoașterea calității de beneficiar al construcției de la parterul și mezaninul blocului - tronson 1 și 2 este evidențiată în adresele, în contractele de antrepriză nr. 7/1990, 3/2000 și 4/2002 și în recepțiile lucrărilor din 24 iulie 1992, 14 mai 2003 și 11 februarie 2005.
Mai susține recurenta că argumentele instanței de apel privind buna credință a pârâtei Cooperativa Arta Textilă nu sunt pertinente, obiectul acțiunii fiind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, care obliga instanța la efectuarea unui control de legalitate a actului încheiat inclusiv de a verifica dreptul de proprietate al primăriei și înscrierea în cartea funciară a dreptului vânzătorului.
Reaua credință a părților contractante, rezultă, în opinia recurentei, din neîndeplinirea obligației de a cunoaște titularul dreptului de proprietate al bunului vândut, Arta Textilă indubitabil cunoscând situația și acceptând acțiunea de fraudare a legii. Pe de altă parte, Ia data plății de către SC B.I. SRL a sumelor de 300.000.000 lei și 16.827.933.816 lei, Cooperativa Arta Textilă nu era proprietarul spațiului pentru care s-a încheiat antecontractul și protocolul nr. 30 din 17 decembrie 2004.
Recurenta critică decizia atacată și în raport de nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 215/2001. Cooperativa Arta Textilă nu era parte în convenția de cooperare încheiată la 22 martie 1990 pentru a i se aplica un regim derogator. Vocația acesteia de a dobândi spațiul comercial putea fi dată numai de reclamantă în patrimoniul căreia se atla.
Ultima critică a deciziei atacate, se referă la încălcarea limitelor apelului UCECOM și creerea în propria cale de atac a unei situații mai grele. Prin interpretarea greșită a actelor, instanța de apel a înlăturat aparența dreptului de proprietate reținută de instanța de fond, concluzionând în contradicție, cu probele administrate că spațiile comerciale au fost finanțate numai de Primăria Municipiului București.
Totodată, recurenta evocă alături de vânzarea lucrului altuia, ca motiv de nulitate absolută a contractului și fraudarea Legii nr. 215/2001 și încălcarea prevederilor art. 58 din Legea nr. 36/1995.
2. - Recursul declarat de intervenienta SC A.G. SRL Buzău, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia atacată pentru nerespectarea dispozițiilor art. 969 C. civ., instanța de apel apreciind că în convenția încheiată între UCECOM și Primăria Municipiului București, cooperativa avea numai calitatea de beneficiar Iară a putea deveni proprietar asupra spațiilor cât timp nu achita sumele investite de primărie.
încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. prin care în rejudecare urma să se aibă în vedere aparența dreptului de proprietate al UCECOM precum și buna sau reaua credință a pârâtelor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, este susținută de recurenta intervenienta care consideră că instanța de apel greșit a apreciat asupra bunei credințe a pârâtelor care cunoșteau adevăratul proprietar al lucrului vândut. La data vânzării spațiului comercial, 2 martie 2005, calitatea de proprietar al UCECOM era stabilită prin înscrierea în cartea funciară așa încât greșit instanța de apel a socotit transferul proprietății la data semnării protocolului, respectiv 17 decembrie 2004.
Intervenienta recurentă susține că înlăturarea dispozițiilor Legii nr. 215/2001 este nelegală întrucât actul de înstrăinare s-a realizat după intrarea în vigoare a acestei legi, tară a avea vreun efect convenția din 22 martie 1990 între semnatarii contractului din 2 martie 2005.
Prin Decizia nr. 1063 din 29 februarie 2012 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosar s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a recurentei - reclamante Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM - București și a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
Prin aceeași deciziei a fost anulat ca netimbrat recursul intervenientei și a fost respinsă cererea formulată de intimata pârâtă SC E. SRL Crevedia privind cheltuielilor de judecată în recurs.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a recurentei reclamante instanța supremă a apreciat ca fiind neîntemeiată, instanțele de fond au recunoscut reclamantei aparența dreptului de proprietate asupra spațiilor comerciale în litigiu, determinat atât de Decretul nr. 258/1987 cât mai cu seamă de convenția de cooperare din 22 martie 1990 prin care erau stabilite obligațiile UCECOM de finanțare a construcției spațiilor comerciale. Mai mult dreptul de proprietate a reclamantei este confirmat, în condițiile abrogării H.G. nr. 1061/1990 prin H.G. nr. 246/1993, de către sentința arbitrată nr. 53/2004 a Curții de Arbitraj de pe lângă UCECOM.
Astfel, în mod judicios instanțele de fond au reținut interesul reclamantei de a solicita nulitatea contractelor translative de proprietate prin evocarea titlului său.
în ceea ce privește recursul reclamantei s-a apreciat că instanțele de fond au interpretat judicios atât prevederile H.G. nr. 246/1993 cât și convenția din 22 martie 1990 și Protocolul nr. l 11195/1992, stabilind aparența dreptului de proprietate al reclamantei, fără însă a considera necesară analiza lui în raport cu dreptul dobânditorilor succesivi, atât timp cât acțiunea nu avea în vedere compararea titlurilor.
De aceea critica recurentei relativă la dreptul de proprietate se află într-un raport subsidiar față de conduita părților, a căror bună credință se prezumă, iar recurenta astfel cum au sesizat instanțele de fond nu a reușit să răstoarne prezumția.
Primăria Municipiului București a fost aceea care a finanțat executarea lucrărilor, iar prin procesul verbal de predare a spațiilor din data de 15 decembrie 2004 și respectiv protocolul din 17 decembrie 2004, înainte ca reclamanta recurentă să înscrie dreptul său în registrele de Carte Funciară (17 februarie 2005), a transmis proprietatea către pârâta SC A.T., care la rândul său a înscris dreptul de proprietate în Cartea Funciară la 8 februarie 2005. Astfel înregistrările în Cartea Funciară a unor proprietari diferiți nu au fost rectificate, cererile reclamantei fiind respinse prin încheieri irevocabile, cu indicarea căilor procedurale de urmat, respectiv valorificarea dreptului prin formularea unei acțiuni de drept comun.
în această măsură instanțele de fond au considerat judicios că reaua credință a cumpărătorului nu a fost dovedită, cu atât mai mult cu câl motive rezonabile determinau să considere Primăria Municipiului București, proprietar al terenului și finanțator al investiției, ca fiind proprietarul bunului vândut.
La rândul său Cooperativa Arta Textilă, devenită proprietară a spațiului comercial a obținut certificatul fiscal și extrasul de Carte Funciară, transmițând prin acte succesive dreptul de proprietate.
Critica relativă la incidența Legii nr. 215/2001 este greșită. Astfel cum instanța de apel consideră, convenția din 22 martie 1990 a reglementat drepturile, obligațiile și procedurile de urmat.
în privința încălcării limitelor apelului, reclamanta recurentă, judicios a criticat decizia atacată invocând crearea unei situații mai grele. într-adevăr, instanța de fond atât în primă judecată cât și în judecata fondului după casare, a considerat că reclamanta are un drept aparent de proprietate care nu este decât una dintre condițiile constatării nulității vânzării bunului altuia.
Instanța de apel, în propria cale de atac a reclamantei, crează acesteia o situație mai grea, motivând că "reclamanta nu a probat că este proprietarul acestui spațiu", motivație care va fi înlăturată.
Cu toate acestea hotărârea pronunțată de instanța de apel, atacată cu prezentul recurs are în vedere lipsa condiției esențiale pentru constatarea nulității contractelor de vânzare a lucrului altuia - reaua credință a ambelor părți contractante.
Prin urmare, instanța de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat împotriva Deciziei comerciale nr. 260 din 17 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București.
în privința recursului declarat de intervenienta SC A.G. SRL Buzău, față de prevederile art. 1 și 20 din Legea nr. 146/1997, se constată neîndeplinirea obligației de plată a taxelor judiciare de timbru, condiție pentru analiza motivelor de recurs, înalta Curte l-a anulat ca netimbrat.
Față de prevederile art. 274 C. proc. civ., cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata pârâtă SC E. SRL urmează a fost respinsă ca nedovedită.
împotriva deciziei pronunțată în recurs contestatoarea Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești a formulat contestație în anulare.
în motivarea contestației în anulare, contestatoarea arată că prin respingerea recursului, instanța a omis din greșeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare sau de casare, în argumentarea cărora susține că «pe lângă vânzarea lucrului altuia, încălcarea Legii nr. 215/2001, UCECOM a invocat și încălcarea art. 58 din Legea nr. 36/1995, care poate atrage sancțiunea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între Primăria Municipiului București și Arta Textila, independent de alte motive invocate».
în dezvoltarea celor învederate, contestatoarea arată că invocarea art. 58 din Legea nr. 36/1995 a fost formulat ca motiv de modificare a deciziei recurate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și trebuia să fie examinat de instanța de recurs sub toate aspectele, întrucât încălcarea evocatului text de lege atrage sancțiunea nulității absolute a contractului.
Astfel, în cauză, părțile au ales să încheie actul în formă solemnă, ceea ce atrăgea și necesitatea ca procura să îmbrace forma solemnă, impusă de de asigurarea formei ad validitatem.
în consecință, încălcarea art. 58 din Legea nr. 36/1995 reprezintă un motiv de modificare arătat de contestatoare - în motivarea recursului - ce se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., situație în raport cu care contestatoarea solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată și motivată.
Intimata SC E. SRL Crevedia a depus la data de 29 octombrie 2012 întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, iar în subsidiar respingerea contestației în anulare ca nefondată și intimata SC A.T. SA București a depus la data de 29 octombrie 2012 întâmpinare pe care înalta Curte le-a apreciat ca fiind concluzii scrise având în vedere că ambele intimate nu au respectat termenul de depunere a întâmpinărilor prevăzut expres de art. 114 alin. (2) C. proc. civ. Excepția invocată de intimata SC E. instanța o apreciază ca o apărare de fond care nu este întemeiată, întrucât contestatoarea și-a fonnulat contestația în anulare în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., cale de atac extraordinară pusă la îndemâna părții interesate în limitele prevăzute de textul de lege evocat.
Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ. trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare și această omisiune să se fi produs din greșeală.
în speță contestatoarea susține că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea art. 58 din Legea nr. 36/1995.
Din examinarea susținerilor contestatoarei în raport de motivele de recurs înalta Curte constată că recurenta - reclamantă nu a formulat motivul de recurs evocat, așa cum rezultă din modul în care au fost structurate și dezvoltate motivele de recurs de către reclamantă - contestatoarea din prezenta cauză - iar simpla menționare a textului de lege evocat, fără a fi încadrat într-unui dintre motivele de nelegalitate prevăzute în recurs, nu poate constitui o omisiune în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., ci mai degrabă o afirmație a recurentei -reclamante.
Așa fiind, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivele de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global printr-un raționament juridic de sinteză, astfel că afirmația făcută de recurenta - reclamantă nu poate constitui o omisiune în sensul contestației în anulare prevăzut de art. 318 C. proc. civ.
Concluzionând, înalta Curte apreciază că evocarea art. 58 din Legea nr. 36/1995 a fost menționată numai în contextul vânzării lucrului altuia, prin fraudarea Legii nr. 215/2001, fără a formula un motiv de nelegalitate distinct, și pe care instanța supremă l-a examinat exact în contextul cum a fost redactat.
în consecință înalta Curte a constatat că motivele invocate de contestatoare nu deschid calea contestației în anulare potrivit considerentelor anterior arătate, motiv pentru care respinge contestația în anulare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4297/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4294/2012. Civil → |
|---|
