ICCJ. Decizia nr. 4312/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4312/2012
Dosar nr. 2061/2/2010
Şedinţa publică din 12 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia din 13 martie 2006, Primarul General al Municipiului Bucureşti a respins cererea de restituire în natură a imobilului din Bucureşti, formulată de K.C. şi C.K., cu motivarea că terenul aferent construcţiei a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 iar ½ din imobil a fost preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974.
S-a dispus totodată acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din imobilul în legătură cu care s-au formulat notificările, ce nu a fost înstrăinată în condiţiile Legii nr. 112/1995.
La 16 aprilie 2007 K.C. a contestat această dispoziţie solicitând instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General - să dispună restituirea în natură a cotei de ½ din imobil, ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1414 din 5 noiembrie 2007 a respins contestaţia reţinând în esenţă că imobilul în litigiu a fost dobândit de către cei doi notificatori în perioada căsătoriei, conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 noiembrie 1997 şi a fost trecut ulterior în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 ca urmare a plecării din ţară a soţilor K. şi stabilirii lor în Germania.
În aplicarea prevederilor acestui act normativ, se mai arată, au fost emise de către fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti deciziile nr. 1437/1980, prin care s-a preluat fără plată cota de ½ de la fostul proprietar K.C. şi nr. 291/1980 prin care s-a preluat cu plată cota de ½ din imobil, de la fosta proprietară C.K.
Ca atare, reţine prima instanţă în privinţa acestei cote nu se poate susţine că preluarea a avut un caracter abuziv.
Cât priveşte cota de ½ din construcţie, înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 către numita I.P., conform contractului de vânzare-cumpărare, măsura adoptată în acest sens concordă cu prevederile art. 20 al Legii nr. 10/2001, republicată, prin care se statuează că nu pot fi restituite în natură acele spaţii care au fost vândute, cu respectarea legii.
Apelul declarat de reclamantul K.C. împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care prin decizia nr. 214/A din 25 septembrie 2008 a schimbat în tot sentinţa în sensul că a admis contestaţia şi a anulat în parte dispoziţia, în sensul acordării către persoanele îndreptăţite K.C. şi C.K., de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul situat în Bucureşti.
A menţinut celelalte dispoziţii din actul contestat.
S-a reţinut în esenţă că avându-se în vedere faptul că legiuitorul nu operează vreo distincţie în raport cu modul de preluare al imobilului de către stat, nu există o justificare legală pentru excluderea persoanelor îndreptăţite de la măsuri reparatorii în considerarea preluării unei părţi din imobil cu titlu valabil.
Prin decizia nr. 5827 din 20 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General şi casând decizia dată în apel, a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă reţinând că instanţele nu au stabilit elementele necesare identificării imobilului, a situaţiei juridice anterioare şi prezente precum şi actele doveditoare care le conferă celor în cauză, calitatea de persoane îndreptăţite.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 164/A din 26 mai 2011, a respins apelul declarat de contestator împotriva sentinţei nr. 1414 din 5 noiembrie 2007 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de trimitere a reţinut că, în temeiul prevederilor art. 315 C. proc. civ., trebuie făcută o nouă analiză cu privire la aspectul dacă au fost sau nu depuse suficiente înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului a cărui restituire se solicită.
Din cercetarea înscrisurilor depuse în cauză s-a reţinut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate dobândit anterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 noiembrie 1977 autentificat de notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, drept care a fost preluat de stat în două etape, în cotă de câte ½, de la fiecare din cei doi coproprietari.
S-a făcut deasemenea dovada identităţii de persoană, faţă de diferitele „grafii” ale numelui celor doi notificatori, reţinându-se că K.C. şi C.K. sunt aceleaşi persoane cu C.C. şi C.Ca.
Ca atare, s-a concluzionat că reclamantul a respectat prevederile art. 22 coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, dovedind calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi identitatea imobilului a cărui restituire se solicită.
Instanţa de control judiciar a constatat însă, o oarecare inadvertenţă în cuprinsul dispoziţiei atacate, referitoare la motivarea celor două măsuri dispuse (respingerea restituirii în natură şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru ½ din imobil), dar dincolo de acest aspect, s-a reţinut justeţea măsurilor dispuse, faţă de raportul de fundamentare a dispoziţiei atacate, din care reiese că s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru ½ din construcţia deţinută de K.C., avându-se în vedere vânzarea imobilului şi respingerea notificării formulată de C.K., motivat de împrejurarea că imobilul (cota de ½ a acesteia) a fost preluat cu plată.
În ceea ce priveşte posibilitatea restituirii în natură, Curtea a constatat că, prin chiar decizia de casare s-a reţinut că, de fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 a fost vândut întregul imobil, iar nu numai o cotă de ½, cum din eroare s-a reţinut prin dispoziţia atacată (aspect care rezultă cu evidenţă din studierea compunerii imobilului vândut). Aşa fiind, în mod corect a reţinut unitatea deţinătoare că este imposibilă restituirea în natură pentru întregul imobil, ca urmare a vânzării acestuia, nemaiaflându-se la dispoziţia unităţii notificate pentru a se putea admite cererea de restituire în natură.
Cât priveşte acordarea de măsuri reparatorii numai pentru cota de ½ din imobil, din cuprinsul dispoziţiei atacate reiese că soluţia se impune în considerarea faptului că ½ din imobil a fost preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974 de la fosta soţie a reclamantului. Practic, s-au acordat măsuri reparatorii în considerarea părţii de ½ preluate fără plată de la reclamant, fiind respinsă indirect notificarea numitei C.K. de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/2 preluată cu plată de la aceasta.
Or, numai reclamantul a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei, neputându-se reţine că o asemenea contestaţie poate profita şi fostei sale soţii, care era titulara unui drept propriu de a o ataca, cu atât mai mult cu cât partea respinsă de la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, era cea preluată de la aceasta.
Se mai reţine, ca un argument puternic în favoarea acestei soluţii, şi faptul că cei doi foşti soţi au formulat cereri de restituire, prin notificări separate, care au fost soluţionate prin aceeaşi dispoziţie din raţiuni practice; fiind însă şi preluări separate, unitatea deţinătoare a analizat separat cele două notificări.
Ca urmare, conchide instanţa de apel, numai numita C.K. putea ataca dispoziţia sub aspectul respingerii notificării sale, pentru neacordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ preluată de la aceasta, nu şi reclamantul, care a obţinut ceea ce a solicitat, conform actelor de proprietate depuse, în raport de cota de ½ preluată de la acesta.
În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamantul K.C. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- preluarea unui imobil în temeiul Decretului nr. 223/1974, este una abuzivă indiferent de motivele pentru care bunul a trecut în proprietatea statului, principiul egalităţii în drepturi a tuturor persoanelor deposedate impunând acordarea aceloraşi măsuri reparatorii.
- în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, tot fără a deosebi în funcţie de modalitatea preluării bunului (cu sau fără plată).
- greşit s-a apreciat că pentru cota de ½ din imobil, preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974 nu se cuvin măsuri reparatorii, în condiţiile în care despăgubirea oferită la data preluării a fost una neadecvată, inferioară valorii reale a bunului.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.
Este de necontestat că notificatorii K.C. şi C.K. au fost proprietarii imobilului situat în Bucureşti - construcţie compusă din trei camere şi dependinte - pe care l-au dobândit prin cumpărare în timpul căsătoriei, în baza contractului autentificat din 14 noiembrie 1977.
Cât priveşte suprafaţa de 762 m.p. pe care se găseşte construcţia, aceasta a urmat regimul juridic prevăzut de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Ulterior, prin deciziile nr. 1437 din 30 septembrie 1980 şi nr. 291 din 10 martie 1981 întregul imobil a fost preluat în proprietatea statului, în aplicarea Decretului nr. 223/1974, din care cota de ½ aparţinând C.K., cu plată.
Cu referire la această cotă, în legătură cu care în decizia de preluare se menţionează dreptul fostului proprietar la plata despăgubirilor, în mod greşit au reţinut instanţele că preluarea nefiind abuzivă, nu pot fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, excluderea de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ a persoanelor ale căror imobile au fost preluate chiar şi cu plată, în baza Decretului nr. 223/1974, urmare plecării definitive din ţară, încalcă atât dispoziţiile legii cadru - care statuează asupra obligaţiei de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării - cât şi pe cele ale legii fundamentale care consacră ierarhia actelor normative şi garantează proprietatea privată.
De altfel, în chiar contextul legislativ al momentului, este greşit a se aprecia că preluarea s-a făcut „cu titlu valabil” în condiţiile în care, deşi Constituţia de la 1965, în art. 36, ocrotea proprietatea privată, proprietarii au fost obligaţi să-şi înstrăineze construcţiile, pe un temei - schimbarea domiciliului - care nu putea constitui un factor de discriminare între cetăţenii români, iar dobânditorul nu putea fi decât statul care, nu a putut justifica un interes public ce ar fi permis un asemenea transfer forţat de proprietate.
În acest context, actul administrativ de preluare nu poate fi interpretat decât ca o manifestare unilaterală de voinţă a Statului Român, iar Decretul nr. 223/1974 - în baza căruia s-a emis acest act - contravenea dispoziţiilor constituţionale şi art. 481 C. civ., conform căruia nimeni nu poate fi silit a-şi ceda proprietatea decât pentru cauză de utilitate publică şi numai cu plata unei echitabile şi prealabile despăgubiri.
Or, consecinţa pe care legiuitorul însuşi a determinat-o prin desemnarea unor categorii distincte de imobile, ca fiind preluate cu sau fără titlu valabil, dar în egală măsură abuziv, este aceea a instituirii unui regim reparatoriu unic pentru toate imobilele preluate prin acte de dispoziţie ale organelor puterii sau administraţiei de stat, astfel cum rezultă fără echivoc din conţinutul dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 10/2001.
Ca atare, nu poate fi invocată vreo justificare legală pentru excluderea persoanelor îndreptăţite de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, în considerarea preluării unei părţi din imobil (½), cu titlu valabil.
Cum, pe parcursul soluţionării litigiului, s-a stabilit corect că niciuna din cotele părţi ale imobilului nu poate fi restituită în natură întrucât nemişcătorul, în întregul său, a făcut obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 (încheiat de SC F.2 SA, în baza Legii nr. 112/1995, cu numita I.P.) instanţele ar fi trebuit să constate că cei doi notificatori erau îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru întregul imobil, iar nu numai pentru cota de ½ preluată fără plată.
Sunt lipsite de relevanţă, sub aspectul celor mai sus expuse, faptul că mandatara celor doi soţi, C.A., a înţeles să formuleze, în baza celor două procuri eliberate în favoarea sa, două notificări, câte una pentru fiecare din cei doi foşti soţi, ori acela că numai unul dintre coproprietari a înţeles să conteste dispoziţia administrativă.
Or, faţă de manifestarea de voinţă lipsită de echivoc a ambilor coproprietari de a li se recunoaşte dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de către stat, drept infirmat în procedura administrativă pentru cota de ½ din imobil, formularea contestaţiei împotriva dispoziţiei emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor, apare ca un act de administrare ce implică acordul tacit dat coproprietarului care a atacat actul, efectele producându-se neîndoielnic, în beneficiul amândurora.
De altfel, chiar dacă s-a făcut dovada desfacerii căsătoriei soţilor K., (prin hotărârea pronunţată la 23 iunie 1993 de Tribunalul de primă instanţă W. - Germania) nu s-a probat că foştii soţi ar fi procedat şi la partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, situaţie în care coproprietatea prin devălmăşie, se prezumă.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa modificării deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei care, va fi schimbată în tot în sensul admiterii contestaţiei şi anulării în parte a dispoziţiei din 13 martie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatorul K.C. împotriva deciziei nr. 164/A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 1414 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că admite contestaţia şi anulează în parte, dispoziţia din 13 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Stabileşte dreptul persoanelor îndreptăţite K.C. şi C.K. la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil, situat în Bucureşti.
Constată aplicaţiunea dispoziţiilor art. 11, alin. (7) din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul că valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent urmează a se stabili prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate, pentru cota de ½ din imobil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4308/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4316/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
