ICCJ. Decizia nr. 4316/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4316/2012
Dosar nr. 391/2/2011
Şedinţa publică din 12 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 16 mai 2007, reclamanţii D.C. şi D.V., au solicitat instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General - să constate nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat din 7 mai 1974, având ca obiect suprafaţa de 270 m.p. teren, situată în Bucureşti şi să oblige pârâtul de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1958.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 801, 948, 966 şi 480 C. civ., reclamanţii au arătat că au dobândit prin actul autentic invocat, terenul în suprafaţă de 270 m.p. şi construcţia edificată pe acesta, situate în Bucureşti, iar în anul 1974, urmare demolării construcţiei - situată într-o zonă restructurabilă - au fost obligaţi, în baza prevederilor Decretului nr. 478/1954 să doneze statului terenul rămas liber, donaţie care a fost făcută sub ameninţarea că nu vor primi o altă locuinţă din fondul locativ de stat.
La data de 21 aprilie 2008, reclamanţii şi-au modificat capătul doi al cererii de chemare în judecată, solicitând ca pârâtul să fie obligat a le restitui prin echivalent imobilul, prin acordarea despăgubirilor aferente, stabilite la valoarea de circulaţie a nemişcătorului, aşa cum aceasta a fost evidenţiată în raportul de expertiză întocmit de expert A.M., respectiv suma de 317.790 euro, echivalent în RON.
Învestită în primă instanţă, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin încheierea din 26 mai 2008, a disjuns - potrivit art. 163 C. proc. civ. - capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii ofertei de donaţie, de cel privind revendicarea imobilului şi a dispus formarea unui nou dosar, luând act de faptul că ambele capete de cerere au caracterul de cereri principale, nefiind accesorie una celeilalte.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa nr. 3172 din 2 iunie 2008, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii vizând revendicarea imobilului în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că obiectul acţiunii are o valoare de peste 1.156.447 RON, echivalentul a 317.790 euro.
Prin sentinţa nr. 1073 din 10 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată şi în consecinţă l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 317.790 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru imobilul din Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3171 din data de 02 iunie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 5051/4/2007, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulă absolut oferta de donaţie autentificată din 07 mai 1974 cu privire la imobilul situat în Bucureşti.
Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul în interesul legii şi a statuat că în situaţia concursului dintre legea specială şi legea generală, are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant.
Prin aceeaşi decizie însă, instanţa supremă a stabilit că, în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cea din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, având în vedere dispoziţiile în interesul legii citate mai sus, Tribunalul a apreciat că în mod prioritar trebuie aplicate prevederile art. 1 parag. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, Tribunalul a reţinut că, declarându-se nulitatea absolută a ofertei de donaţie prin sentinţa civilă nr. 3171 din data de 02 iunie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii au fost privaţi de un bun, fără ca această privare să fi fost compensată printr-o justă despăgubire.
Potrivit prevederilor art. 1 parag. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile de drept internaţional.
Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., conchide Tribunalul, privarea de proprietate poate fi justificată numai din motive de utilitate publică şi numai în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, orice ingerinţă în folosinţa proprietăţii trebuie să răspundă unui criteriu de proporţionalitate între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
În cauză, criteriul de proporţionalitate nu a fost respectat, întrucât bunul a fost preluat de Statul Român şi ulterior a fost trecut în domeniul public, fără nicio despăgubire. Prin preluarea acestui bun, reclamanţii au suportat o sarcină specială şi exorbitantă, fiindu-le atins dreptul de proprietate protejat prin art. 1 parag. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apelul formulat în cauză de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 477/A din 10 mai 2011 a schimbat în parte sentinţa în sensul că urmare admiterii acţiunii precizate, a recunoscut dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, constând în teren în suprafaţă de 270 m.p. ce vor fi stabilite şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că deşi prin acţiunea introductivă, reclamanţii au solicitat, în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere, obligarea pârâtului la predarea imobilului în deplină proprietate şi posesie, întemeind această cerere pe prevederile art. 480 C. civ., ulterior, prin cererea precizatoare depusă la data de 21 aprilie 2008, în Dosarul nr. 5051/4/2007 al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, aceştia şi-au precizat cel de-al doilea capăt de cerere, arătând că solicită, în temeiul prevederilor art. 11 alin. (3), (4) şi (8) din Legea nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor la valoarea de circulaţie a imobilului.
Acelaşi temei de drept a fost susţinut de către apărătorul reclamanţilor intimaţi în cadrul concluziilor orale în faţa instanţei de apel.
În consecinţă, instanţa de control judiciar a constatat că prima instanţă nu a fost învestită cu o acţiune în revendicare, a cărei alternativă, în cazul imposibilităţii predării bunului în natură, să fie dezdăunarea proprietarului la valoarea bunului revendicat, ci a avut de soluţionat o acţiune de restituire a unui imobil preluat în mod abuziv de către stat, imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, aşa încât măsurile reparatorii cuvenite reclamanţilor sunt cele prevăzute de această lege specială.
Chiar şi în ipoteza în care reclamanţii nu ar fi formulat cererea precizatoare şi ar fi susţinut în continuare că acţiunea lor este întemeiată pe dreptul comun (în sensul că obligaţia de despăgubire ar reveni Municipiului Bucureşti, în calitate de pârât în cadrul acţiunii în revendicare, aflat în imposibilitate de a restitui în natură imobilul revendicat), s-a considerat că invocarea de către reclamanţi a prevederilor art. 480 C. civ. nu împiedică instanţa să califice temeiul de drept în raport de situaţia specială a bunului a cărei restituire se solicită.
În speţă, se mai arată, este vorba despre un imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi pentru care reclamanţii au formulat notificare, nesoluţionată. Potrivit principiului specialia generalibus derogant, reclamanţii, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi dreptul comun în materia revendicării, acest aspect fiind deja statuat prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În speţă nu se pune problema existenţei unui conflict între reclamanţi, în calitate de foşti proprietari şi un terţ dobânditor de la stat, în favoarea căruia să fi fost înstrăinat bunul, astfel încât să fie incidenţă situaţia dezbătută şi soluţionată de instanţa supremă în partea a doua a deciziei nr. 33/2008. Atunci când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia în interesul legii menţionată, a recunoscut admisibilitatea unor acţiuni în revendicare, în ipoteza în care se sesizează neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu s-a avut nicidecum în vedere situaţia în care pârât în cadrul acţiunii în revendicare este chiar statul, unitatea administrativ teritorială sau o altă unitate deţinătoare, ci exclusiv cazul în care pârâtul este un terţ dobânditor. În cazul unui raţionament contrar, prima parte a deciziei în interesul legii, prin care se stabileşte prioritatea legii speciale în raport cu dreptul comun în materia revendicării, ar deveni inutilă.
Rezultă că, în situaţia imobilelor preluate de stat în mod abuziv, care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, dacă acestea nu au fost înstrăinate, unitatea deţinătoare sau statul nu pot fi chemaţi în judecată, în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, fiind aplicabile prevederile legii speciale, care reglementează formele de reparaţie, prima fiind restituirea în natură, iar în cazul imposibilităţii aplicării acestei măsuri, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe, de obligare a Municipiului Bucureşti la plata către reclamanţi a sumei reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, s-a reţinut că măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, astfel cum erau reglementate prin Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării din 2005, se puteau stabili numai în cazurile expres prevăzute de lege [art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (4), art. 24 alin. (2), art. 25 alin. (6), art. 27 alin. (4)]. Acordarea şi încasarea acestora era condiţionată de adoptarea unei legi speciale care urma să stabilească modalităţile şi procedurile de acordare a despăgubirilor, art. 40 din lege prevăzând chiar posibilitatea plafonării lor.
În acest sens, art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, grupate în Capitolul V, intitulat „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti";, prevedeau că atât notificările prin care persoana îndreptăţită solicita acordarea de despăgubiri băneşti, cât şi decizia, respectiv dispoziţia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti, emisă de unitatea deţinătoare a imobilului (în cazul în care restituirea în natură nu era aprobată sau nu era posibilă), se adresau, respectiv se transmiteau prefecturilor. Acestea, după centralizarea notificărilor şi a ofertelor de acordare a despăgubirilor băneşti, transmiteau centralizatoarele, împreună cu materialele primite, Ministerului Finanţelor Publice. Evaluarea despăgubirilor băneşti urma să se facă de către o comisie interministerială formată din 2-3 reprezentanţi ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Administraţiei Publice, iar pe baza acestei evaluări ar fi trebuit să se reglementeze, prin lege specială, modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti, care puteau fi plafonate.
Din analiza acestor prevederi legale rezultă că, illo tempore, legea nu prevedea obligaţia de a plăti despăgubiri băneşti în sarcina unităţii deţinătoare, a entităţii învestite cu soluţionarea notificării sau a Ministerului Finanţelor Publice. Nici chiar stabilirea cuantumului acestor despăgubiri nu era lăsată la latitudinea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, de vreme ce se prevedea că evaluarea propriu-zisă a despăgubirilor urma să se facă, după centralizare, de către o comisie interministerială, iar modalităţile, cuantumul, procedurile şi limitele de acordare a despăgubirilor băneşti nu erau reglementate efectiv.
Nici în forma actuală, Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti efective de către unitatea deţinătoare sau de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării. Art. 26 alin. (1) din legea republicată prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită";.
Legea specială, la care face trimitere art. 26 alin. (1) mai sus citat, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înfiinţat, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această Comisie are competenţa de a analiza şi stabili cuantumul final al despăgubirilor şi de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire. Beneficiarul titlului de despăgubire îl poate valorifica într-una dintre modalităţile prevăzute de art. 181 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Ca urmare a modificării prin O.U.G. nr. 81/2007, s-a înfiinţat Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în structura A.N.R.P., care are ca atribuţie principală acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată, în limita unei sume de maximum 500.000 RON. Persoanele îndreptăţite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 RON pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 RON, diferenţa urmând a fi acordată în acţiuni la SC Fondul Proprietatea SA.
Ca atare, conchide instanţa de apel, în niciuna dintre ipotezele prezentate nu este stabilită obligaţia unităţilor deţinătoare sau a entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, de a plăti efectiv sume de bani, cu titlu de despăgubiri, pentru imobilele preluate în mod abuziv.
În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamanţii D.C. şi D.V. care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., critică atât decizia pronunţată în apel, cât şi încheierea din 22 martie 2011, dată de aceeaşi instanţă, după cum urmează:
- în mod greşit instanţa de control judiciar nu l-a decăzut pe pârât din dreptul de a mai formula motivele de apel, în condiţiile în care acesta nu s-a conformat prevederilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ. în sensul de a-şi motiva calea de atac până, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
- hotărârea dată de Tribunal a fost greşit schimbată, deşi urmare constatării nulităţii absolute a ofertei de donaţie făcută de reclamanţi în favoarea Statului Român, a rezultat cu evidenţă că au fost privaţi de proprietatea lor în mod abuziv, fără ca această privare să fi fost compensată printr-o justă şi prealabilă despăgubire.
- orice ingerinţă în folosinţa proprietăţii, trebuie să răspundă unui criteriu de proporţionalitate între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general, criteriu care în speţă nu a fost respectat, bunul fiind preluat de Statul Român şi trecut în domeniul public fără niciun fel de despăgubire.
- nu au solicitat instanţei să soluţioneze pe fond notificarea formulată în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi nici nu au invocat decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci au formulat o acţiune în revendicare în condiţiile dreptului comun.
De aceea, cum prin motivele de apel se face trimitere la o eventuală contestaţie formulată în baza Legii nr. 10/2001, trebuia apreciat că apelul nu a fost motivat, în condiţiile în care criticile formulate nu au practic legătură cu cauza dedusă judecăţii.
- argumentele din decizia atacată, potrivit cărora instanţa poate să califice temeiul de drept în raport de situaţia specială a bunului a cărui restituire se solicită, sunt greşite prin raportare la considerentele deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă având prioritate.
- a urma procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 înseamnă a suporta în continuare o sarcină specială şi exorbitantă dată fiind ineficienţa sistemului de restituire şi în special întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirilor, în argumentarea acestei critici, facându-se trimitere la practica C.E.D.O., respectiv la hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea celor ce succed.
Este adevărat că, împotriva hotărârii pronunţată de prima instanţă, intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General a declarat apel, nemotivat, la 9 noiembrie 2010, motivele fiind depuse ulterior, la 17 martie 2011, aparent cu încălcarea dispoziţiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care prima înfăţişare avusese loc la 1 martie 2011.
Respectarea condiţiilor impuse de lege trebuie analizată însă în contextul împrejurărilor concrete ale cauzei, prin chiar preambulul motivelor de apel arătându-se eroarea evidentă în care s-a găsit pârâtul, faţă de nerespectarea „succesiunii normale"; a numerotării dosarelor şi a schimbării numărului cauzei la instanţa de apel.
În soluţionarea excepţiei formulată de reclamanţi - vizând decăderea pârâtului din dreptul de a depune motivele de apel - instanţa de control judiciar a luat act de împrejurarea că nu s-a păstrat numărul unic al dosarului, dat de instanţa de fond, încălcându-se astfel prevederile art. 992 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al instanţelor judecătoreşti care impune păstrarea acestuia, fără modificări, pe tot parcursul judecăţii.
În raport cu acestea, în mod corect instanţa de apel, a apreciat ca fiind „credibilă"; susţinerea apelantului, referitor la inducerea sa în eroare cu privire la numărul dosarului în care s-a emis citaţia pentru această fază procesuală şi în consecinţă, a constatat că motivele de apel au fost depuse în termenul defipt prin lege.
Nu pot fi primite nici criticile formulate de reclamanţi cu privire la modalitatea de soluţionare a fondului cauzei.
Astfel, în soluţionarea unor atari cereri, în care se invocă existenta unui „bun"; în sensul Convenţiei, trebuie să se ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată chiar prin practica constantă a C.E.D.O., şi respectiv prin decizia nr. 33/2008, dată de instanţa supremă în secţii unite, la care ambele instanţe fac trimitere.
Ca atare, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza deciziei nr. 1159 din 11 septembrie 1974 emisă urmare a ofertei de donaţie autentificată din 7 mai 1974 de către fostul notariat de Stat local al sectorului 5 Bucureşti.
- intimaţii-reclamanţi nu au formulat o acţiune în revendicare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât să poată fi invocată existenţa unui „bun"; în sensul art. 1 al Protocolului 1 adiţional la Convenţie, consacrat de jurisprudenţa C.E.D.O. doar în ipoteza existenţei unei hotărâri de retrocedare.
Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire"; chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă"; bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- reclamanţii au ieşit din pasivitate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ cu caracter special, comunicând prin executor judecătoresc Primăriei Municipiului Bucureşti, notificarea înregistrată din 30 mai 2001, prin care au solicitat acordarea despăgubirilor băneşti pentru acelaşi imobil, situat în Bucureşti, casă şi teren în suprafaţă de 270 m.p.
- în soluţionarea acestei notificări, Primarul Municipiului Bucureşti nu emisese încă la data introducerii acţiunii o dispoziţie prin care să se pronunţe asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
- ulterior, la 16 mai 2007, reclamanţii au promovat prezenta acţiune fondată pe dreptul comun (respectiv dispoziţiile art. 480-481 C. civ.) prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
La data de 21 aprilie 2008, reclamanţii şi-au precizat cererea, solicitând obligarea pârâtului de a-i restitui prin echivalent imobilul, prin acordarea unor despăgubiri, stabilite la valoarea de circulaţie a nemişcătorului, astfel cum aceasta a fost evidenţiată în raportul de expertiză întocmit în cauză.
Au fost invocate dispoziţiile art. 11 alin. (3), (6) şi (8) din Legea nr. 10/2001 (a se vedea Dosarul nr. 4744/418/2008 al Judecătoriei sector 4 Bucureşti).
- Legea nr. 247/2005 „privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei";, în Capitolul V al Titlului VII, a stabilit care sunt procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, în situaţiile în care, imobilele ce au făcut obiectul notificărilor, nu pot fi restituite în natură, analizarea şi stabilirea cuantumului final al acestora revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, organism constituit în subordinea Cancelariei Primului Ministru, ale cărei decizii sunt deasemenea supuse controlului judiciar, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Or, dacă s-ar accepta soluţia dată de tribunal, respectiv obligarea directă de către instanţă a persoanei juridice deţinătoare, la plata sumelor reprezentând valoarea de piaţă a imobilului ce a făcut obiectul notificării (imobil ce nu poate fi restituit în natură), aceasta ar echivala cu golirea de conţinut a dispoziţiilor legale mai sus invocate şi lipsirea acestora de eficienţă, cu vădit impact asupra bugetului şi politicilor financiare ale statului.
- este adevărat că, în câteva din cauzele aflate pe rolul său, C.E.D.O., reţinând că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod susceptibil a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri, (a se vedea cazul Ruxandra Ionescu împotriva României, Matache şi alţii împotriva României) instanţa europeană luând în considerare şi prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (a se vedea cauza Porteanu împotriva României).
În aceste cauze însă (unele vizând respingerea cererii pentru prematuritate, în condiţiile în care nu fusese pronunţată o decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile, prevăzut de lege) Curtea nu a contestat „marja de apreciere"; de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret şi efectiv la o instanţă.
Ceea ce a sancţionat instanţa europeană în cazurile mai sus enunţate (a se vedea şi hotărârea din 13 ianuarie 2009, emisă în cauza Faimblat împotriva României) nu este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi respectiv Legea nr. 247/2005 ci accesul „teoretic şi iluzoriu"; la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcţionarea ineficientă - la data soluţionării acestor cauze - a Fondului Proprietatea.
Transpare, din întreaga practică C.E.D.O., obligaţia Statului Român, în calitate de acţionar unic la această societate de investiţii, să asigure funcţionarea eficientă a Fondului Proprietatea şi respectiv conversia titlurilor de despăgubire emise de către Comisia Centrală, în despăgubire efectivă, după algoritmul de calcul stabilit prin lege.
În consecinţă, parcurgerea procedurilor administrative, nu prezintă, prin ea însăşi „o problemă"; din perspectiva Convenţiei, în condiţiile în care rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective.
Cât priveşte temeiul juridic al acţiunii, în mod corect instanţa de control judiciar, luând act de cererea precizatoare formulată de reclamanţi la 21 aprilie 2008, a apreciat că instanţa a fost învestită nu cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, fondată pe dreptul comun, ci cu o cerere de restituire - prin echivalent - a unui imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, imobil în legătură cu care s-a şi parcurs procedura prealabilă a notificării.
Astfel, la data de 21 aprilie 2008, reclamanţii şi-au precizat cererea solicitând obligarea pârâtului de a le restitui prin echivalent imobilul prin acordarea unor despăgubiri stabilite la valoarea de circulaţie a nemişcătorului, astfel cum aceasta a fost evidenţiată în raportul de expertiză întocmit în cauză.
Au fost invocate dispoziţiile art. 11 alin. (3), (4) şi (8) din Legea nr. 10/2001 (a se vedea Dosar nr. 4744/418/2008 al Judecătoriei sector 4 Bucureşti).
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.C. şi D.V. împotriva încheierii din 23 martie 2011, precum şi a deciziei nr. 477/A din 10 mai 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4312/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4317/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
