ICCJ. Decizia nr. 4319/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4319/2012
Dosar nr. 48224/3/2009
Şedinţa publică din 12 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 548 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a-V-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului P.N.
A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 500.000 euro sau echivalentul în RON, la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa, în perioada 24 martie 1951-01 august 1964.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul, a reţinut că, la data de 7 decembrie 2009, reclamantul a chemat în judecată, în calitate de pârât, pe Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 RON cu titlul de despăgubiri morale, acesta fiind condamnat pentru infracţiunile prevăzute de art. 190 şi art. 267 C. pen. din 1936 şi că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, Tribunalul, a mai reţinut că, prin condamnarea şi executarea pedepsei, s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţe dăunătoare, ce au rezultat din atingerile şi îngrădirile dreptului la libertate personală, fiind afectate şi onoarea, reputaţia, relaţiile sociale ale acestuia, daunele morale acordate, fiind de 500.000 euro.
Prin decizia nr. 242/A din 08 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 548 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-V-a civilă.
A schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 147 din Constituţie, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituţionalităţii, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, care are caracter obligatoriu.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii şi nu mai pot fi aplicate.
Cu aceste argumente au fost admise apelurile declarate în cauză, cu consecinţa schimbării sentinţei Tribunalului, în sensul respingerii acţiunii.
Cu privire la succesiunea în timp a actelor ce reglementează aceste aspecte, prin Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) a fost instituită legal posibilitatea acordării daunelor morale. O.U.G. nr. 62/2010 a stabilit cuantumul acestor daune, care a fost însă limitat, iar ulterior, ordonanţa de modificare a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, deci textul legal a fost lipsit de efecte. Apoi, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale au fost constatate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009.
Împotriva deciziei nr. 242/A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs, reclamantul P.N., criticând-o pentru nelegalitate, în cuprinsul motivului prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, şi că nu se aplică Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În acest sens, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Prin urmare, recurentul a arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, iar dispoziţiile privind neconstituţionalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi, nu constituie, cum, în mod greşit a susţinut recurentul, o încălcarea a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, şi nu în ultimul rând, a dispoziţiilor imperative, reglementate de prevederile ale art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în ceea ce priveşte dezlegarea dată problemelor de drept judecate.
Prin Decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5, alin. (1), lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte, a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor Deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate susţine cu temei că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.N. împotriva deciziei nr. 242/A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4317/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4320/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
