ICCJ. Decizia nr. 4317/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4317/2012
Dosar nr. 6419/30/2009
Şedinţa publică din 12 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2447/PI din 01 octombrie 2010, Tribunalul Timiş, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele V.L., R.E., R.M. şi I.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamantele V.L. şi R.E., a sumei de câte 3.500 euro, sau echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral propriu.
A obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamantele R.M. şi I.S., a sumei de câte 1.500 euro sau echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, pentru prejudiciul moral suferit de defunctul R.T.
A respins restul pretenţiilor reclamantelor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiş la data de 3 noiembrie 2009, reclamantele sus menţionate au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.504.650 RON, echivalentul a 350.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării întregii familii a reclamantelor în Bărăgan.
Ulterior, la termenul de judecată din 07 mai 2010 reclamantele au depus o precizare de acţiune, prin care au înţeles să îşi majoreze cuantumul pretenţiilor la 3.205.440 RON, echivalentul sumei de 763.200 euro.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş, a reţinut că, potrivit adresei din 07 decembrie 2000 emisă de Ministerului Justiţiei-Direcţia Instanţelor Militare, reclamantele V.L. (născută R.) şi R.E. au fost strămutate la data de 18 iunie 1951, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea G., jud. Timiş, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea B.N.; prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor menţionate li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Instanţa de fond, constatând că sunt incidente dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în raport de care, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a M.A.I., a admis în parte acţiunea.
Tribunalul a stabilit în mod corespunzător un cuantum mai mic al daunelor acordate pentru măsura deportării, care a durat 4 ani şi 6 luni, mai puţin drastică decât aceea a condamnării penale, având în vedere şi măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999, precum şi suferinţele în plan fizic, psihic şi social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura.
În speţă, s-a avut în vedere şi împrejurarea că reclamantele V.L. şi R.E. beneficiază de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, după cum rezultă din hotărârile din 03 ianuarie 1991 ale Comisiei judeţene Timiş pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, precum şi sumele maxime stabilite de O.U.G. nr. 62/2010, în mod global pentru soţul supravieţuitor şi descendenţii de gradul I, respectiv pentru descendenţii de gradul II, iar nu pentru fiecare dintre aceştia.
A fost respinsă în rest, cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către reclamante.
Împotriva sentinţei civile nr. 2447 din 01 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamantelor, având în vedere efectele Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, urmare declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 ale O.U.G. nr. 62/2010, precum şi ale art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, iar pe fondul cauzei au invocat critici de nelegalitate a sentinţei.
La data de 7 aprilie 2011, V.L. (născută R.), R.E. şi moştenitoarele lui R.T. - R.M. şi I.S. au declarat un apel incident, prin care au solicitat schimbarea sentinţei primei instanţe şi admiterea acţiunii reclamantelor, astfel cum a fost precizată.
În „apelul incident” a fost criticat cuantumul sumelor de bani acordate, susţinându-se că s-au încălcat dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 şi că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Prin decizia nr. 893/A din 19 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice-Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei civile nr. 2447/PI din 01 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş şi rejudecând, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins în tot acţiunea reclamantelor, precum şi apelul incident.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă, lipsirea în totalitate de efecte juridice ale acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de aceeaşi Curte Constituţională a fost declarat ca neconstituţional şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu consecinţa lipsirii de temei juridic a pretenţiilor formulate în drept, pe aceste dispoziţii, astfel că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de fond.
S-a reţinut de instanţa de apel că Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of. este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de către pârât, cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Referitor la apelul incident, formulat de către reclamantele V.L., R.E., R.M. şi I.S., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat că acesta nu poate fi analizat decât prin prisma considerentelor reţinute în legătură cu apelul declarat de partea potrivnică, respectiv pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Cum temeiurile juridice şi argumentele reţinute în legătură cu apelul pârâtului sunt în contradicţie totală cu solicitările din apelul incident, apelul întemeiat pe dispoziţiile art. 293 C. proc. civ. a fost respins, pentru a se putea asigura unitate de interpretare asupra soluţiei adoptate.
Curtea nu a putut reţine acest apel incident, în sensul admiterii, câtă vreme, el tinde la a anula efectele apelului propriu-zis, promovat de singura parte care a înţeles să exercite această cale de atac, respectiv pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Împotriva deciziei nr. 893/A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, au declarat recurs reclamantele V.L. (născută R.), R.E., R.M. şi I.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-au dezvoltat critici, în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere că legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și că nu se aplică Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
În acest sens, recurentele - reclamante au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului neretroactivității legii.
Prin urmare, recurentele - reclamante au arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, iar dispozițiile privind neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 și, nu în ultimul rând, a dispozițiilor imperative, reglementate de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate.
Prin Decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic sunt neconstituționale.
Cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs, sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5, alin. (1), lit. a), Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Cu privire la succesiunea în timp a actelor ce reglementează aceste aspecte, prin Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) a fost instituită legal posibilitatea acordării daunelor morale. O.U.G. nr. 62/2010 a stabilit cuantumul acestor daune, care a fost însă limitat, iar ulterior, ordonanța de modificare a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, deci textul legal a fost lipsit de efecte.
Apoi, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale au fost constatate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1), Teza I din Legea nr. 221/2009.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor Deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată.
Nu se poate susţine cu temei că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6, parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza a-II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele V.L., R.E., I.S. şi R.M. împotriva deciziei nr. 893/A din 19 mai 2011 a Curții de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4316/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4319/2012. Civil → |
|---|
