ICCJ. Decizia nr. 4321/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4321/2012
Dosar nr. 789/3/2010
Şedinţa publică din 12 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 792 din 07 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta T.M.
A dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale, sau echivalentul în RON al acestei sume, la data plăţii efective.
A respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11 ianuarie 2010, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul mai sus menţionat, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro sau echivalentul în RON, la cursul Băncii Naţionale Române din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic luate împotrivea sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955 i s-a aplicat măsura administrativă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Instanţa de fond a constatat să sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009 şi a admis în parte acţiunea, apreciind cuantumul daunelor morale la suma de 5.000 euro, sumă proporţională cu suferinţele reclamantei, cu durata şi gravitatea măsurii administrative stabilită şi în raport de beneficiile acordate, ca efect al Decretului-Lege nr. 118/1990, în favoarea acesteia fiind emisă hotărârea din 26 martie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice.
Împotriva sentinţei civile nr. 792 din 07 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, au declarat apel reclamanta T.M., Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
În conţinutul criticilor sale din apel, reclamanta T.M. a invocat nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că instanţa de fond nu a avut în vedere criteriul de proporţionalitate al daunelor, în raport cu suferinţele cauzate reclamantei.
Apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a invocat nelegalitatea sentinţei Tribunalului, faţă de lipsa de temei legal a acţiunii, urmare declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, solicitând admiterea căii ordinare de atac, desfiinţarea sentinţei nr. 792/2010 a Tribunalului Bucureşti şi respingerea acţiunii, motive comune criticilor din apelul declarat şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Prin decizia nr. 600/A din 07 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta T.M. împotriva sentinţei civile sus menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, sau echivalentul în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune morale.
A respins ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie: „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept";.
Alin. (4) al aceluiaşi art. prevede că: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor";.
În contextul litigiului de faţă, Curtea a constatat că interpretarea efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în sensul suprimării temeiului de drept al acţiunii formulată de reclamantă şi respingerii, în consecinţă, a acţiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv, art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie privind proprietatea şi art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.
Astfel, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune şi respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Din perspectiva art. 6 al Convenţiei, aplicarea unor norme legale noi, într-un proces pendinte, poate fi analizată, fie din unghiul dreptului de acces la un tribunal, fie din perspectiva garanţiei egalităţii armelor, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.
Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie (cauza Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, Curtea, a reţinut că, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, s-a considerat că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantei la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Efectul de abrogare retroactivă a temeiului de drept al acţiunii este rezultatul mecanismului de control al constituţionalităţii, care se realizează prin Curtea Constituţională, în ultimă instanţă, organ al statului.
Ca atare, se poate afirma că decizia de neconstituţionalitate reprezintă o formă de intervenţie a statului în proces, prin intermediul unuia dintre organele sale, în condiţiile în care statul este iniţiatorul sesizării de neconstituţionalitate, dar nu de pe o poziţie independentă, ci tocmai în calitate de pârât, în cadrul proceselor intentate împotriva sa de persoanele particulare îndreptăţite la despăgubiri.
În această situaţie, se pune problema dacă respingerea acţiunii în prezenta cauză, exclusiv pe motivul intervenţiei deciziei de neconstituţionalitate, respectă echitatea procesului, sub aspectul „egalităţii armelor";, principiu care presupune obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu o plasează într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său.
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of., determină în mod inevitabil, soluţionarea litigiului în sensul respingerii acţiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei.
În acest caz, soluţia de respingere a acţiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenţiei statului, prin organul său constituţional, intervenţia statului fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte şi care a pierdut procesul în prima instanţă.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate, între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Curtea Constituţională însăşi a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Instanţa de apel a precizat că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, apreciind că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzei civile de faţă.
Prin urmare, instanţa de apel, a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii, căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic, prin prevederile art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ca atare, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, Curtea de Apel, a constatat că instanţa de fond nu a acordat o reparaţie justă a prejudiciului moral suferit de reclamantă şi a admis cererea de apel formulată de reclamantă, obligând pârâtul la plata către aceasta a sumei de 10.000 euro, suma pe care instanţa de apel a considerat-o ca reprezentând o despăgubire echitabilă, în raport de prejudiciul suferit de reclamantă.
A fost înlăturată susţinerea apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, conform căreia, drepturile încasate de reclamantă în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi a O.U.G. nr. 214/1999 ar fi suficiente în sine pentru acoperirea prejudiciului reclamantei, instanţa de control judiciar considerând, pentru argumentele expuse, că aceste drepturi nu reprezintă o acoperire integrală şi echitabilă a prejudiciului, iar pe de altă parte, în ce priveşte atenuarea acestui prejudiciu faţă de timpul scurs de la producerea lui, Curtea de Apel a avut în vedere faptul că, pe de o parte această susţinere lipseşte de raţiune însăşi Legea nr. 221/2009, prin definiţie legiuitorul considerând la edictarea acestei legi, că timpul scurs nu a anihilat efectele măsurilor cu caracter politic ale regimului trecut, iar pe de altă parte, legea are în vedere prejudiciul moral suferit la momentul producerii, iar nu cel resimţit la momentul actual.
Împotriva deciziei nr. 600/A din 07 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta T.M., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, precum şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, în cuprinsul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut critici, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile corecte de determinare a cuantumului daunelor morale şi, deşi le-a majorat, de la 5.000 euro, la 10.000 euro, în realitate suma stabilită urmare admiterii apelului reclamantei nu reprezintă o reparaţie echitabilă, compensatorie şi proporţională cu suferinţele produse acesteia, deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu conducând la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputaţia, încrederea acordată în societate, libertatea de mişcare, dreptul la liberă circulaţie.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curţii de Apel, în sensul majorării cuantumului daunelor acordate acesteia, de la 10.000 euro, la suma iniţial solicitată prin acţiune.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a dezvoltat critici, potrivit cărora decizia Curţii de Apel este nelegală, întrucât aceasta a interpretat greşit aplicabilitatea în speţă a Deciziilor Curţii Constituţionale cu nr. 1358, 1360 şi 1354 din octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1), precum şi dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Totodată, recurentul-pârât a precizat în motivele sale de recurs, circumscrise art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., că cererea de acordare a daunelor morale a fost lipsită de suport legal, în lumina deciziilor mai sus invocate, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii Curţii de Apel şi respingerea acţiunii reclamantei.
Se arată că, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, Deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare sunt definitive şi obligatorii şi că nu poate fi reţinută existenţa unei „speranţe legitime";.
Pe lângă criticile mai sus redate, în recursul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, conform art. 304 pct. 4 C. proc. civ. se susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât aceasta şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi, totodată, a formulat critici potrivit cărora, hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul majorării cuantumului despăgubirilor, faţă de suma acordată de către instanţa de fond.
Recurentul concluzionează criticile sale, în sensul că, prin interpretarea nelegală dată efectelor deciziei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pus sub semnul egalităţii, ca efecte juridice, abrogarea unei norme juridice şi încetarea efectelor acesteia, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice-Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate şi urmează a fi admise pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Constatând că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a legii, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale, având în vedere şi considerentele referitoare la obligativitatea Deciziilor Curţii Constituţionale, mai sus redate, este de observat că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în pronunţarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor Deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată.
Nu se poate susţine cu temei că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a apreciat că, prin aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie.
S-a arătat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării Deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Recursul declarat de reclamanta T.M. este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerente comune, ce ţin de aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, precum şi de interpretarea corectă a Deciziilor Curţii Constituţionale, la care s-a făcut referire.
Aşa fiind, criticile referitoare la cuantumul daunelor morale, nu pot fi analizate, sub aspectul criteriilor aplicabile, de vreme ce, temeiul juridic al acordării daunelor morale, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost suprimat, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Constatând că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a legii, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului.
Vor fi admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice -Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acţiunea.
Va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva aceleiaşi decizii, conform art. 312 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 600/A din 07 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 792 din 7 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acţiunea.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4320/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4322/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
