ICCJ. Decizia nr. 4327/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4327/2012
Dosar nr. 1693/3/2010
Şedinţa publică din 12 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 25 septembrie 2008, T.I. şi T.E. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat, să dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii apartamentului din Bucureşti, calculat la valoarea actuală, de piaţă, a acestuia.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au încheiat cu pârâta, la data de 25 noiembrie 1996 contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul situat la adresa indicată, în baza Legii nr. 112/1995, dată la care au achitat preţul integral stabilit.
Ulterior, acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari J.G. şi J.T.V. a fost admisă de Curtea de Apel Bucureşti care, prin decizia nr. 522 A din 18 decembrie 2002 i-a obligat să le lase acestora în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, respingând totodată capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pe considerentul bunei credinţe a cumpărătorilor.
Hotărârea vizând revendicarea a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1626 din 2 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 1337-1351 C. civ., care guvernează răspunderea pentru evicţiune.
La 4 martie 2010, reclamanţii şi-au modificat şi completat acţiunea, arătând că înţeleg să solicite introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanţelor Publice şi să modifice temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, pe care l-au indicat ca fiind art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Totodată, reclamanţii au solicitat scoaterea din cauză a pârâtei Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat.
Învestită în primă instanţă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 14126 din 24 noiembrie 2009 a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi în consecinţă a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa materială de soluţionare a cererii, în acord cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 238 din 14 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea şi în consecinţă l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 540.144 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului.
L-a obligat totodată pe pârât la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, chiar dacă pârâtul, din punct de vedere juridic, nu răspunde pentru evicţiune întrucât nu a fost parte contractantă în contractul de vânzare-cumpărare, acesta este ţinut însă, în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 să achite preţul de piaţă plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Ne aflăm deci, reţine Tribunalul, în prezenţa a două chestiuni juridice distincte şi anume, pe de o parte, obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului iar pe de altă parte, executarea efectivă, în concret, a obligaţiei de plată care, printr-o dispoziţie din legea specială, incumbă Ministerului Finanţelor Publice.
Or, în speţa dedusă judecăţii, prin decizia nr. 522/A/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, au fost obligaţi reclamanţii din prezenta cauză să lase foştilor proprietari în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul, însă a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reţinându-se buna lor credinţă.
Ca atare, cum contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanţilor, a fost încheiat cu bună credinţă şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, aceştia pot beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Tribunalul a apreciat că prin sintagma „contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile";, legiuitorul a avut în vedere nu numai situaţia în care se admite capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului, ci şi situaţia în care chiriaşii cumpărători au pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii unei acţiuni în revendicare, pentru că ambele cazuri se referă în realitate la cauze de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Aşadar, legiuitorul a dorit să confere o protecţie chiriaşului cumpărător, în orice situaţie în care a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului, inclusiv în cadrul unei acţiuni în revendicare, iar dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la situaţia absurdă ca un cumpărător căruia i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, să beneficieze de restituirea preţului de piaţă al imobilului, iar un cumpărător căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, dar a pierdut proprietatea bunului în cadrul unei acţiuni în revendicare, să nu beneficieze de restituirea aceluiaşi preţ.
Totodată, Tribunalul a reţinut că în cauza Raicu contra României, C.E.D.O. a statuat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate şi că legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză pentru ca personalele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului, care cândva a confiscat aceste bunuri.
De asemenea, prin aceeaşi hotărâre, Curtea Europeană a precizat că în cazul imposibilităţii restituirii în natură a nemişcătorului, se impune ca reclamantului cumpărător de bună credinţă al unui imobil, în baza Legii nr. 112/1995, să îi fie acordate daune materiale constând într-o sumă corespunzătore cu valoarea actuală a acestuia.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin decizia nr. 652/A din 30 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că pârâta are calitate procesuală pasivă, fiind fără relevanţă răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului din dreptul comun, atâta vreme cât obligaţia sa de plată este prevăzută printr-o reglementare cu caracter special - art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi s-a făcut dovada că la data vânzării s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 iar contractul s-a încheiat cu bună credinţă, nefiind dovedită frauda la lege.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit instanţele au respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive - reiterată de recurent - deşi Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996 încheiat între reclamanţi şi Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat şi este terţ faţă de acest contract.
Astfel, se arată, ne aflăm în situaţia unei tulburări de drept prin fapta unui terţ care este de natură să angajeze doar răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat, în acord cu prevederile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
- dispoziţiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză întrucât legiuitorul reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, impunând condiţia ca aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Or, se arată, o asemenea hotărâre, nu s-a pronunţat în legătură cu imobilul ce face obiectul judecăţii, situaţie în care nu se justifică reţinerea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
- decizia din apel este criticabilă şi sub aspectul menţinerii obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON, în sarcina recurentului pârât, deşi s-a făcut dovada că „culpa procesuală"; nu îi aparţine acestuia ci Regiei Autonome de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat care, a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Titlul de proprietate al reclamanţilor a făcut obiectul unui litigiu soluţionat prin decizia nr. 522 A din 18 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este unul valabil, întrucât actul normativ de preluare - Decretul nr. 223/1974 - nu respecta Constituţia de la 1965 care, în art. 8 şi 11 recunoştea şi ocrotea dreptul de proprietate al cetăţenilor şi nici Tratatele internaţionale la care România era parte.
Prin acelaşi act normativ, se mai reţine, s-a încălcat şi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat în legea fundamentală, atâta timp cât cetăţenilor români care refuzau să se întoarcă în ţară li se confiscau proprietăţile, în vreme ce acelora rămaşi în România, li se ocrotea dreptul de proprietate.
Cât priveşte contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat, s-a reţinut că la data încheierii acestuia au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 în condiţiile în care pârâţii (reclamanţi în cauza de faţă) erau titulari ai contractului de închiriere al apartamentului, imobilul nu fusese şi nici nu putea fi restituit în natură foştilor proprietari iar la momentul vânzării expirase termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din acest act normativ.
Tot astfel, nimeni nu contestase titlul în baza căruia statul, deţinea apartamentul în litigiu, ambele părţi contractante fiind de bună credinţă şi considerând că Decretul nr. 223/1974 reprezintă un titlu legal prin care statul deţinea bunul, în legătură cu care nu exista niciun litigiu pe rolul instanţelor.
Ca atare, prin hotărârea mai sus invocată s-a menţinut dispoziţia din sentinţă vizând obligarea pârâţilor de a le lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul din Bucureşti.
Sentinţa civilă nr. 489 din 9 aprilie 2002 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a fost schimbată însă în parte, în sensul respingerii capătului de cerere din acţiunea completată având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, ca nefondat.
În aceste condiţii reclamanţii au înaintat la 25 septembrie 2008 acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru plata valorii de circulaţie a imobilului.
Împrejurarea că reclamanţii au mai indicat ca temei de drept şi dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., nu mai prezintă vreo relevanţă în condiţiile în care în raport de dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., au calificat-o drept o cerere pentru restituirea preţului imobilului, întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă, constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, astfel încât persoanele ce şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta pierderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu versus România; - cauza Pincova şi Pina versus Republica Cehă).
Este real că desfiinţarea contractului reclamanţilor nu s-a putut dispune faţă de reţinerea bunei lor credinţe, însă în condiţiile obligării lor la lăsarea în paşnică folosinţă şi posesie a imobilului, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, în favoarea reclamanţilor presupune acordarea preţului de circulaţie al imobilului de care au fost evinşi, ce se poate realiza în condiţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, pe criteriul proporţionalităţii.
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună credinţă în baza Legii nr. 112/1992.
Legiuitorul român şi-a adaptat legislaţia specifică acestui domeniu (al caselor naţionalizate) la exigenţele Convenţiei Europene şi jurisprudenţei C.E.D.O., astfel că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) al art. 50 din Legea nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate şi completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 610/13.09.2010).
În consecinţă, în mod corect ambele instanţe au apreciat atât asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 - astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 - cât şi asupra calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca debitor al obligaţiei de restituire.
Cât priveşte menţinerea obligaţiei pârâtului de a plăti cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi în primă instanţă, soluţia este de asemenea corectă, din perspectiva dispoziţiilor art. 274 (1) C. proc. civ., potrivit căruia partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească aceste cheltuieli.
Faţă de cele ce preced, cum motivele de recurs invocate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 652/ A din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4325/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4328/2012. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
