ICCJ. Decizia nr. 4322/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4322/2012
Dosar nr. 808/91/2010
Şedinţa publică din 12 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 664 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea.
A constatat caracterul politic al condamnării dispusă faţă de reclamantul L.N., prin sentinţa penală nr. 20 din 15 martie 1958 pronunţată de Tribunalul Regiunii a-II-a Militară.
A constatat că sunt înlăturate de drept toate efectele sentinţei penale nr. 20/1958 şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 38.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit prin condamnare.
A respins ca nefondate celelalte pretenţii băneşti solicitate pentru prejudiciul moral şi contravaloarea bunurilor confiscate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul sus menţionat l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală al Finanţelor Publice Vrancea solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce va pronunţa:
-să constate condamnarea politică pe care a suferit-o prin pronunţarea sentinţei penale nr. 20 din 15 martie 1958 de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară - Colegiul de Fond Bucureşti;
-să constate că au fost înlăturate de drept toate efectele hotărârii judecătoreşti respective;
-să fie obligat pârâtul la plata sumei de 600.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare;
-să se acorde despăgubiri reprezentând echivalentul în RON a bunurilor confiscate.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că prin sentinţa penală nr. 20 din 15 martie 1958 a fost condamnat de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară - Colegiul de Fond Bucureşti, la 20 ani muncă silnică, 8 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru crima de acte de teroare, pedeapsă din care a executat 6 ani închisoare.
Potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009 condamnarea suferită de defunct este considerată de drept, condamnare politică, toate efectele fiind înlăturate de drept.
Acţiunea a fost motivată în drept, conform art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de fond a reţinut că a fost dispusă condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 1 lit. d) combinat cu art. 7 din Decretul nr. 199/1950 şi art. 25 C. pen. Reclamantul L.N. a fost încarcerat la data de 08 februarie 1958 şi a fost eliberat la data de 14 aprilie 1964, ca urmare a unui decret de graţiere, conform adresei din 24 martie 1990 emisă de I.G.P. Serviciul cazier judiciar. Reclamantul a executat aşadar, o pedeapsă de aproximativ 6 ani şi 2 luni închisoare.
Tribunalul a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de reclamant este considerată de drept condamnare cu caracter politic, astfel încât a reţinut caracterul fondat al primului capăt de cerere formulat de reclamant.
De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat şi cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect înlăturarea de drept a tuturor efectelor condamnării.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, Tribunalul a apreciat că suma solicitată de reclamant în cuantum de 600.000 euro este exagerată, iar suma ce trebuie acordată acestuia şi care corespunde criteriului de satisfacţie echitabilă, este de 38.000 RON.
Cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere prin care reclamantul a solicitat să fie obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul în RON cu privire la bunurile confiscate, Tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada confiscării vreunui bun prin hotărârea de condamnare, astfel încât aceste pretenţii au fost apreciate, ca nefondate.
Împotriva sentinţei civile nr. 664 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Vrancea a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul modului de soluţionare a capătului de cerere, având ca obiect acordarea daunelor morale.
În esenţă, pârâtul a susţinut că reclamantul a beneficiat şi de alte drepturi recunoscute de lege ca urmare a condamnării sale politice, astfel încât nu se mai justifică acordarea de daune morale conform Legii nr. 221/2009.
A solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 102/A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea.
A schimbat în parte sentinţa Tribunalului, în sensul că a redus de la 38.000 RON la 6.000 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligat pârâtul către reclamant.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile nr. 664 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Vrancea.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, sub un prim aspect, că prin Deciziile nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza I precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, temeiul juridic invocat de reclamanţi prin acţiune nu mai există.
În aceste condiţii, s-a reţinut că ipoteza de analizat a fost aceea de a se stabili în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea despăgubirilor morale, instituite prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009, în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora, precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).
Instanţa de apel a menţionat că Decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice, în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja pronunţată o hotărâre în primă instanţă, în speţă, reclamantul învestind instanţa de fond cu soluţionarea acţiunii de faţă, la data de 10 martie 2010, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate.
Faţă de această împrejurare, dat fiind faptul că în speţa de faţă este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea a considerat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, dacă la data publicării deciziilor mai sus menţionate, reclamantul avea sau nu un „bun"; sau, măcar, o „speranţă legitimă";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, cu atât mai mult atunci când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei iniţială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziţii existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curţii de la Strasbourg în cauza Klaus şi Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranţă legitimă a reclamantului de a-şi vedea judecată acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
Această speranţă legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenţia unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecăţii sau ulterior pronunţării unei hotărâri, fie ea chiar şi nedefinitivă.
A aprecia altfel, ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Or, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În aceste condiţii, reţinând că reclamantul avea o „speranţă legitimă"; în sensul art. 1 din Protocolul 1, Curtea apreciază că pretenţiile acestuia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării sale politice trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
Astfel, sub un prim aspect, Curtea de Apel a constatat că, în mod corect, Tribunalul a reţinut cererea reclamantului de acordare a daunelor morale, ca fiind admisibilă.
În aprecierea criteriilor de acordare a despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009 instanţa are obligativitatea de a verifica dacă, într-adevăr, solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanţă, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior şi de prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic cât şi în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost afectate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia familială, profesională şi socială a celui în cauză a fost afectată.
Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi să corespundă cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul proporţionalităţii.
Totodată, faţă de împrejurarea că, prin cadrul oferit de Legea nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej de îmbogăţire fără justă cauză, ci o recunoaştere publică a caracterului politic al condamnărilor din perioada de referinţă, având în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O., care nu condiţionează constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensaţii materiale în favoarea victimei, Curtea de Apel a apreciat că suma de 6.000 euro este îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare.
Împotriva deciziei nr. 102/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul L.N., criticând-o pentru nelegalitate, în cuprinsul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile corecte de determinare a cuantumului daunelor morale şi, în mod greşit, le-a diminuat.
Recurentul-reclamantul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curţii de Apel, în sensul majorării cuantumului daunelor acordate acestuia, de la 6.000 euro, la 400.000 de euro.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea a dezvoltat critici, în sensul că decizia Curţii de Apel este nelegală, întrucât aceasta a interpretat greşit aplicabilitatea în speţă a Deciziilor Curţii Constituţionale cu nr. 1358, 1360 şi 1354 din octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1), precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Totodată, recurentul-pârât a precizat în motivele sale de recurs, circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că cererea de acordare a daunelor morale a fost lipsită de suport legal, în lumina deciziilor mai sus invocate, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii Curţii de Apel şi respingerea acţiunii reclamantului.
Se arată că, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, Deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare sunt definitive şi obligatorii şi că nu poate fi reţinută existenţa unei „speranţe legitime";.
Recursul declarat de reclamant este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Ca atare, criticile referitoare la cuantumul daunelor morale, nu pot fi analizate, sub aspectul criteriilor aplicabile, de vreme ce, temeiul juridic al acordării daunelor morale, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost suprimat, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea este fondat şi urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:
Constatând că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a legii, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale, având în vedere şi considerentele referitoare la obligativitatea Deciziilor Curţii Constituţionale, mai sus redate, este de observat că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în pronunţarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor Deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată.
Nu se poate susţine cu temei că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie.
S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării Deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Constatând că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a legii, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, în sensul schimbării în tot a sentinţei Tribunalului şi respingerii acţiunii, în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.N. împotriva aceleiaşi decizii, conform art. 312 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vrancea împotriva deciziei nr. 102/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că schimbă în tot sentinţa nr. 664 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Vrancea şi respinge acţiunea.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4321/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4323/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
