ICCJ. Decizia nr. 4325/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4325/2012
Dosar nr. 14772/3/2010
Şedinţa publică din 12 iunie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 1467 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.I.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A constatat caracterul politic al măsurii administrative de deţinere în calitate de prizonier de război a defunctului B.D. pentru perioada 23 august 1944 - 20 mai 1948.
A dispus obligarea pârâtului la plata de despăgubiri civile către reclamantă, în sumă de 10.000 euro, la cursul Băncii Naţionale a României RON/euro din ziua plăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, sub nr. 14772/3/2010, reclamanta B.I.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate pentru perioada 20 noiembrie 1942 - 20 mai 1948, caracterul politic al măsurii de constituire în prizonier de război, al tatălui său, B.D.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta este fiica defunctului B.D. (decedat la data de 29 noiembrie 1977), acesta fiind înregimentat în forţele armate române în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Începând cu data de 20 noiembrie 1942 a fost luat prizonier de către forţele armate ruse, fiind ţinut în această stare, până la 20 mai 1948, când a fost repatriat.
Conform precizării acţiunii, la data de 06 mai 2010, reclamanta B.I.E. a solicitat şi obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către aceasta a sumei de 600.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, urmare perioadei de prizonierat.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea are două petite, respectiv, constatarea caracterul politic al măsurii de constituire şi ţinere în calitate de prizonier de război în care defunctul B.D. s-a aflat în perioada sus-menţionată şi să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 600.000 RON, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunct, în perioada de prizonierat.
Pentru a dispune astfel, în baza probatoriilor administrate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că tatăl reclamantei s-a aflat în prizonierat în fostul stat U.R.S.S., în perioada 20 noiembrie 1942 - 20 mai 1949, iar deportarea şi efectuarea prizonieratului, cu menţinerea acestei situaţii şi după 23 august 1944, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009, faţă de care reclamanta are dreptul la repararea prejudiciului, prin acordarea de despăgubiri.
La stabilirea cuantumului concret al acestora, instanţa de fond a ţinut seama de natura juridică a prejudiciului suferit, şi anume, atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori, precum şi de principiul potrivit căruia, daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă şi a avut în vedere, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Referitor la capătul al doilea din cerere s-a constatat că reclamanta este îndreptăţită la plata de despăgubiri civile în sumă de 10.000 euro, la cursul Băncii Naţionale a României RON/euro din ziua plăţii.
Tribunalul a apreciat aşadar, că reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 10.000 euro, pe care instanţa de fond le-a considerat necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea prejudiciului suferit de autorul reclamantei.
Instanţa nu a putut primi însă, susţinerile reclamantei, de obligare a pârâtului la plata unei sume de 600.000 RON, întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuţire pentru cei care le solicită, astfel încât suma de 10.000 euro acordată este apreciată ca fiind suficientă şi rezonabilă.
Împotriva sentinţei Tribunalului au declarat apel, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În esenţă, în ambele apeluri se susţine că, hotărârea este nelegală, întrucât prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost abrogate dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege ce reprezintă temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor şi că instanţa de fond a apreciat în mod greşit, că măsura administrativă aplicată tatălui reclamantei, constituie o măsură cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009. Totodată s-au formulat critici de nelegalitate privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative suferite de autorul reclamantei.
Apelanţii au solicitat desfiinţarea sentinţei şi pe fond, respingerea acţiunii reclamantei.
Prin decizia nr. 600/A din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1467 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, a schimbat în tot sentinţa menţionată şi a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menţionate, încetându-şi efectele juridice.
Curtea, a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia României [art. 1 alin. (3) şi (5)], ele încetând a-şi mai produce efectele la 01 ianuarie 2011.
În speţă, la termenul de judecată din 16 iunie 2011, Curtea a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Lege (inaplicabile în litigiu).
Lipsind temeiul juridic al cererii de acordare a daunelor morale, instanţa a apreciat că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale, apelantul-pârât prevalându-se în susţinerea apelului declarat şi de aceste statuări.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie";.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept";.
Cum aceste Decizii, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/03.12.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi art., Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituţional.
Aşa cum a constatat Curtea Constituţională, legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea, reabilitarea celor condamnaţi din motive politice, acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ţinut seama de Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 intitulată „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; şi nr. 1481/2006 intitulată „necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist";.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Împotriva deciziei nr. 600 A din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta B.I.E. invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile art 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor şi menţinerii ca legală şi temeinică, a sentinţei Tribunalului. Criticile aduse deciziei Curţii de Apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte:
Reclamanta arată că, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a Deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În dezvoltarea criticilor sale, reclamanta susţine că, a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acesteia, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia 1096/1996.
Astfel, recurenta consideră că Decizia Curţii Constituţionale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este în contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale. Prin această decizie se încalcă prevederile europene (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că Decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care a formulat-o reclamanta, se afla pe rolul instanţelor şi astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, normai juridică nu mai există şi nici nu poate şi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a Deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat a susţinut reclamanta.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., invocate de reclamantă ca temei de nelegalitate.
Mai mult, este de observat că pentru perioada de timp anterioară celei de referinţă, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilită expres prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009, măsura administrativă pentru care instanţa de fond a constatat caracterul politic, excede cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de legea menţionată.
De altfel, sub acest aspect, indiferent dacă pretenţiile deduse judecăţii s-ar fi circumscris sau nu domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, date fiind dispoziţiile legale ce au reglementat acordarea daunelor morale în condiţiile actului normativ arătat, au fost lipsite de efecte juridice prin decizia de neconstituţionalitate anterior evocată, incidenţă în cauză, acestea ar fi fost oricum înlăturate, ce neîntemeiate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a-II-a din acelaşi Cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.I.E. împotriva deciziei nr. 600/A din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4324/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4327/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
