ICCJ. Decizia nr. 4356/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare, anulare act, rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4356/2012
Dosar nr. 3492/85/2009
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 425 din 31 ianuarie 2001, Judecătoria Mediaş a admis cererea formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Consiliul Local Mediaş în contradictoriu cu pârâtele O.C. şi O.L., prin curator I.V.M. şi a constatat că reclamantul a dobândit în proprietate imobilul înscris în CF nr. A Mediaş top a-b compus din casă şi grădină, în aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951, respectiv, a dispus intabularea dreptului de proprietate al statului asupra acestui imobil.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că proprietarii tabulari „au părăsit imobilul cu mult timp în urmă, de cel puţin 20 de ani funcţionând în imobil un bar”, caz în care, în raport de prevederile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 şi ale art. 111 C. proc. civ., se impune admiterea cererii formulate de reclamant la data de 22 noiembrie 2000, cu consecinţa constatării dobândirii dreptului de proprietate de către stat cu privire la imobilul în litigiu.
Totodată, instanţa a apreciat că, în raport de prevederile art. 46 din Decretul-Lege nr. 115/1938, se impune intabularea dreptului de proprietate al statului în cartea funciară cu privire la acest imobil.
Prin cererea înregistrată la 25 iulie 2006 la Judecătoria Mediaş, reclamanţii H.H.K., H.H.M. şi H.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC T. SRL, U.M. şi Municipiul Mediaş să se constate inopozabilitatea faţă de ei a sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, să se constate nulitatea contractului de schimb imobiliar prin care subapartamentul nr. 1, cu nr. top a/II şi b/II/I şi subapartamentul nr. 2, cu nr. top a/II şi b/II/II, transcrise în CF nr. B. Mediaş, au fost înstrăinate către SC T. SRL şi respectiv, a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta U.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din CF nr. A Mediaş, nr. top. a, b, cu nr. top a/I şi b/I, transcris în CF nr. B Mediaş, precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra subapartamentului nr. 3 din CF nr. A Mediaş, cu nr. top. a/II, şi b/II/III, către terţe persoane.
Prin aceeaşi cerere, reclamanţii au cerut ca pârâţii să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul mai sus arătat, inclusiv, restabilirea situaţiei de carte funciară, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 480, 481 C. civ., art. 20 şi 204 din Legea nr. 10/2001, art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 498/2003 şi art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a autoarei lor, O.C. (L.) care a decedat în anul 1974 şi că acesta a fost preluat de stat prin naţionalizare, fiind evidenţiat în anexa la Decretul nr. RR/1958 eronat, pe numele soţului autoarei lor.
Reclamanţii au susţinut că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român s-a realizat în baza sentinţei civile nr. 4265/2001 a Judecătoriei Mediaş, pronunţată în contradictoriu cu autoarea lor decedată, fără a fi chemaţi în proces, caz în care nu le este opozabilă.
Reclamanţii au susţinut, totodată, că motivele reţinute în justificarea faptului abandonării imobilului nu sunt fondate, întrucât, începând cu anul 1991, au adresat Primarului Municipiului Mediaş numeroase solicitări de restituire a averii autoarei lor, O.C. (L.).
Prin sentinţa civilă nr. 2800 din 6 octombrie 2006, Judecătoria Mediaş şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Sibiu, întrucât valoarea obiectului cererii de chemare în judecată depăşea 5 miliarde ROL.
Cererea de chemare în judecată a fost completată la data de 7 decembrie 2006, în sensul că reclamanţii au chemat în judecată şi pe pârâţii D.M., B.M., B.G., D.I.S., P.I., M.A. şi M.N., precum şi SC G.C. SA Mediaş, cerând să se constate, pentru aceleaşi motive, nulitate contractelor de vânzare- cumpărare prin care au fost înstrăinate apartamente din imobilul în litigiu în favoarea persoanelor fizice.
Reclamanţii au mai precizat că pârâtă în cauză pârâtă este SC D.T. SA şi nu SC T. SRL, rezultat al fuziunii acesteia din urmă cu alte societăţi.
Prin sentinţa civilă nr. 272 din 22 februarie 2007, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, potrivit menţiunilor de sub B 8 şi 9 din CF nr. A. Mediaş a fost înscris în favoarea numitei O.C. - soţia lui I.H. şi respectiv, O.L.H. (care este una şi aceeaşi persoană), şi mai apoi, în favoarea Statului Român, în temeiul sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş.
Instanţa a constatat că, în perioada aprilie - mai 2002, Primăria Mediaş a înstrăinat imobilul prin încheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu chiriaşii cumpărători, precum şi a unui contractul de schimb încheiat cu SC T. SRL (autoarea SC D.T. SA).
Instanţa a reţinut că atâta timp cât înstrăinarea imobilului s-a realizat după înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, în raport de prevederile art. 1848 C. civ., precum şi de cele ale art. 47 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001, pârâţii trebuie consideraţi ca fiind subdobânditori de bună credinţă, iar contractele menţionate, ca fiind valabil încheiate.
Instanţa a statuat că nu poate primi cererea privind constatarea inopozabilităţii hotărârii judecătoreşti în baza căreia statul şi-a intabulat dreptul, întrucât, pe de o parte, reclamanţii sunt succesorii pârâtei din hotărâre, iar, pe de altă parte, o asemenea cerere nu este admisibilă în condiţiile art. 111 C. proc. civ.
Cât priveşte cererea în revendicare, instanţa a reţinut că nu poate fi primită, pe de o parte, în raport de intrarea în vigoare a legii de reparaţie sub a cărei incidenţă cade imobilul în litigiu, Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, faţă de faptul că reclamanţii nu sunt în posesia unui titlu de proprietate care să stea la baza formulării unei acţiuni în revendicare.
Prin decizia civilă nr. 247/A din 21 septembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că, deşi este real că reclamanţii nu au fost citaţi în procesul finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş şi nu au luat la cunoştinţă despre înscrierea dreptului de proprietate al statului decât cu ocazia verificărilor efectuate în vederea declanşării procesului de revendicare, sentinţa beneficiază de puterea lucrului judecat, întrucât este rezultatul unei verificări jurisdicţionale.
În atare condiţii, instanţa a reţinut că nu poate fi primită cererea în constatarea inopozabilităţii acestei hotărâri şi că reclamanţii nu pot invoca cu succes că ar fi titularii unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condiţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a mai constatat că, deşi raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cum eronat a reţinut prima instanţă, nu poate fi primită nici cererea în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare ale imobilului în litigiu, încheiate de SC G.C. SA Mediaş cu persoanele fizice după expirarea termenului legal de notificare, întrucât se constată că reclamanţii nu au urmat iniţial calea acestei legi de reparaţie, ci au formulat notificare abia în anul 2005, caz în care cumpărătorii sunt subdobânditori de bună credinţă.
Cât priveşte cererea în revendicare, instanţa a statuat că reclamanţii au pretins prin cererea dedusă judecăţii că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu nu este un titlu valabil, întrucât Decretul nr. 111/1951, invocat în considerentele sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, în baza căruia s-a reţinut că statul a dobândit dreptul de proprietate, era un act normativ abuziv.
În atare condiţii, instanţa a reţinut că reclamanţii au supus analizei o cerere în revendicare privind un imobil care cădea în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, cerere care nu putea fi primită în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât reclamanţii aveau a urma, în scopul obţinerii fie a retrocedării, fie de măsuri reparatorii, calea legii speciale de reparaţie, anume calea Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 7164 din 18 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia, a admis apelul a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi Ttribunal.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că obiectul acţiunii deduse judecăţii de reclamanţi îl formează constatarea nulităţii unor contracte încheiate de stat cu persoane fizice în perioada 2001 - 2002 şi ca urmare obligarea pârâţilor să le predea în proprietate bunurile cumpărate, cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
În raport de obiectul cererii deduse judecăţii, instanţa de recurs a statuat că instanţele de fond au reţinut greşit inadmisibilitatea cererii, întemeiată pe prevederile dreptului comun, art. 480, 481 C. civ., argumentat de faptul că există o lege specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001.
Anume, instanţa de recurs a constatat că Legea nr. 10/2001 nu este incidentă raportului juridic dedus judecăţii, cât timp imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul unei hotărâri judecătoreşti în anul 2001, adică într-o perioadă ce excede ariei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Instanţa de recurs a mai reţinut şi că instanţele de fond au procedat la o analiză formală a valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare, în raport de excepţia de inadmisibilitate reţinută greşit cu privire la capătul principal de cerere, respectiv au statuat confuz cu privire la excepţia prescriptibilităţii cererii în anularea actelor de înstrăinare, precum şi cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în raport de prevederile sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş.
În rejudecare, reclamanţii şi-au completat cererea în sensul că au solicitat chemarea în proces şi a pârâţilor P.I., D.M., C.E., în calitatea de moştenitori ai defunctei P.P., a lui B.M., B.G., D.M., ultimii în calitatea de cumpărători alături de soţi/soţii, precum şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceştia, în calitate de cumpărători, şi obligarea lor să le predea în deplină posesie şi proprietate apartamentele pe care le-au dobândit în baza unor astfel de contracte.
Prin sentinţa civilă nr. 883 din 4 octombrie 2010, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii H.H.K. şi H.H.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mediaş prin Primar, şi a constatat inopozabilitatea sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, în ceea ce priveşte imobilul din CF nr. A Mediaş, nr. top. a, b faţă de reclamanţi.
Prin aceeaşi sentinţă, au fost respinse cererile în constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare şi de predare a proprietăţii şi posesiei imobilului situat din Mediaş, P-ţa F., ce se identifică în CF nr. A Mediaş, sub nr. top. a şi b, respectiv, de restabilire a situaţiei anterioare de CF, formulate de reclamanţii H.H.K. şi H.H.M. în contradictoriu cu pârâţii SC D.T. SA, SC G.C. SA Mediaş, M.N. prin moştenitor P.C.D., D.M., D.M. junior, B.M., B.G., B.Gh., D.I.S., P.I., M.A. şi M.N., D.Ma., C.E., P.I. - moştenitor al lui P.P., P.Io., B.Mi., U.G. prin mandatar D.M.
Totodată, a fost a respinsă cererea formulată de reclamantul H.R., pentru lipsa calităţii procesuale active.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, potrivit menţiunilor CF nr. A. Mediaş, imobilul în litigiu, ce se identifică sub nr. top. a, b, a fost proprietatea lui O.C. (½ părţi B 8) şi O.L.H. (½ părţi B 10), care este una şi aceeaşi persoană, pentru ca, prin încheierea nr. 1489/2001, în baza sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, dreptul de proprietate asupra imobilului să fie intabulat în favoarea Statului Român.
Cu privire la sentinţa civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, instanţa a reţinut că deşi nu are autoritate de lucru judecat faţă de prezenta cauză, întrucât nu există identitate de obiect, părţi şi cauză, aceasta este opozabilă reclamanţilor.
Instanţa a reţinut că această concluzie se impune întrucât hotărârea judecătorească menţionată a intrat în puterea lucrului judecat şi a produs efecte juridice, chiar dacă fost pronunţată în contradictoriu doar cu pârâta O.C./O.L., adică în condiţii de nelegalitate, dat fiind că pârâta era decedată şi nu necunoscută, caz în care trebuiau citaţi în proces moştenitorii acesteia.
Instanţa a reţinut, pentru aceleaşi considerente, că nu poate fi primită cererea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de persoanele fizice în procedura Legii nr. 112/1995 şi nici cererea de restabilire a situaţiei de carte funciară, întrucât subdobânditorii au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor, operaţiune care s-a efectuat după expirarea termenului de notificare prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune justificat şi de faptul că termenul legal în care se putea solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare, potrivit dispoziţiilor legii speciale, art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost depăşit.
Spre deosebire de situaţia cumpărătorilor, instanţa a constatat că vânzătorul, Municipiul Mediaş, a fost de rea credinţă la încheierea actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, întrucât avea cunoştinţă de existenţa cererilor de restituire a imobilului formulate încă din anul 1991 de moştenitorii fostului proprietar tabular, H.C.L. - O.
În fine, instanţa a reţinut că nu poate proceda la predarea imobilelor în litigiu către reclamanţi cât timp nu au cerut şi anularea încheierilor de intabulare şi cât timp nu are competenţa de a desfiinţa decizia civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş.
Prin decizia civilă nr. 67 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţii H.H.K. şi H.H.M. şi de pârâta SC D.T. SA Mediaş şi a schimbat, în tot, sentinţa în sensul că a admis cererea formulată de reclamanţi şi a constatat nulitatea contractului de schimb imobiliar, autentificat sub nr. PP/2004 de Biroul Notarial Public L.F., prin care SC D.T. SA Mediaş a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. B Mediaş, subapartament 1, cu nr. top. a/II; b/II/I şi subapartamentul nr. 2, cu nr. top a/II; b/II/I,I transcris în CF nr. C. Mediaş convertită în CF nr. D. Mediaş.
Totodată, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta U.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din CF nr. A. Mediaş nr. top a/I şi b/I transcris în CF nr. E. Mediaş convertită în CF nr. D. Mediaş, precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de SC G.C. SA Mediaş, în calitate de vânzător, şi D.M., B.M., B.G., D.I.S., P.I., M.A., M.N., în calitate de cumpărători, prin care s-a transmis în favoarea cumpărătorilor dreptul de proprietate asupra subapartamentului nr. 3 din CF nr. A. Mediaş top a/II, b/II/III.
În consecinţă, instanţa a obligat pe pârâţi să predea reclamanţilor în deplină posesie şi proprietate apartamentele şi subapartamentele pe care le au în posesie din imobilul situat în Mediaş P-ţa F., jud. Sibiu, intabulat în CF nr. A. Mediaş top a, b convertită în CF nr. D. Mediaş şi a dispus restabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului susmenţionat.
Prin aceeaşi decizie, instanţa a respins capătul de cerere vizând inopozabilitatea sentinţei nr. 425/2005 pronunţată de Judecătoria Mediaş şi a menţinut admiterea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului H.R.
Prin aceeaşi decizie, instanţa a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H.R.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că reclamantul H.R. nu are calitate procesuală activă, în condiţiile în care imobilul în litigiu face parte din masa succesorală rămasă după bunica sa, iar tatăl său este în viaţă, reclamant în prezenta cauză.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune şi în raport de înscrisul intitulat „înţelegere” încheiat la 26 februarie 1999, încheiat de S.H. (mătuşa reclamantului) şi H.H., prin care au convenit ca averea rămasă de la familia lor, care se va restitui, să rămână lui H.R., dacă vreunul dintre ei va muri înaintea celuilalt, întrucât această „înţelegere” are valoarea unui pact asupra unei succesiuni nedeschise şi ca atare, este lovită de nulitate absolută, în condiţiile dispoziţiilor art. 965 C. civ.
Relativ la sentinţa civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, instanţa a constatat că nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ., dat fiind că părţile sunt diferite, obiectul pricinii este diferit (constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către stat, şi respectiv, revendicarea imobilului de foştii proprietari), cauza fiind, de asemenea diferită (faptul abandonării proprietăţii, respectiv, faptul ocupării proprietăţii de alte persoane, fără drept).
Relativ la această sentinţă, instanţa a statuat că nu poate primi cererea de constatare a inopozabilităţii, justificat de faptul că, pe de o parte, nu sunt întrunite condiţiile prevederilor art. 111 C. proc. civ., cât timp reclamanţii cer constatarea unui fapt şi nu a unui drept, iar, pe de altă parte, o atare constatare nu este necesară, cât timp reclamanţii nu au fost părţi în proces, iar antecesoarea lor nu numai că nu a fost legal citată, dar nu avea nici capacitate de folosinţă la data pronunţării sentinţei, fiind decedată, caz în care această hotărâre judecătorească nu are efecte faţă de reclamanţi.
Instanţa apreciază că titlul statului, constituit chiar şi în aceste condiţii, este opozabil reclamanţilor din momentul intabulării în cartea funciară, astfel că acţiunea în revendicare este admisibilă, în varianta comparării titlurilor de proprietate.
În ce priveşte buna sau reaua credinţă a statului la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a observat că, încă din 1991, numitul O.C.I.M., cumnatul reclamantului H.H.K., a cerut în numele acestuia, restituirea imobilelor preluate de stat din patrimoniul părinţilor săi, H.H. şi H.C. şi că o solicitare similară a fost reiterată de reclamant personal în 1999, dată la care a procedat la individualizarea imobilele revendicate.
În atare condiţii, instanţa a apreciat că nu se poate constata buna-credinţă a Primăriei Municipiului Mediaş la momentul sesizării, în anul 2000, a instanţei de judecată în scopul declarării imobilul în litigiu ca bun abandonat de foştii proprietari şi respectiv, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu pârâţii persoane fizice.
Referitor la contractele de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a constatat că au fost încheiate în anul 2002, însă în condiţiile preferenţiale stabilite prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
Or, câtă vreme dreptul de proprietate al statului cu privire la imobilul în litigiu a fost intabulat în 2001, instanţa a constatat că apartamentele nu puteau face obiectul înstrăinării de către Primăria Municipiului Mediaş în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995 (art. 1).
Instanţa a observat, totodată, că subdobânditorii apartamentelor, cu o minimă diligenţă, prin lecturarea cărţii funciare la momentul formulării cererilor de cumpărare către Primăria Municipiului Mediaş, în anul 1996, puteau lua la cunoştinţă că nu Statul Român este proprietar, ci antecesoarea reclamanţilor, caz în care, buna credinţă a acestora este îndoielnică.
Faţă de situaţia de fapt stabilită, instanţa de apel a reţinut că, atât timp cât vânzătorul, Primăria Municipiului Mediaş, ştia că imobilul vândut este bunul altei persoane, care l-a şi revendicat, vânzarea efectuată către chiriaşi a fost o operaţiune speculativă, fondată pe o cauză ilicită, motiv pentru care în raport de prevederile art. 948 şi 968 C. civ. este nulă absolut.
Aceasta, întrucât actele de înstrăinare au fost încheiate de vânzător în frauda dreptului proprietarului şi pe riscul cumpărătorului, caz în care sunt lovite de nulitate absolută şi în virtutea adagiului „fraus omnia corrumpit”, cu menţiunea că este suficient ca reaua credinţă să existe la vânzător pentru a atrage nulitatea contractului, în întregul său.
Instanţa a reţinut, totodată, că şi în cazul revendicării întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor, rezultă că reclamanţii au câştig de cauză, întrucât titlul lor provine de la un proprietar tabular, prin succesiune, în timp ce titlul pârâţilor provine de la un terţ, de rea credinţă, motiv pentru care este mai caracterizat primul titlu, cu menţiunea că, de esenţa acţiunii în revendicare prin comparare de titluri este faptul că nu se cere anularea nici unuia dintre ele, fiind practic lipsit de eficienţă titlul mai puţin caracterizat.
Instanţa a mai reţinut că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă imobilului în litigiu, pentru că nu a fost preluat în perioada de referinţă a acestei legi (aspect tranşat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare), nici termenul în care se puteau ataca actele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu este aplicabil, termen care, de altminteri, fiind expirat la 14 august 2002, nu putea fi aplicabil unor contracte care nu erau perfectate la acea dată.
Chiar dacă nu ar fi fost respinsă notificarea formulată de reclamanţi în condiţiile Legii nr. 10/2001, ca tardiv formulată, instanţa constată că Legea nr. 10/2001 nu era incidentă speţei, faţă de data la care a devenit proprietar Statul Român.
Cât priveşte contractul de schimb, intervenit între Primăria Municipiului Mureş şi SC T. SRL, autoarea SC D.T. SRL, instanţa de apel a statuat că, în raport de prevederile art. 1405 şi urm. C. civ., este de asemenea, lovit de nulitate.
Aceasta, întrucât, în condiţiile în care prin prezenta hotărâre, care are un caracter declarativ, s-a recunoscut în favoarea reclamanţilor dreptul de proprietate, exercitat neîntrerupt, astfel că pârâtul Municipiul Mediaş nu a avut niciodată în proprietate imobilul în litigiu, pe care să îl schimbe cu imobilul pârâtei SC D.T. SRL.
În justificarea concluziei, instanţa a statuat, totodată, că, reaua credinţă de care a dat dovadă Municipiul Mediaş, analizată în ce priveşte calitatea sa de proprietar asupra imobilului în litigiu, este de natură a vicia şi actul de schimb, sancţionându-l cu nulitate absolută.
Faţă de considerentele reţinute, instanţa a constatat că reclamanţii sunt proprietari ai imobilului în litigiu, în temeiul art. 480 C. civ., şi că, pe cale de consecinţă, pârâţii urmează a fi obligaţi să predea posesia imobilului, cu restabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC D.T. SA, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Mediaş, invocând incidenţa art. 304 pct. 6, 8 şi 9, art. 3041 şi art. 312 C. proc. civ., precum şi pârâţii P.C.D., B.G., B.Gh., D.I.S., D.M., D.M. Jr., D.Ma., C.E., P.I., B.M. şi B.Mi., invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta SC D.T. SA a susţinut că instanţele de fond, în mod eronat, au înlăturat, în ceeea ce o priveşte, aplicarea principiului „error communis facit jus”, incident în cauză cât timp titlul în baza căruia statul şi-a intabulat titlul de proprietate îl constituie o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Pârâta susţine că buna-credinţă a antecesoarei sale SC T. SRL la momentul încheierii contractului de schimb cu Municipiul Mediaş, potrivit probatoriului administrat, este mai presus de orice îndoială, atâta timp cât s-a încrezut în menţiunile cărţii funciare şi cât timp dreptul coschimbaşului, Municipiul Mediaş, avea însuşirile necesare pentru a fi transmis în mod valabil, în condiţiile prevăzute de prevederile art. 33 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 7/1996.
Pârâta susţine că în mod eronat instanţa de apel a constatat buna credinţă a părţilor contractante doar din perspectiva conduitei coschimbaşului Municipiului Mediaş, nu şi din perspectiva conduitei autoarei sale SC T. SRL, omiţând să se pronunţe asupra bunei sau relei sale credinţe, în condiţiile art. 1898 C. civ.
Pârâta susţine, totodată, că securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice este grav afectată în momentul în care, după 7 ani, coschimbaşului îi este imputată o lipsă de diligenţă şi de prevedere justificată pe omisiunea de a se îndoi asupra forţei unei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile şi solicită ca, la analiza acestui principiu, să se aibă în vedere cele statuate prin considerentele hotărârii din 16 octombrie 2006 date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza R. împotriva României şi respectiv, ale deciziei nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea recursului, pârâtul Municipiul Mediaş susţine că instanţa de apel, constatând că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului abia în anul 2001, motiv pentru care nu i-ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a interpretat greşit actul dedus judecăţii (art. 304 pct. 8) şi respectiv, a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal prin înlăturarea de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9).
În argumentarea criticilor, pârâtul susţine că imobilul în litigiu a fost preluat de stat anterior anului 1989, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că doar intabularea dreptului de proprietate al statului s-a realizat în anul 2001, în baza sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş.
Raportat la considerentele deciziei nr. 7164 din 18 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâtul susţine că s-ar putea deduce că preluarea imobilului în litigiu excede sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, dar afirmă că aceste constatări ale instanţei de control judiciar sunt eronate, atâta timp cât reclamanţii recunosc că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat de stat prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul fiind menţionat la poziţia A din anexa la decret.
În atare condiţii, pârâtul susţine că se impunea concluzia potrivit căreia reclamanţii nu aveau deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., ci trebuiau să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, în scopul obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de această lege de reparaţii, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cât priveşte actele de înstrăinare pe care le-a încheiat cu privire la imobilul în litigiu în procedura Legii nr. 112/1995, pârâtul susţine că în cauză erau incidente prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care s-a statuat un termen în care acestea puteau fi atacate în justiţie, termen care a fost depăşit de reclamanţi.
În justificarea bunei sale credinţe, pârâtul afirmă că atât contractele de vânzare-cumpărare, cât şi contractul de schimb au fost încheiate după momentul expirării termenului prevăzut de dispoziţia legală menţionată, 14 februarie 2002, în condiţiile în care, până la această dată, reclamanţii nu înregistraseră notificare.
Pârâtul susţine, totodată, că buna sa credinţă este dovedită şi de împrejurarea că reclamanţii nu au atacat sentinţa nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, motiv pentru care această hotărâre îşi produce efectele, caz în care, constatarea instanţei de apel referitoare la caracterul pur declarativ al acestei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile este greşită.
În justificarea acestei apărări relative la buna credinţă pârâtul prezintă şi doctrina juridică.
În fine, pârâtul susţine şi că, deşi a dispus anularea actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun fel cu privire la încheierile de carte funciară.
Pârâtul susţine, totodată, că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6).
În argumentarea criticii, pârâtul arată că deşi contractul de schimb a avut ca obiect două imobile, anume, pe de o parte, subapartamente nr. 1 şi 2 din imobilul transcris în CF nr. B din CF nr. A Mediaş, iar pe de altă parte, apartamentul nr. 1 identificat în CF nr. B, sub nr. top. c/2/I, transcris din CF nr. F., fără vreo legătură cu proprietatea familiei H., în mod eronat instanţa de apel a anulat contractul în întregime.
În motivarea recursurilor, pârâţii persoane fizice au invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 480, 948 şi 968 C. civ., art. 26 pct. 2, art. 30 pct. 1 şi art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, precum şi a deciziei nr. 38/2008 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea recursurilor, pârâţii susţin că instanţa de apel a statuat că este învestită cu acţiune în „anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foştii chiriaşi şi predarea în posesie a imobilului”, care este o acţiune de drept comun căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ.
Pornind de la această constatare, pârâţii procedează la o analiză a situaţiei juridice a imobilului în litigiu, distingând între două ipoteze: ipoteza în care Statul Român a dobândit dreptul de proprietate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi situaţia în care se reţine că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului numai în anul 2001.
În ambele ipoteze, pârâţii susţin că acţiunea dedusă judecăţii nu era admisibilă: în prima ipoteză, pentru că reclamanţii aveau a urma calea legii speciale, a Legii nr. 10/2001 pentru valorificarea pretenţiilor, iar, în cea de-a doua ipoteză, inadmisibilitatea acţiunii derivă din faptul că succesorii foştilor proprietari citaţi nelegal în dosarul în care s-a pronunţat decizia nr. 425/2001 aveau dreptul să exercite căile de atac legale şi să ceară desfiinţarea acestei hotărâri, apoi rectificarea cărţii funciare şi mai apoi anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Pârâţii susţin că atâta timp cât sentinţa nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş este opozabilă reclamanţilor, acestora le sunt opozabile şi efectele produse de această hotărâre, anume, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către stat şi înstrăinarea sa în mod valabil şi cu bună credinţă.
Pârâţii susţin că această concluzie se impune şi justificat de faptul că la momentul încheierii actelor de înstrăinare, vânzătorul Primăria Municipiului Mediaş, avea cunoştinţă de faptul că notificarea pe care o formulaseră reclamanţii în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin dispoziţia nr. DD/2006 a Primarului Municipiului Mediaş, soluţie menţinută prin sentinţa civilă nr. 1279/2006 a Tribunalului Sibiu, iar cumpărătorii s-au încrezut în cuprinsul cărţii funciare, în care nu era notată nicio sarcină.
Statuând în sens contrar, pârâţii susţin că instanţa de apel a ignorat principiul securităţii raporturilor civile, precum şi dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În fapt, pârâţii susţin că imobilul în litigiu a fost preluat prin naţionalizare de stat, care l-a stăpânit timp de 60 de ani sub nume de proprietar, fără ca însă să-şi înscrie dreptul în cartea funciară, măsură dispusă legal prin sentinţa civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, la o dată la care în cartea funciară nu era notată nicio notificare sau vreo cerere de retrocedare din partea foştilor proprietari, caz în care, imobilul a fost înstrăinat valabil către terţe persoane.
Relativ la această situaţie de fapt, pârâţii invocă incidenţa prevederilor art. 26 pct. 2 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora dreptul de proprietate dobândit de stat prin efectul legii sau prin expropriere este opozabil faţă de terţi chiar fără înscriere în cartea funciară, precum şi pe cele ale art. 31 din aceeaşi lege, potrivit cărora cuprinsul cărţii funciare se consideră exact în folosul persoanei care, în virtutea unui act juridic, cu titlu legal, a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară.
Pârâţii susţin, totodată, că soluţia instanţei de apel relativă la constatarea nulităţii actelor de înstrăinare în temeiul dispoziţiilor art. 948 şi 968 C. civ., justificată pe lipsa calităţii vânzătorului de proprietar al imobilului înstrăinat, respectiv, pe caracterul speculativ şi fraudulos al actelor de înstrăinare, nu este fundamentată pe conţinutul textelor de lege mai sus arătate.
Aceasta, întrucât, potrivit celor mai sus arătate, la momentul întocmirii actelor de înstrăinare, statul se ştia proprietar al imobilului în baza actului de naţionalizare şi respectiv, ştia că solicitările de retrocedare formulate de foştii proprietari fuseseră respinse.
Pârâţii susţin, totodată, că, deşi instanţa de apel a constatat nulitatea actelor de înstrăinare, a procedat, în mod contradictoriu şi la analiza cererii în revendicare, prin comparare de titluri, în aplicarea prevederilor art. 480 C. civ., caz în care aceste considerente sunt eronate.
Pârâţii apreciază, totodată, ca fiind eronate şi considerentele potrivit cărora, deşi sentinţa civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş este opozabilă reclamanţilor prin înscrierea în cartea funciară, aceasta ar constitui un titlu nevalabil.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a statuat printr-o decizie de speţă, în aplicarea prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. 480 C. civ., „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei cât timp nu se dovedeşte contrariul, iar în lipsa unei cereri formulate în acest sens, instanţa nu poate să reţină nevalabilitatea titlului în baza căruia dreptul a fost înscris”.
Ca atare, pârâţii susţin că atâta timp cât reclamanţii nu au formulat o cerere prin care să solicite să se constate nevalabilitatea titlului şi respectiv, constatarea nulităţii încheierii de intabulare a dreptului statului, instanţa de apel nu era în drept să se pronunţe asupra titlului statului şi să dispună restabilirea situaţiei anterioare, fapt ce echivalează cu reintabularea dreptului foştilor proprietari.
Pârâţii susţin, totodată, că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, relative la acţiunea în rectificare de carte funciară, cât timp a lipsit de efecte juridice hotărârea judecătorească în baza căreia statul şi-a intabulat dreptul de proprietate, care este constitutivă de drepturi.
Faţă de cele arătate, pârâţii susţin că în mod greşit, cu încălcarea prevederilor art. 480 C. civ., au fost obligaţi să lase imobilul în litigiu în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor care nu au calitatea de proprietari tabulari, dat fiind că, în baza dispoziţiei de restabilire a situaţiei anterioare de CF, proprietarii tabulari au redevenit O.L. şi O.C. şi care, pentru a dispune de dreptul dobândit prin moştenire, prioritar, aveau a urma procedura de intabulare, potrivit art. 26 pct. 3 din Legea nr. 7/1996.
La termenul de judecată din 21 martie 2012 s-a luat act că pârâta M.A. a decedat la data de 14 august 2011 şi că procesul se va desfăşura în contradictoriu cu succesibilii acesteia, M.I., M.Io., A.M., P.N., C.V., L.L. şi D.R.
La data de 15 martie 2012, recurenţii - pârâţi persoane fizice au invocat, ca motiv de ordine publică, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Sibiu de a soluţiona cauza în primă instanţă, susţinând că, faţă de valoarea obiectului litigiului, mai mică de 500.000 RON, o atare competenţă aparţinea Judecătoriei Sibiu.
Analizând recursurile, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Aşa fiind, problemele de drept ale unui litigiu, astfel cum acestea au fost lămurite prin decizia de casare, se opun cu autoritate atât părţilor, cât şi instanţei de trimitere, motiv pentru care nu mai pot face obiectul analizei acestei din urmă instanţe şi nici al criticilor formulate de părţile interesate prin intermediul căilor de atac.
Potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, „Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară”.
Potrivit art. 18 şi 32 din acelaşi Decret-Lege, stingerea dreptului real înscris nu se poate produce decât prin radiere, operantă, de asemenea, cu consimţământul titularului.
Art. 17 alin. ultim prevede că hotărârea judecătorească sau, în cazurile anume menţionate de lege, decizia autorităţii administrative, pot să înlocuiască acordul de voinţă sau consimţământul titularului.
În sensul prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938 mai sus arătate sunt şi prevederile art. 20 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare.
Astfel, potrivit prevederilor alin. (1) ale art. 20, „Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil” şi potrivit alin. (2), cu excepţiile menţionate, astfel de drepturi „se sting numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimţământul titularului dreptului”.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi art., „Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative va înlocui acordul de voinţă cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se impune concluzia potrivit căreia înscrierea dispusă prin încheierea de intabulare completează actul juridic obligaţional translativ de drept real, prin aceea că naşte dreptul în favoarea dobânditorului înscris şi respectiv, îl apără pe acesta împotriva pierderii dreptului fie prin acte juridice neconsimţite sau, după caz, prin prescripţie achizitivă.
În atare condiţii, renaşterea efectului constitutiv al cărţii funciare în folosul titularului dreptului real ce pretinde că radierea dreptului său nu s-a făcut în mod legal este condiţionată prioritar de desfiinţarea titlului ce a stat la baza constituirii ori a strămutării dreptului real şi nu doar de desfiinţarea încheierii de intabulare, aceasta din urmă fiind o consecinţă directă a desfiinţării titlului.
În speţa supusă analizei, se constată că prin decizia de casare dată în primul ciclu procesual, decizia nr. 7164/2008, instanţa de recurs a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, sentinţă ce a constituit temei al intabulării dreptului de proprietate al statului în cartea funciară, prin încheierea nr. 1489 din 9 aprilie 2001.
Potrivit considerentelor aceleiaşi decizii, în raport de momentul preluării, imobilului în litigiu nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 privind situaţia unor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci normele dreptului comun, iar excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare fundamentată pe normele dreptului comun a fost greşit primită.
În atare condiţii, Înalta Curte constată că nu mai pot fi primite şi nu pot face obiectul analizei în rejudecare criticile comune prin care recurenţii pretind că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 şi invocă încălcarea de către instanţele de fond a unora din dispoziţiile acestei legi de reparaţie, respectiv, cele relative la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare deduse judecăţii.
Pentru aceleaşi motive, nu pot fi analizate nici principiile enunţate în decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, relative la modalitatea de soluţionare a concursului între legea specială şi legea generală în cadrul proceselor de revendicare având ca obiect imobile ce cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, înstrăinate sau nu de stat în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv, a principiilor aplicabile în cazul sesizării unor neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Soluţia se impune şi cu privire la criticile relative la nerespectarea de către instanţele de fond a principiilor statuate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ivită în legătură cu aplicarea legislaţiei speciale de reparaţie adoptată de Statul Român în legătură cu imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Analizarea unor astfel de critici, formulate de pârâţi prin recursurile deduse judecăţii, în contra celor statuate prin decizia de casare cu privire la imobilul în litigiu, în sensul că acesta nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, ar contraveni dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu este permis.
Aşa fiind, având în vedere dezlegările date prin aceeaşi decizie de casare, potrivit cărora cererea dedusă judecăţii se va judeca doar din perspectiva normelor dreptului comun, Înalta Curte va proceda la analizarea acelor critici formulate de recurenţi care se circumscriu aplicării greşite doar a normelor dreptului comun cu privire raportul juridic dedus judecăţii.
Potrivit constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, imobilul în litigiu este situat într-o zonă a ţării în care regimul juridic al imobilelor este guvernat de principiul publicităţii absolute, instituit prin prevederile Decretului-Lege nr. 115/1938.
Cât priveşte naşterea dreptului pentru dobânditorul persoană juridică de drept public, Statul Român, prin Municipiul Mediaş, se constată că aceasta a fost determinată nu de efectul constitutiv al cărţii funciare, consecinţă a acordului de voinţă intervenit în condiţiile art. 17 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938, ci în puterea unei hotărâri judecătoreşti, motiv pentru care efectul completator al încheierii de intabulare din 9 aprilie 2009 n-a avut niciun rol în naşterea dreptului, astfel cum eronat se afirmă.
Hotărârea judecătorească ce a stat la baza constituirii dreptului real pretins de persoana juridică de drept public menţionată a fost sentinţa civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş.
Această hotărâre judecătorească a fost pronunţată în urma soluţionării cererii formulate la data de 22 noiembrie 2000 de pârâtul Municipiului Mediaş, în calitate de mandatar al Statului Român, în contradictoriu cu proprietarul tabular, indicat a fi „pârâtele O.C. şi O.L. prin curator I.V.M.” .
Cererea a fost fundamentată pe faptul abandonării imobilului de proprietarul tabular, împrejurare de natură să producă consecinţe juridice în procedura prevăzută de Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare.
În acest context al analizei, este de observat că actul normativ menţionat, Decretul nr. 111/1951, a fost abrogat prin dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.
Hotărârea judecătorească menţionată, anume sentinţa civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş, a rămas definitivă şi irevocabilă şi pe cale de consecinţă, a produs efectele juridice prevăzute de art. 46 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în sensul că a operat strămutarea dreptului real înscris de pe numele vechiul proprietar tabular în favoarea noului proprietar, indicat în cuprinsul hotărârii.
În atare condiţii, renaşterea efectului constitutiv al cărţii funciare în favoarea fostului titular de drept real înscris în cartea funciară este prioritar condiţionată de desfiinţarea nu a încheierii de intabulare (pentru care, de altminteri, nu s-a făcut dovada comunicării), ci a titlului dobânditorului de drept public.
O atare desfiinţare, dată fiind natura actului care a stat la baza strămutării dreptului, anume o hotărâre jurisdicţională, nu poate fi realizată pe calea acţiunii în rectificare funciară prevăzută de dispoziţiile art. 34 şi urm. din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi respectiv, de cele art. 34 şi urm. din Legea nr. 7/1996, invocate de recurenţi.
Aceasta, întrucât, fiind intrată în puterea lucrului judecat, hotărârea judecătorească irevocabilă, care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului de drept public şi în contra proprietarului înscris de carte funciară, nu poate face obiect al controlului judiciar în cadrul acţiunii în rectificare de carte funciară, astfel cum corect au reţinut instanţele de fond.
În atare situaţie, persoana pretins vătămată şi interesată să combată efectele produse de hotărârea judecătorească cu privire la strămutarea dreptului tabular este în drept să invoce, fie pe cale principală, fie pe cale incidentală, inopozabilitatea faţă de ea a acestei hotărâri judecătoreşti.
Acţiunea în constatarea inopozabilităţii este permisă în condiţiile art. 111 C. proc. civ., caz în care, necontestat, are un caracter subsidiar, ea neputând fi primită, ori de câte ori titularul are la îndemână o altă cale procedurală pentru valorificarea dreptului său.
În speţa supusă analizei, se constată că moştenitorilor proprietarului tabular iniţial le-a fost recunoscută, inclusiv prin decizia de casare, o altă cale procedurală, anume calea acţiunii în revendicare şi în constatarea nulităţii actelor subsecvente întocmite de beneficiarul strămutării dreptului tabular cu terţe persoane fizice ori juridice, persoane care pretind că s-au încrezut în cuprinsul cărţii funciare.
Aşa fiind, se constată că în mod just instanţa de apel a constatat că nu poate fi primit capătul de cerere prin care reclamanţii solicitau, pe cale de acţiune, constatarea inopozabilităţii sentinţei civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaş.
Această soluţie nu influenţează însă caracterul întemeiat al apărării de fond invocate de reclamanţi în cererea în revendicare, în acelaşi sens, al constatării inopozabilităţii hotărârii menţionate, în baza căreia a operat radierea dreptului tabular al autoarei lor, apărare pe care Înalta Curte o găseşte pertinentă.
Aceasta, întrucât, în prezentul proces, astfel cum a statuat instanţa de apel, reclamanţii au demonstrat pe de o parte, caracterul preferabil al dreptului autoarei lor, iar, pe de altă parte, faptul că hotărârea judecătorească a fost obţinută în lipsa lor şi respectiv, în dauna lor.
Anume, instanţele de fond au statuat în fapt - constatări care scapă controlului instanţei de recurs - că reclamanţii au iniţiat în anul 1991 şi în anul 1999, demersuri la Primăria Municipiului Mediaş pentru a reintra în posesia imobilului în litigiu, pentru care, în cartea funciară era intabulat, în cotă de 1/1, dreptul de proprietate al autoarei lor, cu titlu de predarea moştenirii, prin încheierile nr. 1201 din 24 aprilie 1937 şi nr. 65 din 11 aprilie 1944, caz în care imobilul nu avea statutul de bun abandonat.
Instanţele de fond au statuat, totodată, că pârâta Primăria Municipiului Mediaş, deşi avea cunoştinţă de solicitările de retrocedare formulate de reclamanţi, în calitate de moştenitorii ai proprietarului tabular, a iniţiat, la rândul său, demersuri judiciare în contradictoriu doar cu proprietarul tabular, despre care ştia că este decedat, solicitând numirea unui curator l.
Nu este de neglijat nici faptul că pârâta Primăria Municipiului Mediaş a iniţiat procedura judiciară în anul 2000 şi a obţinut, consecinţă şi a acordului exprimat de curatorul l.V.M., o hotărâre judecătorească în procedura unui act normativ, Decretul nr. 111/1958, care era abrogat din data de 29 august 1998.
Relativ la cumpărătorii persoane fizice, instanţele de fond au reţinut că, la momentul formulării cererilor de cumpărare, în anul 1996, au luat la cunoştinţă că proprietarul tabular al imobilului nu este persoana juridică de drept public cu care urmăreau să încheie convenţiile de vânzare-cumpărare.
Totodată, este de observat că perfectarea convenţiilor de vânzare-cumpărare, inclusiv, a contractului de schimb, s-a realizat cu pârâţii subdobânditori, astfel cum precizează pârâta Primăria Municipiului Mediaş şi prin recurs, la o dată la care s-a apreciat, în raport de prevederile legii speciale de reparaţie şi de lipsa unor dovezi care să ateste dreptul reclamanţilor moştenitori de a obţine retrocedarea imobilului, că aceştia din urmă ar fi fost decăzuţi din dreptul de a mai solicita retrocedarea şi respectiv, din dreptul de a mai ataca, potrivit legii speciale, actele de înstrăinare ale imobilului.
În acest context al analizei, se impune şi precizarea că reclamanţii, moştenitorii proprietarului tabular, nu au calitatea de succesori (avânzi cauză) şi acestora nu le poate fi opusă relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate în procesul în care nu au fost citaţi, cât timp, la momentul dobândirii patrimoniului autoarei lor dreptul tabular exista şi nu era constituită şi nici în curs de constituire obligaţia de strămutare a acestui drept, obligaţie statuată prin actul jurisdicţional a cărui inopozabilitate o invocă.
Aşa fiind, demonstrând inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti ce a stat la baza radierii dreptului de proprietate al autoarei lor, reclamanţii au dreptul a pretinde înlăturarea efectelor produse de această hotărâre.
Înlăturarea efectelor acestei hotărâri, consecinţă a inopozabilităţii sale faţă de moştenitorii proprietarului tabular se poate realiza, astfel cum a statuat şi instanţa de apel, prin restabilirea situaţiei în CF nr. A. Mediaş, existentă anterior efectuării menţiunilor statuate prin această hotărâre, prin încheierea nr. 1489 din 1 aprilie 2001 şi respectiv, a celor dispuse prin încheierile subsecvente, cu consecinţa renaşterii efectului constitutiv al dreptului de proprietate în favoarea autoarei reclamanţilor, O.C. (L.).
Pentru considerentele arătate, nu poate fi primită critica potrivit căreia, în lipsa unor cereri de anulare a încheierii de intabulare şi de rectificare de carte funciară distincte, instanţa de apel ar fi acordat reclamanţilor ceea ce nu au cerut, critică care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, efectele constatării caracterului întemeiat al apărării de fond invocate de reclamanţi în procesul de revendicare, în sensul inopozabilităţii hotărârii în baza căreia a operat strămutarea dreptului tabular al autoarei lor, atrag restabilirea situaţiei de carte funciară existentă anterior pronunţării hotărârii, fiind similare efectelor specifice acţiunii în rectificare funciară şi respectiv, de anulare a încheierii de carte funciară.
Cum prezumţia prevăzută de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a fost răsturnată, fiind dovedit contrariul, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarului tabular, sunt îndreptăţiţi să ceară, în numele autoarei lor, retrocedarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului, dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 fiind incidente în cazul în care aceştia înţeleg să dispună cu privire la acest imobil.
O atare solicitare, de retrocedare a imobilului, poate fi formulată de reclamanţi inclusiv de la terţele persoane care pretind că au dobândit de bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare, caz în care, buna credinţă se analizează din perspectiva prevederilor art. 31 din Legea nr. 7/1996.
Or, relativ la pârâţii persoane fizice chemate în prezentul proces, se constată că instanţa de apel, în aprecierea probatoriilor administrate, a statuat, pentru considerentele de fapt expuse în cuprinsul hotărârii, că buna lor credinţă în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele situate în imobilul în litigiu este îndoielnică.
Mai mult, se constată că, în analiza valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare invocate de pârâţii persoane fizice, instanţa de apel, prin aprecierea probatoriilor administrate, a statuat că acestea au fost fondate pe o cauză ilicită, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 968 C. civ., sunt lovite de nulitate absolută.
Cât priveşte critica relativă la încălcarea prevederilor 968 C. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi primită.
Aceasta, întrucât, susţinând că instanţa de apel ar fi statuat greşit cu privire la aplicarea normei de drept raportului juridic dedus judecăţii, pârâţii persoane fizice pretind, în realitate, o reevaluare a unor aspecte de fapt ale pricinii, cu consecinţa statuării asupra bunei lor credinţe, justificată pe necunoaşterea existenţei unei neconcordanţe între cuprinsul cărţii funciare şi situaţia reală a imobilului, lucru inadmisibil în recurs.
Or, evaluarea probatoriilor, inclusiv a celor în baza cărora se apreciază asupra caracterului licit al cauzei unor acte de înstrăinare, este dată însă în competenţa exclusivă a judecătorilor fondului, iar controlul instanţei de recurs se rezumă la verificarea aplicării corecte a normei de drept la situaţia de fapt stabilită la judecata în fond.
Nici criticile formulate de pârâta SC D. SA referitoare la buna sa credinţă, astfel cum este reglementată prin dispoziţiile art. 1898 C. civ., ca şi la plasarea acesteia în contextul regulii de drept error communis facit jus, nu pot calificate drept critici de nelegalitate, întrucât tind, de asemenea, la o reapreciere a probelor cauzei şi la reevaluarea unor aspecte de fapt ale procesului, anume a celor relative la atitudinea subiectivă a autoarei sale la momentul încheierii actului de schimb, ceea ce excede controlului permis instanţei de recurs.
În acest context al analizei, este de menţionat că nu pot fi primite nici criticile relative la caracterul contradictoriu al unora dintre considerentele hotărârii recurate, fundamentată pe o oarecare lipsă de structurare a acestora în raport cu multitudinea de apărări invocate de părţile litigante şi cu privire la care instanţa de apel a avut a răspunde în soluţionarea cererilor deduse de reclamanţi judecăţii.
Dimpotrivă, verificând cuprinsul hotărârii, se constată că instanţa de apel a argumentat şi a indicat probele şi modalitatea de coroborare a acestora pentru a concluziona asupra atitudinii subiective a părţilor la momentul încheierii diverselor acte de înstrăinare, demonstrând soluţia adoptată şi respectiv, argumentele pentru care nu s-a putut reţine concluzia potrivit căreia subdobânditorii imobilului în litigiu s-ar fi aflat într-o eroare comună şi invincibilă, care presupune şi buna credinţă, la momentul perfectării acestor acte.
Totodată, este de observat că instanţa de apel a constatat nulitatea actului de schimb numai în ceea ce priveşte imobilul înscris în CF nr. B. Mediaş subapartament 1 - nr. top. a/II; b/II/I şi subapartamentul nr. 2 nr. top a/II; b/II/II transcris în CF nr. C. Mediaş convertită în CF nr. D. Mediaş, adică parţial, nu şi în ceea ce priveşte imobilul înscris în CF nr. F. Mediaş, la A+6, sub nr. top. c/2/I, caz în care critica formulată de pârâta SC D. SA, fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se dovedeşte a fi străină conţinutului hotărârii recurate.
Cât priveşte motivul de ordine publică relativ la necompetenţa materială a Tribunalului de a soluţiona în primă instanţă litigiul, justificat de faptul că valoarea obiectului cererii este mai mică de 500.000 RON, Înalta Curte constată că nu poate fi primit.
Aceasta, întrucât prima instanţă învestită iniţial cu soluţionarea cererii deduse judecăţii, Judecătoria Mediaş, şi-a verificat competenţa în raport de valoarea obiectului cererii, şi dat fiind că acesta era mai mare de 500.000 RON, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sibiu, prin sentinţa nr. 2800 din 6 octombrie 2006, necontestată de părţile litigante.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond iar, în parte, se substituie acestora, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecăţi se dovedesc a fi nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii SC D.T. SA, Municipiul Mediaş prin Primar şi P.C.D., B.G., B.Gh., D.I.S., D.M., D.M. Jr., D.Ma., C.E., P.I., B.M. şi B.Mi. împotriva deciziei nr. 67 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Respinge, ca nedovedită, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii - reclamanţi H.H.K., H.H.M. şi H R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3904/2012. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 4518/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
