ICCJ. Decizia nr. 4586/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4586/2012
Dosar nr. 16/62/2003
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 127 din 28 februarie 2011, Tribunalul Braşov a admis, astfel cum a fost precizată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Biserica Evanghelică CA, Parohia Braşov, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Judeţul Braşov şi, în consecinţă, a constatat că imobilul înscris în cartea funciară nr. 25397 Braşov, sub numerele topografice 5471/1/b/2, 5721/3/2 şi 5721/4/2, înscris iniţial în cartea funciară Braşov, sub numerele topografice 5471/1/b, 5721/3 şi 5721/4, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.
A dispus radierea înscrierilor de sub B 1 din cartea funciară Braşov, B 18 din cartea funciară Braşov şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară de la B17 din cartea funciară Braşov şi a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilele mai sus identificate.
A respins cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii Muzeul de Artă Braşov şi Muzeul de Etnografie Braşov.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, potrivit menţiunilor existente în cartea funciară Braşov, reclamanta Biserica Evanghelică CA Braşov a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris sub numerele topografice 5471/1/b,5721/3 şi 5721/4, cu titlu de donaţie, iar la data de 5 august 1949, a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, prin Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale, în baza Jurnalului Consiliului de Miniştrii nr. 251/1949, imobilul fiind transcris în cartea funciară Braşov.
În Jurnalul Consiliului de Miniştri s-a menționat că Ministerul Agriculturii şi Domeniilor este autorizat să dea în folosinţă imobilul situat în Braşov, str. F., Ministerului Muncii, acesta constituind un bun preluat de la G.E.German, în temeiul Legii nr. 485/1944 şi în temeiul Legi nr. 1022/1945.
Tribunalul a apreciat că titlul în temeiul căruia a fost preluat imobilul din litigiu este nevalabil, întrucât el a vizat o persoană, care la data emiterii acestuia nu avea calitatea de proprietar al bunului, respectiv G.E.German din România.
În acest sens, instanţa a constatat că, în susţinerea poziţiei sale procesuale, pârâtul Judeţul Braşov a afirmat că dovada existenţei dreptului de proprietate al G.E.German din România, asupra bunului imobil în litigiu, la data emiterii titlului de preluare, este reprezentată de „Convenţia pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune ausburgică faţă de G.E.German din România”.
Or, în art. III pct. 7 din Convenţie se prevedea că predarea averii Bisericii către Grupul etnic urma să se realizeze în baza hotărârilor reprezentanţilor comunităţii bisericeşti pentru averea comunităţilor locale şi a declaraţiilor de primire din partea Grupului etnic, documente care nu au fost niciodată întocmite.
De asemenea, s-a reţinut că potrivit menţiunilor existente în acest articol din Convenţie, actul juridic menţionat anterior putea să producă efecte juridice numai la data adoptării legii de scutire de impozite excepţionale pentru transcrierea drepturilor de proprietate, act normativ care nu a fost niciodată adoptat.
Tribunalul a reţinut, de asemenea, că, la data la care a fost perfectată convenţia, era în vigoare art. 431 C. civ. austriac, care consacra efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară. Or, în evidenţele de carte funciară, asupra bunului imobil din litigiu, nu a fost intabulat niciodată dreptul de proprietate al G.E.German din România, calitatea de proprietar tabular având-o reclamanta, în privinţa căreia Legea nr. 485/1944 şi Legea nr. 1022/1945 nu produceau efecte juridice, întrucât aceste acte normative reglementau situaţia juridică a bunurilor ce au aparţinut G.E.German din România.
Ca atare, instanţa a apreciat că pretenţia referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului cu care Statul Român a preluat bunul imobil în litigiu este întemeiată, față de dispoz. art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Ca o consecinţă a anulării titlului cu care Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, în conformitate cu prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, s-a dispus a fi rectificată situaţia de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate ce a fost înscris, în favoarea acestuia, şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, asupra imobilului, stabilind totodată, în sarcina pârâţilor, obligaţia de a lăsa bunul în deplină proprietate şi posesie reclamatei.
Având în vedere soluţia de admitere a cererii principale de chemare în judecată, instanţa a respins cererile de intervenţie principală ce au fost formulate în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Judeţul Braşov prin Consiliul Judeţean şi intervenientul Muzeul de Etnografie Braşov.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român şi excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Statul Român.
A susținut, de asemenea, că acţiunea întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă întrucât nu se mai pot formula astfel de cereri după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
Imobilul a trecut în mod valabil în patrimoniul Statului Român și, deși s-a afirmat că a fost finalizată procedura de revendicare pe cale administrativă, la dosarul cauzei nu s-a depus nici o notificare potrivit O.U.G. nr. 94/2000, din care să rezulte că s-ar fi întreprins vreun demers potrivit legii.
Judeţul Braşov a criticat sentința, arătând că la data de 11 august 1942 se încheiase Convenţia Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de G.E.German care cuprindea prevederi referitoare la stabilirea raporturilor patrimoniale dintre cele două părţi, respectiv predarea bunurilor imobile aparţinând bisericii către G.E.German, iar împrejurarea că acesta din urmă nu a înscris în CF dreptul de proprietate dobândit, nu înseamnă că acea convenţie nu e valabilă între părţile contractante.
Prin Legea 485/1944 s-a abrogat Legea 830/1940 pentru constituirea G.E.German, cu aceeaşi dată Statul Român devenind proprietarul bunurilor aparţinând G.E.German.
Intervenientul Muzeul de Etnografie a susţinut, prin dezvoltarea motivelor de apel, existenţa autorităţii de lucru judecat, deoarece prin sentinţa civilă 81/1950, acelaşi Tribunal s-a pronunţat asupra unei acţiuni în revendicare a aceluiaşi imobil, astfel încât în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ.
Pe fondul cauzei s-a arătat că este nerelevant faptul că G.E.German nu s-a intabulat în cartea funciară întrucât convenţia încheiată constituie un act perfect valabil de transmitere a dreptului de proprietate, iar caracterul constitutiv de drepturi al operaţiunii de întabulare nu poate fi opus principiului liberului circuit al imobilelor.
Curtea de Apel Brașov a pronunțat decizia civilă nr. 90/ AP din 5 iulie 2011 prin care a respins apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței, precum și apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii pronunţate în şedinţa publică din 11 februarie 2011 de Tribunalul Braşov.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, pe aspectul lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului că, față de pretenţia de constatare a nevalabilităţii titlului Statului şi a radierii dreptului său de proprietate din cartea funciară, calitatea procesuală a statului este justificată, fiind parte în raportul juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care se află într-o opoziţie de interese faţă de reclamantă. În speţă, întrucât raportul juridic de drept procesual se grefează pe cel de drept material, înseamnă că există legătura juridică necesară pentru ca Statul Român să stea în proces.
În ce privește reprezentarea Statului Român în litigiile civile, aceasta se face în virtutea unei dispoziţii legale reprezentată de art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia în astfel de litigii Statul este reprezentat de către Ministerul Finanţelor Publice, dar şi în temeiul art 12 alin 4 şi 5 din Legea 213/1998 care stipulează că în litigiile prevăzute la alin . 4, Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 11 februarie 2011 a Tribunalului Braşov a fost apreciat nefondat.
De asemenea, s-a reținut că, a admite excepţia de inadmisibilitate a acţiunii întemeiată pe prevederile dreptului comun, în condiţiile în care reclamanta a recurs şi la dispoziţiile legii speciale de reparaţie, ar însemna încălcarea dispoziţiilor art. 6 din CEDO şi ale art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului ceea ce implicit permite anumite ingerinţe, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere însăşi substanţei dreptului.
Întrucât legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, în speţă reclamanta a urmat procedura administrativă a O.UG. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România intrată în vigoare la 4 iulie 2000.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun a fost înregistrată anterior acestei date, respectiv 2 februarie 2000, cauza fiind suspendată până la soluţionarea procedurii administrative.
S-a constatat că prin decizia nr. 1751 din 8 mai 2008, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a retrocedat imobilul înscris în CF sub nr. top 547/1/1/b/1, 5721/3/1, 5721/4/1 reclamantei Parohia Evanghelică C.A. Braşov, în acest imobil aflându-se Muzeul de Artă Braşov.
Ca urmare a contestaţiei formulate de Judeţul Braşov, a fost menţinută decizia nr. 1751/2008 a Comisiei Speciale prin decizia nr. 4916/2009 a Î.C.C.J. care a respins recursul declarat împotriva sentinţei 41/2009 a Curţii de Apel ca fiind nefondat.
Totodată, s-a reținut că prin decizia nr. 1750/2008, aceeaşi Comisie Specială de Retrocedare a restituit şi imobilul care vizează obiectul prezentului apel, acesta fiind înscris în CF sub nr. top 5471/1/b/2, 5721/3/2, 5721/4/2, în care se află Muzeul de Etnografie.
Cu privire la această decizie de retrocedare însă, au fost admise recursurile declarate de Județul Brașov și de Muzeul de Etnografie Brașov, prin decizia civilă nr. 2863 din 1 iunie 2010 a Î.C.C.J., prin care s-a stabilit că imobilul nu intră în domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, putând fi revendicat potrivit dreptului comun.
Or, față de aceste statuări ale instanței supreme, înseamnă că referirea la legislaţia retrocedărilor prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 nu are relevanţă, instanţa fiind obligată să soluţioneze cauza în conformitate cu dispoziţiile Codului civil, așa încât acţiunea este admisibilă.
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat invocată, s-a apreciat în speță nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect, cauză, prevăzută de art 1201 C. civ.
Astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Braşov, cererea anterioară a avut ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului care a fost dobândit cu titlu de donaţie, în timp ce prezentul litigiu are ca obiect revendicarea imobilului, rectificarea cărţii funciare şi nulitatea titlului în baza căruia Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate, iar cauza ca fundament legal al dreptului ce se tinde a fi valorificat, este total diferită. Pe de altă parte, procesul se poartă între alte părţi decât cele care au figurat în litigiul soluţionat prin hotărârea judecătorească evocată, în calitate de pârâţi fiind Statul Român prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Direcţiunea Proprietăţilor Statului, Serviciul pentru administrarea şi lichidarea G.E.German.
Întrucât sentinţa 81/1950 a fost pronunțată în legătură cu valorificarea altor pretenţii decât cele din prezenta acţiune şi față de împrejurarea că în acea perioadă nu existau garanţiile procedurale oferite de lege, excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă.
Celelalte critici comune invocate de către apelanţii pârâţi şi intervenient vizând dreptul de proprietate al G.E.German, au fost, de asemenea, apreciate nefondate.
Astfel, s-a apreciat că titlul de proprietate al Statului nu este valabil deoarece imobilul în litigiu nu a fost niciodată în proprietatea G.E.German şi prin urmare, nu a intrat în domeniul de aplicare al Legii nr. 485/1944 şi al Legii nr. 1022/1945, iar Biserica Evanghelică CA nu a transferat niciodată dreptul său de proprietate asupra imobilului către G.E.German.
S-a reținut că, potrivit art. III pct. 7 din Convenţia invocată de apelanţi în apărare, predarea averii bisericii urma să se realizeze în baza hotărârilor reprezentanţilor comunităţilor bisericeşti pentru averea comunităţilor locale şi a declaraţiilor de primire din partea G.E.German.
Convenţia nu a intrat însă în vigoare deoarece, potrivit menţiunilor de la acelaşi capitol, aceasta începea să producă efecte numai la data adoptării legii de scutire de impozite excepţionale pentru transcrierea drepturilor de proprietate, lege care nu a fost niciodată adoptată. Hotărârea reprezentanţilor comunităţilor bisericeşti şi declaraţia de primire nu au fost întocmite niciodată şi ca atare, convenţia încheiată sub condiţie nu şi-a produs efectele în sensul că nu a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului către G.E.German.
Mai mult, dobândirea proprietăţii era condiţionată de intabulare, care nu s-a realizat niciodată pe numele acestei entităţi juridice. La momentul înscrierii Statului Român în cartea funciară erau în vigoare dispoziţiile Decretului-Lege nr. 115/1938, care s-a pus în aplicare începând cu anul 1948. În perioada anterioară, respectiv 1944 - 1947, era în vigoare art. 431 C. civ. austriac.
Potrivit dispoziţiilor legale menționate, înscrierea dreptului real în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, o atare omisiune echivalând cu absenţa dreptului.
S-a apreciat că a susţine aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, care nu mai introduce principiul caracterului constitutiv de drepturi prin intabulare, înseamnă a încălca dispoziţiile legale în materie şi principiul aplicării în timp şi în spaţiu al legii.
Aceasta, întrucât prevederile Legii nr. 7/1996 nu pot fi aplicate retroactiv, în urmă cu 50 de ani, unor raporturi juridice născute sub imperiul altor dispoziţii legale care guvernau pe întreg teritoriul din Ardeal iar actele şi faptele juridice încheiate sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii lor.
De aceea, s-a concluzionat că dreptul de proprietate al reclamantei Biserica Evanghelică din Braşov, asupra imobilului, nu a fost afectat prin încheierea Convenţiei Generale din anul 1942 iar nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu este determinată de preluarea bunului de la o persoană care la data emiterii acestui titlu nu avea calitatea de proprietar, respectiv G.E.German.
În aceste condiții, consecinţa anulării titlului în baza căruia Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate, o constituie rectificarea de carte funciară potrivit art. 34 pct. 1 din Decret Lege 115/1938.
Constatarea nevalabilităţii titlului Statului, chiar dacă nu constituie titlu executoriu, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare, promovată încă din anul 2000 şi după epuizarea tuturor căilor de atac, în sensul că imobilul reprezintă un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Decizia a fost atacată cu recurs de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Judeţul Braşov şi intervenientul în interes propriu Muzeul de Etnografie Braşov.
1. Pârâtul Statul Român a arătat că reiterează excepţia privind lipsa calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului.
În acest sens, s-a arătat că imobilul se află situat în intravilanul Municipiului Braşov, aşa cum rezultă din extrasul c.f. depus la dosar, situaţie în care statul este reprezentat de Judeţul Braşov prin preşedintele Consiliului judeţean.
Imobilul în cauză nu face parte din proprietatea publică de interes naţional, pentru a fi incidente prevederile Legii nr. 213/1998, care să justifice calitatea statului.
- De asemenea, s-a arătat că este reiterată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor.
Întrucât imobilul face parte din proprietatea unităţii administrativ - teritoriale, legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român operează prin unitatea administrativ - teritorială, reprezentată prin preşedintele Consiliului judeţean, conform Legii nr. 215/2001.
Raportat la cauza dedusă judecăţii, în absenţa unui probatoriu pertinent, nu poate fi asimilată proprietatea Statului Român cu proprietatea publică a statului, pentru ca judecata să se poată face în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
- În ce priveşte fondul soluţiei, s-a susţinut că instanţele au greşit întrucât a fost admisă acţiunea în revendicare ignorându-se prevederile actelor normative.
Astfel, acţiunea trebuia considerată inadmisibilă, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicarea imobilelor preluate de stat.
Aceasta, întrucât procedura administrativă reglementată de actul normativ menţionat este obligatorie iar persoanele care se consideră îndreptăţite la restituirea imobilelor nu se mai pot adresa în mod direct instanţelor de judecată pentru valorificarea drepturilor lor.
Nu se poate susţine că titlul statului nu a fost valabil întrucât imobilul asupra căruia poartă litigiul a intrat în mod legal în patrimoniul acestuia.
În plus, preluarea bunului nu a fost contestată, la dosar nefiind depusă nicio notificare potrivit OUG nr. 94/2009.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Pârâtul Judeţul Braşov a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la sentinţa civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Braşov, apreciind eronat că acţiunea dedusă judecăţii este fundamentată pe alte dispoziţii legale decât cele care au stat la baza promovării cererii anterioare, având în vedere că ambele acţiuni s-au întemeiat pe art. 480 C. civ.
- În ce priveşte fondul cauzei, instanţa trebuia să constate valabilitatea convenţiei generale din 11 august 1942, care a fost semnată de episcopul Sibiului şi în temeiul căreia bisericii nu îi rămânea decât formalitatea predării bunurilor către G.E.German, iar împrejurarea că acesta din urmă nu a înscris în c.f. dreptul de proprietate astfel dobândit nu înseamnă nevalabilitatea convenţiei între părţile contractante.
Având în vedere că prin Legea nr. 485 din 7 octombrie 1944 a fost abrogată Legea nr. 830/1940 pentru constituirea G.E.German, cu aceeaşi dată Statul Român devenind proprietar al bunurilor acestuia, rezultă că titlul statului este unul valabil, neavând relevanţă că cel de la care s-a făcut preluarea nu îşi intabulase anterior dreptul în evidenţele de carte funciară.
De altfel, Legea nr. 7/1996 nu mai introduce principiul caracterului constitutiv de drepturi prin intabulare.
În aceste condiţii, în mod nelegal şi netemeinic, instanţa de apel a apreciat asupra nevalabilităţii titlului statului şi a admis acţiunea reclamantei.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Intervenientul Muzeul de Etnografie Braşov a depus două memorii de recurs, unul înregistrat la 9 august 2011 şi celălalt, la 11 august 2011.
Prin primul memoriu de recurs, deşi s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., au fost reiterate de fapt, motivele de apel, astfel încât nu poate fi vorba de critici aduse deciziei instanţei de apel pentru a constitui obiect de cenzură în recurs.
Cel de-al doilea memoriu de recurs s-a întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut nelegalitatea deciziei din apel sub următoarele aspecte:
- Soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată cu referire la sentinţa civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Braşov este greşită, deoarece din analiza acţiunii introduse de Parohia Evanghelică Braşov la 21 ianuarie 1950, rezultă că în speţă sunt îndeplinite cerinţele art. 1201 C. civ., fiind vorba de aceleaşi părţi, de identitate de obiect (revendicarea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil) şi de identitate de cauză întrucât în ambele cereri de chemare în judecată s-a invocat acelaşi temei juridic (art. 480 C. civ.).
- Soluţia este eronată şi pe fond, având în vedere că imobilul a fost preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, în baza Legii nr. 485 din 7 octombrie 1944, care a abrogat Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea G.E.German, fiind nerelevant faptul că acesta nu s-a intabulat în cartea funciară întrucât caracterul constitutiv de drepturi al operaţiunii formale de intabulare nu poate fi opus principiului liberului circuit al imobilelor.
S-a reţinut că prin hotărârea adoptată s-a contravenit celor statuate prin decizia nr. 2863 din 1 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, potrivit căreia neînscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară de către G.E.German nu atrage nevalabilitatea convenţiei încheiate de acesta cu Biserica Regnicolară Evanghelică.
- De asemenea, s-a apreciat greşit asupra existenţei unui bun în patrimoniul reclamantei în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că, faţă de Hotărârea Pilot pronunţată de CEDO în cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către Stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Această diferenţă esenţială de abordare referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantei produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata - reclamantă nu a depus întâmpinarea în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a solicitat prin concluziile scrise depuse la dosar, respingerea tuturor recursurilor ca nefondate, pentru argumente dezvoltate în legătură cu criticile formulate pe excepţiile procesuale şi pe fondul litigiului.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Astfel:
1. Recursul Statului Român susţine în mod nejustificat, deopotrivă lipsa calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor - întrucât imobilul fiind situat în intravilanul Municipiului Braşov, reprezentarea statului trebuia să se realizeze prin preşedintele Consiliului judeţean ca reprezentant al unităţii administrativ teritoriale - cât şi lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român (reiterându-se motivarea că imobilul nu se află în proprietatea publică a Statului, ci în aceea a unităţii administrativ - teritoriale).
Formulând o asemenea critică, pârâtul ignoră cadrul procesual fixat prin acţiunea în revendicare promovată de reclamantă şi care presupune în analiza ei, ca operaţiune prealabilă verificării fondului pretenţiei, stabilirea modalităţii de preluare a bunului de către Stat.
Or, sub acest aspect, reclamanta a pretins nevalabilitatea titlului Statului, acesta fiind cel care a realizat preluarea imobilului - iar nu unitatea administrativ - teritorială - şi cel care s-a înscris în cartea funciară în baza Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 251/1948, (invocându-se ca temei al preluării Decretul-lege nr. 485/1944 şi Legea nr. 1022/1946). Ca atare, Statul a fost menţionat în evidenţele funciare, la data de 5 august 1949, ca titular al dreptului de proprietate prin expropriere (dreptul de folosinţă urmând să fie exercitat de Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale de la acea epocă).
În aceste condiţii, contestându-se valabilitatea titlului Statului, în mod corect acţiunea a fost îndreptată şi împotriva acestui pârât care, în condiţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, ca titular de drepturi şi obligaţii în legătură cu litigiul, stă în proces în mod nemijlocit, fiind reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice.
Contrar susţinerii recurentului, în ipoteza analizată, a valabilităţii sau nu a preluării bunului de către Stat, legea nu stabileşte „anume alte organe” (în sensul art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) în contradictoriu cu care să se facă verificarea jurisdicţională, astfel încât devine aplicabilă regula participării Statului în procedura judiciară prin Ministerul Finanţelor Publice.
Ca atare, problema calităţii procesuale pasive, precum şi aceea a reprezentării Statului au fost corect rezolvate în speţă.
- În ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de recurent cu referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi la faptul că după intrarea acesteia în vigoare o acţiune de drept comun nu mai poate fi formulată, critica este de asemenea nefondată.
Pe de o parte, dată fiind natura bunului, revendicat de Parohia Evanghelică Braşov, regimul juridic al unor asemenea imobile nu este reglementat de Legea nr. 10/2001, ci, în condiţiile art. 8 alin. (2) din acest act normativ, de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Pe de altă parte, se constată că reclamanta a urmat procedura specială a actului normativ menţionat anterior, obţinând decizia nr. 1750 din 8 mai 2008 a Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, conform căreia s-a dispus retrocedarea imobilului (construcţie şi teren aferent) din Braşov, B-dul E.
Această decizie de retrocedare a fost însă, atacată în justiţie, iar prin Decizia nr. 2863/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, admiţându-se recursurile declarate de Judeţul Braşov şi Muzeul de Etnografie Braşov, s-a anulat măsura de retrocedare.
Conform considerentelor deciziei instanţei supreme s-a reţinut că, întrucât preluarea bunului, pe temeiul Decretului-lege nr. 485/1944 se situează în afara intervalului 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iese de sub sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, astfel încât titlurile de proprietate pretinse de fiecare din cele două părţi ar putea fi comparate în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun.
Rezultă că problema admisibilităţii promovării unei astfel de acţiuni a fost deja tranşată în litigiul anterior, statuându-se că imobilul nu face obiectul reglementării speciale în materie (care este O.U.G. nr. 94/2000, iar nu Legea nr. 10/2001) şi că valorificarea dreptului pretins se poate realiza pe calea dreptului comun.
Astfel fiind, pârâtul nu mai poate aduce în dezbaterea judiciară acest aspect şi nu poate pretinde contrariul celor statuate deja jurisdicţional anterior sub acest aspect.
- Critica recurentului vizând valabilitatea titlului statului nu are conţinutul unui motiv de recurs, întrucât se limitează în fapt la o simplă afirmaţie, susţinându-se că „imobilul asupra căruia poartă litigiul a intrat în mod legal în patrimoniul statului”.
2) şi 3) Recursurile pârâtului Judeţul Braşov şi intervenientului Muzeul de Etnografie aduc judecăţii critici legate de modalitatea în care a fost soluţionată excepţia autorităţii de lucru judecat şi de felul în care pe fond, s-a apreciat asupra nevalabilităţii titlului Statului, astfel încât urmează să fie analizate împreună.
În ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, deşi ambii recurenţi pretind, cu trimitere la sentinţa civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Braşov, că ar fi mai avut loc o judecată în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză, în realitate se constată că nu au fost nesocotite dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi că rezolvarea acestei excepţii procesuale s-a făcut în mod corect.
Astfel, prin acţiunea introdusă în anul 1950, reclamanta a solicitat să i se recunoască dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil, susţinând că procesul verbal întocmit de organele administrative, de preluare a bunului, nu poate fi titlu şi nici mod valabil de dobândire a proprietăţii, invocându-se în drept dispoziţiile art. 380 C. civ. austriac şi art. 480, 481 C. civ.
Hotărârea pronunţată în acea cauză (sentinţa civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Braşov) respingând acţiunea, a motivat soluţia cu referire la criterii rasiale, reţinându-se în considerente că G.E.German s-a organizat „după puncte de vedere rasiale şi concepţie naţional - socialistă”.
În prezenta acţiune, deşi sunt invocate ca temei al acţiunii dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., Decretul-lege nr. 115/1938, în motivele de fapt şi de drept ale cererii care circumscriu cauza cererii de chemare în judecată, se arată că este vorba de neconstituţionalitatea titlului.
Or, această analiză a neconstituţionalităţii, a neconformităţii actului normativ de preluare cu legea fundamentală a fost posibilă abia pe temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
De aceea, în prezenta speţă reclamanta a tins la valorificarea unei alte cauze juridice, care nu se limitează, aşa cum eronat susţin recurenţii, la indicarea textului de lege, ci presupune fundamentul dreptului de valorificat inclusiv prin raportare la cadrul normativ existent (diferit, în mod esenţial, de cel din 1950).
Sub acest aspect, s-a reţinut corect că judecata anterioară s-a desfăşurat într-un cadru lipsit de garanţii procesuale, soluţia bazată pe considerente de ordin rasial şi etnic neputând fi opusă cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu.
Aşadar, existând diferenţă de cauză juridică între cele două demersuri promovate de reclamantă, chiar dacă în recuperarea aceluiaşi imobil, rezultă că nu este dată tripla identitate de elemente pentru a subzista excepţia autorităţii de lucru judecat, de natură să pună obstacol celei de-a doua judecăţi.
În consecinţă, instanţele anterioare au rezolvat corect şi acest aspect legat de efectele pe care le produce hotărârea anterioară, care nu se opune cu autoritate de lucru judecat, în manifestarea sa extinctivă, negativă, date fiind elementele diferite aduse dezbaterii judiciare în acest al doilea proces.
- În ce priveşte fondul cauzei şi pretinsa valabilitate a titlului statului, criticile sunt de asemenea, neîntemeiate.
Instanţele fondului au reţinut corect că preluarea bunului pe numele G.E.German, prin aplicarea Decretului-lege nr. 485/1944 (potrivit căruia s-a abrogat Legea nr. 830/1940 pentru constituirea G.E.German din România, Statul Român devenind proprietar al bunurilor aparţinând acestuia) s-a făcut eronat, în condiţiile în care acesta nu figura ca proprietar al imobilului, adevăratul proprietar tabular fiind Biserica Evanghelică C.A. Braşov.
Susţinerea că, în realitate, dreptul de proprietate ar fi fost transferat de la Biserică la G.E.German, având în vedere Convenţia încheiată de acestea în anul 1942 (având la bază Legea nr. 830/1940), prin care toate bunurile mobile şi imobile, printre care şi el în litigiu, s-ar fi transferat de la biserică la Grupul etnic, nu poate fi primită.
Aşa cum corect au reţinut instanţele fondului, un astfel de transfer de proprietate nu îşi producea efectele în absenţa intabulării în cartea funciară, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 431 C. civ. austriac, aplicabile illo tempore, transmisiunilor imobiliare din Ardeal.
Astfel, potrivit textului menţionat, „pentru transmiterea proprietăţii bunurilor imobile, este necesar ca actul de achiziţie să se înregistreze în registrele publice, deţinute pentru acest scop. Această operaţiune se numeşte intabulare”.
Fiind vorba de un efect constitutiv de drepturi al operaţiunii intabulării, în absenţa acesteia nu se poate susţine că dreptul real poate fi strămutat, constituit, modificat ori stins prin simpla voinţă a părţilor.
Publicitatea imobiliară în asemenea situaţii are caracter necesar sau constitutiv, de ea depinde eficacitatea însăşi a dreptului, aşa încât recurenţii nu pot pretinde decât lipsit de temei că „operaţiunea formală de intabulare s-ar opune principiului liberului circuit al imobilelor”.
Cum în cartea funciară a rămas proprietar tabular Biserica Evanghelică, rezultă că nu a avut loc transferul dreptului către G.E.German şi în continuare, că acesta nu putea fi preluat de către stat în baza Decretul-lege nr. 485/1944, aplicat unui titular al dreptului care nu intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ.
Susţinerea recurentului - intervenient Muzeul de Etnografie, potrivit căreia prin soluţia adoptată, instanţa de apel a contravenit deciziei nr. 2863 din 1 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care ar fi tranşat chestiunea transferului dreptului de proprietate în favoarea G.E.German, nu poate fi primită.
În realitate, prin decizia menţionată a instanţei supreme, în legătură cu lipsa de transcriere în cartea funciară a dreptului de proprietate s-a reţinut că, aceasta nu înseamnă că „convenţia nu este valabilă între părţile contractuale”.
Această valabilitate a convenţiei privită în legătură cu sistemul de publicitate imobiliară căreia îi era supusă, nu poate semnifica decât că este vorba, între părţi, de o convenţie creatoare de obligaţii, adică de raporturi juridice obligaţionale - respectiv, dreptul de a dobândi prin intabulare un bun nemişcător (care este un drept de creanţă iar nu un drept real, fiind opozabil numai debitorului care rămâne ţinut de obligaţia asumată prin convenţie, de a preda dobânditorului înscrisurile trebuitoare pentru intabularea dreptului).
Instanţa anterioară nu a tranşat - prin decizia nr. 2863/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, - valabilitatea preluării bunului de către stat, pentru ca recurenţii să se poată prevala de efectul pozitiv al unei asemenea dezlegări jurisdicţionale.
Pe acest aspect, considerentele deciziei se limitează la a statua că preluarea imobilului de către stat s-a realizat pe temeiul Decretul-lege nr. 485/1944, urmând ca valabilitatea preluării sau caracterul abuziv al acesteia să se analizeze în cadrul unei acţiuni în revendicare.
De altfel, faţă de soluţia pronunţată, care a constat în anularea deciziei nr. 1750 din 8 mai 2008 a Comisiei de retrocedare, pe motiv că aceasta şi-a depăşit atribuţiile, instanţa anterioară nici nu putea tranşa alte aspecte care să se opună cu efectul autorităţii de lucru judecat în procesul ulterior (având în vedere că se bucură de autoritate de lucru judecat, alături de dispozitiv, doar acele considerente care sprijină, justifică în mod necesar soluţia adoptată).
În acest sens, în considerentele justificative ale deciziei nr. 2863/2010, se reţine, pentru a motiva soluţia de anulare a deciziei de retrocedare, faptul că Decretul-lege nr. 485/1944 se situează anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ieşind astfel, din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.
Este total nefondată şi susţinerea potrivit căreia lipsa efectului constitutiv al intabulării trebuie privită şi din perspectiva Legii nr. 7/1996, care nu mai instituie caracterul constitutiv de drepturi prin intabulare.
O astfel de afirmaţie ignoră principiul aplicării legii civile în timp, care nu permite retroactivitatea acesteia decât cu încălcarea unei norme constituţionale (art. 15 alin. (2) din Constituţie).
Condiţiile de valabilitate (iar transcrierea dreptului era o condiţie de validitate, de eficacitate a actului juridic translativ) şi efectele unui act juridic nu pot fi apreciate decât în raport cu legea în vigoare la data întocmirii sale.
În consecinţă, instanţele de fond au apreciat corect că a avut loc o preluare nevalabilă a bunului de către stat din patrimoniul Bisericii Evanghelice, astfel încât, în mod corect, constatându-se că nu subzistă temeiul intabulării dreptului Statului în c.f., au făcut aplicarea art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 (text conform căruia rectificarea unei intabulări se poate dispune „dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile”).
Este nefondată susţinerea recurentului - intervenient potrivit căreia reclamanta nu s-a prevalat de un bun în acţiunea promovată, făcând trimitere în acest sens la Hotărârea Pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu ş.a. împotriva României şi la împrejurarea că aceasta nu deţinea, anterior învestirii instanţei, o hotărâre care să-i fi confirmat dreptul şi să fi dispus restituirea bunului.
În realitate, Hotărârea Pilot vizează altă ipoteză, căreia nu i se circumscrie situaţia reclamantei şi anume, aceea în care este adoptată o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior şi când se poate considera că acea legislaţie creează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire.
Cu referire la prevederile legilor speciale de reparaţie şi analizând noţiunea autonomă de bun, Curtea a reţinut în cauza Atanasiu că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140).
La fel, Curtea a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142).
În speţă însă, nu este vorba despre incidenţa vreunei legi speciale de reparaţie, ale cărei prescripţii să fie verificate şi îndeplinite (pentru ca interesul patrimonial să se transforme în valoarea patrimonială) pentru că s-a stabilit jurisdicţional anterior că actul normativ special (O.U.G. nr. 94/2000) care reglementează situaţia imobilelor aparţinând cultelor religioase nu este incident cu privire la bunul în litigiu.
De asemenea, nu este necesară existenţa unei hotărâri anterioare care să fi confirmat dreptul la restituirea bunului întrucât reclamanta nu avea la îndemână şi nu trebuia să urmeze altă procedură judiciară sau administrativă anterioară învestirii instanţei cu prezenta cerere, în cadrul căreia să-i fi fost verificat dreptul de proprietate.
Dimpotrivă, în cadrul actualului litigiu, declanşat prin cererea înregistrată la 3 februarie 2009 s-a pus problema verificării dreptului de proprietate al reclamantei în opoziţie cu dreptul statului şi aceasta este procedura judiciară care a permis stabilirea faptului că reclamanta deţine un titlu valabil şi deci, un bun în sensul Convenţiei, la a cărui restituire este îndreptăţită.
Pentru toate considerentele arătate, criticile deduse judecăţii prin intermediul celor trei recursuri fiind găsite nefondate, recursurile vor fi respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, de pârâtul Judeţul Braşov şi de intervenientul Muzeul de Etnografie Braşov împotriva deciziei nr. 90/ AP din data de 5 iulie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4518/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4590/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
