ICCJ. Decizia nr. 4634/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4634/2012
Dosar nr. 5549/118/2009
Şedinţa din 20 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 5 octombrie 1999, reclamanţii Z.A.H., Z.J., M.C. şi Z.N. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, R.A.E.D.P.P. Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar solicitând obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren şi construcţie situat în Constanţa, str. S., nr. 33. În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâţilor la despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a imobilului.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt descendenţii autorilor M. şi C.Z., proprietarii imobilului care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1951, titlul statului nefiind valabil dată fiind lipsa identităţii între persoana celui de la care s-a preluat imobilul şi adevăraţii proprietari care erau exceptaţi de la naţionalizare. A fost invocat ca temei juridic art. 481 C. civ.
Ulterior, reclamanţii au modificat acţiunea, chemând în judecată şi pe pârâţii R.A., G.M., P.I. şi Z.V., dobânditorii imobilului în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1996.
Pârâţii au arătat că au calitatea de cumpărători de bună-credinţă şi au chemat în garanţie Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, pentru ca în situaţia în care vor cădea în pretenţii, aceştia să fie obligaţi să le pună la dispoziţie un imobil similar sau să le plătească contravaloarea unui imobil identic la preţul de circulaţie, precum şi instituirea unui drept de retenţie.
La rândul său, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa a chemat în garanţie Administraţia Financiară şi Statul Român pentru ca, în eventualitatea în care acţiunea reclamanţilor ar fi admisă, să fie obligaţi la restituirea procentului de 99% din preţul actualizat la data efectuării plăţii.
La data de 15 decembrie 2004 a decedat reclamantul Z.J., drepturile sale procedurale fiind transmise fiicei sale, S.C.M.
Pe parcursul procedurii judiciare a decedat şi pârâta Z.V., fiind atestaţi ca unici moştenitori legali G.E. şi Z.D., care au preluat în această calitate drepturile procesuale ale defunctei.
Prin sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 2008, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar, a admis acţiunea principală şi în consecinţă a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren şi construcţie, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a admis cererile de chemare în garanţie aşa cum au fost formulate.
Prin încheierea din 07 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanţa a dispus trimiterea apelului formulat de pârâţi spre competentă soluţionare Tribunalului Constanţa pe temeiul din art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, iar această instanţă prin decizia civilă nr. 192 din 23 martie 2009 a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La fundamentarea acestei sentinţe s-a avut în vedere că hotărârea a fost pronunţată la fond în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă.
Cu ocazia rejudecării, reclamanţii au precizat cadrul procesual pasiv în raport de obiectul acţiunii în revendicare, teren şi respectiv construcţie şi au solicitat chemarea în judecată alături de pârâtul P.I. şi a soţiei acestuia P.Ş.
Prin sentinţa civilă nr. 1348 din 17 decembrie 2009 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa şi în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea procesuală pasivă. A respins acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, P.I., P.Ş., R.A., G.M., G.E. şi Z.D., ca nefondată. A admis în parte acţiunea reclamanţilor în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Econoemiei şi Finanţelor la plata către reclamanţi a despăgubirilor echivalente valorii de circulaţie a imobilului situat în Constanţa, str. Sarmisegetuza, nr. 33, compus din teren în suprafaţă de 426, 60 mp şi construcţii, stabilită la data executării hotărârii. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii R.A., G.M., G.E., P.I., P.Ş. şi Z.D. ca nefondată. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca fiind rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a stabilit, cu privire la excepţia invocată, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanţa, că imobilul revendicat nu face parte din patrimoniul pârâtei iar aceasta nu a pretins deţinerea vreunui drept real asupra terenului revendicat, astfel că nu se poate reţine calitatea ei de persoană obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe fondul cererii, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 426, 60 mp şi construcţia de pe el, compusă din 6 camere, hol, două marchize, baie şi beci, formând lotul 22 din careul 201, a fost dobândit în proprietate de autorii reclamanţilor conform sentinţei civile nr. 329 din 12 decembrie 1946.
Preluarea imobilului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a făcut în mod abuziv deoarece acest act normativ contravenea atât dispoziţiilor Constituţiei din 1948 (art. 8 şi art. 10), cât şi prevederilor art. 481 C. civ., şi el nu a reprezentat un titlu valabil de proprietate în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Procedând la compararea titlurilor părţilor, tribunalul a dat eficienţă principiului validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată în adagiul „error communis facit jus” şi a apreciat că în acţiunea în revendicare triumfă pârâţii care, având calitatea de chiriaşi ai apartamentelor la data apariţiei Legii nr. 112/1995, au cumpărat cu bună credinţă locuinţele, încrezându-se în aparenţa de proprietar a statului şi contractând cu credinţa că transmiţătorul avea la momentul încheierii actului calitatea de proprietar al bunului înstrăinat.
Instanţa a constatat că restituirea în natură a construcţiei dobândite de pârâţi cu bună credinţă nu mai este posibilă, situaţie în care a apreciat că reclamanţii sunt privaţi de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuinţe, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptăţiţi să obţină valoarea de circulaţie a imobilului înstrăinat.
În considerarea dispoziţiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 şi art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi s-a constatat că aceeaşi soluţie se impune şi în privinţa terenului în suprafaţă de 426,30 mp, pe care se află construcţia înstrăinată chiriaşilor, care au vocaţie legală la dobândirea dreptului de proprietate şi asupra terenului care nu poate fi restituit în natură reclamanţilor.
Imposibilitatea acestei restituiri priveşte întreaga suprafaţă de 426, 60 mp preluat de stat de la autorii reclamanţilor, deoarece sintagma generală de teren aferent la care fac referire prevederile legale menţionate are în vedere tot ceea ce ţine de respectiva construcţie.
S-a apreciat astfel, că repararea prejudiciului creat reclamanţilor prin preluarea abuzivă a imobilului poate fi realizată doar prin acordarea de despăgubiri care să asigure un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei.
Constatând că preluarea imobilului s-a făcut printr-un act abuziv al statului, instanţa a stabilit în sarcina acestuia obligaţia de despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Z.H.A., Z.N. şi S.C.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În apelul formulat, reclamanţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a aplicat regulile de analiză a titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare şi a apreciat greşit că titlul pârâţilor este preferabil.
Au susţinut că instanţa a apreciat greşit îndeplinirea cumulativă a condiţiilor existenţei bunei credinţe a pârâţilor, respectiv cea privind eroarea comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, dar şi cele privind buna credinţă a subdobânditorului.
Totodată, prima instanţă a apreciat greşit asupra aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 şi asupra incidenţei art. 36 din Legea nr. 18/1991, deoarece situaţia dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor excede apărărilor pârâţilor, aceştia neefectuând nici un demers pentru obţinerea unui titlu pentru teren.
Apelantul pârât Statul Român a criticat sentinţa primei instanţe, arătând că, în condiţiile în care ambele părţi se prevalează de existenţa unor titluri de proprietate asupra imobilului, instanţa trebuia să procedeze la compararea acestora şi să constate că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat deoarece trecerea bunului litigios în proprietatea statului s-a realizat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare, imobilul nu putea fi înstrăinat în mod valabil către subdobânditori iar buna credinţă a cumpărătorului nu poate consolida actul încheiat.
S-a susţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă deoarece, potrivit prevederilor art. 25 şi 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 3 alin. (1) lit. a) pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, art. 135 din Constituţia României şi H.G. nr. 113/1992, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă interesele statului în justiţie în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes naţional iar imobilul în litigiu figurează ca parte a patrimoniului unităţii administrativ teritoriale.
De asemenea, instanţa a dispus greşit obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la despăgubiri pentru imobilul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 deoarece, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, act normativ în baza căruia şi reclamanţii au formulat notificare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu stă în proces decât în situaţiile strict prevăzute, aşa cum este excepţia instituită prin art. 28 alin. (3). De asemenea, s-a arătat că procedura de acordare a despăgubirilor este reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care stabileşte în competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor analiza cererilor de acordare de despăgubiri pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în natură.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a pronunţat decizia civilă nr. 12/ C din 19 ianuarie 2011, prin care a admis apelul declarat de reclamanţi şi pârât şi a schimbat în parte sentinţa în sensul obligării pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa să restituie reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 250,12 mp, situat în Constanţa, str. S. nr. 33. A fost obligat pârâtul Statul Român la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 176,48 mp şi pentru construcţiile înstrăinate pârâţilor conform Legii nr. 112/1995. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, cu privire la apelul reclamanţilor, că problema aplicării principiului validităţii aparenţei în drept şi statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători ai bunului la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a fost corect dezlegată de instanţa de fond.
Critica apelanţilor-reclamanţi s-a referit, în principal, la faptul că terţii cumpărători, respectiv pârâţii din prezenta cauză, nu ar fi făcut minime diligenţe în legătură cu situaţia juridică a bunului, situaţie în care puteau afla că pe rolul autorităţilor administraţiei publice se afla în derulare o procedură iniţiată potrivit Legii nr. 112/1995 pentru retrocedarea bunului către adevăraţii proprietari.
Reaua-credinţă nu se prezumă, ci ea trebuie dovedită, iar astfel cum a reţinut şi Tribunalul, în absenţa oricărei tulburări din partea adevăraţilor proprietari, intervenită până la momentul înstrăinării bunului, chiriaşii cumpărători nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului, care în mod public şi neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.
Chestiunea „minimelor diligenţe” pretinse de către reclamanţi în sarcina pârâţilor, respectiv demersurile pe care cumpărătorii trebuiau să le facă pentru a afla despre existenţa unei cereri de retrocedare formulate de către succesorii fostului proprietar în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate conduce, singură, la concluzia relei-credinţe a cumpărătorilor. Actul normativ în temeiul căruia au cumpărat pârâţii nu impunea nicio condiţie sub acest aspect chiriaşilor şi, în lipsa oricărui alt demers cert al reclamanţilor faţă de chiriaşii cumpărători până la momentul înstrăinării bunului, nu li se poate pretinde acestora – care au deţinut imobilul cu chirie anterior cumpărării - să pună sub semnul îndoielii statului, pe simplul considerent că bunul fusese preluat conform Decretului nr. 92/1950 şi că pentru acest bun se solicitase restituirea în natură. La momentul cumpărării apartamentelor de către pârâţi dispoziţiile Legii nr. 112/1995 erau foarte clare în privinţa situaţiilor în care imobilele aflate sub incidenţa acestei legi puteau fi restituite în natură foştilor proprietari, iar apartamentele locuite de pârâţi cu contract de închiriere la data apariţiei legii nu intrau în categoria celor care erau supuse restituirii în natură.
De altfel, s-a reţinut că, pe parcursul judecăţii cauzei, reclamanţii nu au învestit instanţa cu o acţiune de anulare a contractelor încheiate de chiriaşii cumpărători (deşi o cerere cu acest obiect a fost depusă la 12 octombrie 2007, reclamanţii s-au desistat ulterior de judecata ei prin precizările şi concluziile scrise depuse la dosar) iar această poziţie procesuală a reclamanţilor are semnificaţia unei recunoaşteri tacite cu privire la încheierea valabilă a contractelor de vânzare cumpărare, cu consecinţa consolidării acestor titluri opuse reclamanţilor.
A fost găsită nefondată şi critica adusă sentinţei tribunalului, referitoare la faptul că instanţa trebuia să procedeze la compararea titlurilor şi, în acest caz, să aprecieze că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat decât titlul terţilor cumpărători, care au dobândit bunul de la un non dominus.
În legătură cu acest aspect, s-a apreciat că Tribunalul a reţinut corect, în acord cu jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale, că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului imobil, este preferat cel din urmă, soluţia fiind impusă de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice, cu valoare de principiu, iar nu de o analiză simplistă a metodelor de comparaţie relevate în doctrină în materia revendicării imobiliare (şi nu în vreun act normativ).
Aceeaşi orientare jurisprudenţială s-a reţinut că se desprinde şi din hotărârile CEDO (de ex., cauza Raicu c. României) în care s-a afirmat, cu valoare de principiu, că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
S-a constatat că în aceeaşi manieră a fost rezolvată chestiunea comparării titlurilor şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, în Secţiile Unite, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, a statuat că verificarea comparativă a titlurilor părţilor în acţiunea tipică în revendicare nu se poate mărgini la acordarea prevalenţei titlului celui deposedat nelegitim de către stat fără a analiza şi situaţia terţului dobânditor al bunului care, la rândul său, reclamă „un bun” în sensul Convenţiei.
Dacă s-ar considera că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă este, la rândul său, protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Curtea de apel a apreciat însă, a fi întemeiată în parte, critica din apelul reclamanţilor referitoare la terenul aferent construcţiilor înstrăinate.
Pe acest aspect, s-a reţinut că principalul efect al acţiunii în revendicare îl constituie, de regulă, readucerea bunului în natură şi liber de sarcini în patrimoniul proprietarului. Însă, în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situaţia în care bunul a fost înstrăinat unor terţi de bună credinţă, aşa cum este cazul în speţă, restituirea se face prin echivalent. Instanţa trebuie să determine, în fiecare situaţie, întinderea indemnizării care, uneori, poate fi combinată cu o restituire în natură a părţii libere din imobil.
În speţă, prin contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţii au dobândit un drept de proprietate asupra apartamentelor deţinute cu contract de închiriere. Terenul aferent acestor apartamente nu a făcut obiectul vânzării conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 dar, din interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. ultim din acelaşi act normativ, şi din art. 37 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, rezultă că, în virtutea legii, cumpărătorii construcţiilor dobândite în baza acestei legi devin şi proprietarii terenurilor aferente acestora, situaţia acestui drept urmând a fi rezolvată ulterior pe cale administrativă, respectiv prin ordin al prefectului, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Deşi noţiunea de „suprafaţă aferentă construcţiei vândute” nu a fost definită de legiuitor în cuprinsul art. 26 din Legea nr. 112/1995, în vederea determinării acestor suprafeţe instanţele au avut în vedere criteriul dedus din necesitatea asigurării unei utilizări normale a construcţiei dobândite prin cumpărare.
S-a constatat că prin expertiza efectuată la fond a fost determinată o suprafaţă liberă de construcţii de 250,12 mp, care nu se încadrează astfel în noţiunea de teren aferent, pentru suprafaţa ocupată de construcţii, până la concurenţa terenului dobândit în proprietate de autorul reclamanţilor, în suprafaţă de 426,60 mp, reclamanţii având un drept la despăgubire.
Ca atare, s-a concluzionat că instanţa de fond a apreciat corect incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 112/1995, dar a aplicat trunchiat această normă, fără să stabilească în concret dacă bunul în întregime nu mai poate fi restituit în natură reclamanţilor ori există porţiuni din imobil care îndeplinesc condiţia de a nu fi grevate de contractele de înstrăinare încheiate cu pârâţii şi care ar putea fi astfel restituite.
Constatând că există o parte din imobil care poate fi considerată ca liberă din punct de vedere juridic, prin admiterea apelului reclamanţilor, instanţa a dispus restituirea acestei porţiuni de teren identificată prin expertiză.
Cu privire la apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a apreciat că este nefondat prin prisma negării calităţii sale procesuale pasive dar întemeiat sub aspectul incidenţei normei speciale în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.
S-a reţinut că, prin criticile aduse sentinţei, pârâtul porneşte simplist de la cerinţa comparării titlurilor persoanelor care pretind acelaşi drept real asupra unui bun, ignorând că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat, precum şi faptul că într-o asemenea speţă, nu se ridică doar problema titlului celui mai bine caracterizat, ci a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegal al statului şi a respectării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la existenţa unei reparaţii echitabile, în condiţiile respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
În aceste condiţii, cum instanţa a constatat că prin Decretul nr. 92/1950 autorul reclamanţilor a pierdut în mod nelegal şi fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra bunului lor, se ridică problema prevalenţei dreptului subiectiv afirmat, dar şi a existenţei speranţei legitime a acestora de redobândire a bunului în materialitatea lui.
S-a apreciat că invocarea, în apel, a nelegalităţii propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al neconformităţii decretului de preluare cu normele constituţionale şi deopotrivă, negarea bunei credinţe a terţilor dobânditori care au cumpărat de la stat, pe criteriul „preferabilităţii”, intră în contradicţie atât cu principiul potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se apere invocând propria culpă („nemo auditur propriam turpitudinem allegans”) dar şi cu aspectul responsabilităţii în ce priveşte respectarea preeminenţei dreptului.
Referitor la chestiunea calităţii procesuale pasive a statului, s-a reţinut, în principal, că procedura analizată de instanţă în cauza de faţă a fost pornită de reclamanţi în anul 1999, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun şi prin afirmarea caracterului samavolnic al preluării bunului prin decretul de naţionalizare. În această procedură nu se poate constata decât că Statul este răspunzător pentru pierderea bunului de către reclamanţi, cărora le-a fost aplicat abuziv decretul de naţionalizare din 1950.
De asemenea, s-a reţinut că Statul Român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităţilor administrative bunurile preluate cu sau fără titlu de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi apoi a dispus, tot printr-un act normativ, în speţă Legea nr. 112/1995, vânzarea bunurilor către chiriaşi. Tot Statul, prin autoritatea legiuitoare, a tranşat chestiunea terenurilor aferente construcţiilor vândute în favoarea chiriaşilor cumpărători, care pot obţine atribuirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri prin cererea adresată primăriei în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991.
În consecinţă, întrucât Statul Român, prin actele normative adoptate, a dispus de aceste bunuri imobile în întregul lor, atât cu privire la construcţii cât şi cu privire la terenul aferent acestora, înseamnă că este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamanţilor prin preluarea abuzivă a bunului şi apoi transmiterea lui către pârâtul cumpărător.
Instanţa de apel a considerat totodată, că evidenţierea în patrimoniul Municipiului Constanţa a terenului aferent construcţiei înstrăinate nu poate angaja răspunderea unităţii administrativ teritoriale, aşa cum greşit se susţine, simpla evidenţă neatribuind acestei unităţi posibilitatea de a dispune de teren în alt mod decât cel statuat prin actele normative amintite, respectiv atribuirea către cumpărător în condiţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.
De aceea, în condiţiile în care statul „nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare” (cauza Păduraru c. România; cauza Suciu Werle c. România), acesta este răspunzător de indemnizarea reclamanţilor pentru prejudiciul suferit, urmare a înstrăinării construcţiilor şi terenului aferent acestor construcţii ce au aparţinut autorului reclamanţilor, situaţie în care apelul Statului Român nu poate fi primit pentru aceste motive.
În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea Statului Român la despăgubiri şi aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aceasta a fost apreciată nefondată.
Astfel, deşi este real că instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii invocând ca temei al cererii de restituire art. 480 şi 481 C. civ., în acelaşi timp a rezultat că reclamanţii au urmat şi procedura Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilului în litigiu, învestind la 13 august 2001 Prefectura Constanţa cu o notificare de acordare de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate către chiriaşi şi la aceeaşi dată, Primăria Constanţa cu o notificare de restituire în natură a părţilor nevândute din imobil . Reclamanţii nu au primit niciun răspuns la notificările formulate, motiv pentru care au înţeles să continue judecata în cadrul acţiunii formulate pe calea dreptului comun.
În ambele proceduri reclamanţii au solicitat restituirea imobilului care a aparţinut autorului lor iar prin finalitatea urmărită, respectiv restituirea în echivalent a bunurilor care nu mai pot fi restituite în natură, aceştia au înţeles nu numai să confirme validitatea vânzării imobilului către chiriaşi, care şi-au consolidat dreptul în virtutea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar şi că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
Cu referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată prin aplicarea directă a Convenţiei europene a drepturilor omului şi conform interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a statuat că „după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a acestui act normativ, chiar introdusă înainte de intrarea lui în vigoare, nu poate fi soluţionată doar potrivit dreptului comun. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială care prevede în ce condiţii pot fi acestea restituite în natură persoanelor îndreptăţite, instanţele de judecată nu pot face abstracţie de existenţa sa şi să aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.”.
Această soluţie nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum s-ar putea susţine pentru că dispoziţiile menţionate „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori amenzi”.
Faţă de „specificul” acţiunilor în revendicare a imobilelor preluate de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care acţiunea în revendicare nu poate fi admisă, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv de stat şi imposibil de restituit în natură, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în condiţiile legilor speciale de reparaţie.
În condiţiile în care reclamanţii au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, respectiv despăgubirile care se cuvin pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură, trimiterea la procedura legilor speciale de reparaţie pentru obţinerea echivalentului valoric al bunului lor este în concordanţă cu practica Curţii Europene care, în Cauza Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe (nr. 15574/2004 şi nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008), a statuat că „nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate”.
S-a reţinut astfel, că pentru plata despăgubirilor băneşti stabilite în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare şi acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. S-a încercat prin acest act normativ crearea unui cadru unic - legal şi instituţional - în care să se soluţioneze toate situaţiile în care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natură şi s-a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
Existenţa unei proceduri speciale prin care statul a înţeles să despăgubească foştii proprietari determină, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant, ca şi despăgubirile stabilite drept echivalent al imobilului preluat abuziv de la autorul reclamanţilor şi nerestituit în natură să urmeze aceeaşi procedură specială instituită prin Legea nr. 247/2005.
În consecinţă, apelul pârâtului Statul Român formulat prin Ministerul Finanţelor a fost apreciat ca fondat .
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţii Z.H.A., M.C., S.M.C., Z.E.A. şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, P.I., P.Ş., G.M., G.M., Z.D., R.A.
1) Reclamanţii au susţinut nelegalitatea soluţiei sub următoarele aspecte:
- În mod greşit s-a apreciat de către instanţa de apel că problema bunei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători la momentul perfectării vânzării-cumpărării a fost rezolvată corect.
Diligenţele minime la care cumpărătorii erau obligaţi pentru a se asigura de situaţia juridică a imobilului conduceau la aprecierea bunei sau relei-credinţe, iar lipsa unor asemenea diligenţe trebuie să fie sancţionată.
Deşi instanţa de apel reţine că pârâţilor-cumpărători nu le incumba nicio obligaţie în sensul verificării situaţiei juridice a imobilului, trebuia să constate sub acest aspect, că nici foştii proprietari sau moştenitorii acestora nu aveau obligaţia de a notifica pe chiriaşi în legătură cu intenţia lor de a-şi recupera imobilul.
- Referitor la împrejurarea că instanţa nu ar fi fost învestită, pe parcursul judecăţii, cu o cerere vizând anularea contractelor de vânzare-cumpărare, trebuie menţionat că o astfel de cerere a fost depusă la 12 octombrie 2007, dar în condiţiile în care termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 era depăşit, reclamanţii nu au mai susţinut-o, situaţie care nu poate fi interpretată însă, ca având semnificaţia unei recunoaşteri tacite cu privire la valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare.
- Este criticabil modul în care instanţa a soluţionat cauza prin comparare de titluri întrucât referirile la practica instanţelor naţionale, la jurisprudenţa CEDO sunt aplicabile în ipoteza subdobânditorilor de bună-credinţă, ceea ce nu este cazul în speţă.
Titlul de proprietate al subdobânditorului este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în situaţia în care acesta corespunde exigenţelor legislaţiei, respectiv dacă poate fi considerat de bună-credinţă.
- Este eronată şi soluţia de admitere a apelului Statului Român întrucât reclamanţii formulând o cerere de revendicare anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, sunt îndreptăţiţi la restituirea, prin echivalent, a imobilului revendicat, în măsura în care restituirea acestuia nu mai este posibilă.
De aceea, obligarea Statului Român la plata despăgubirilor la nivelul valorii de circulaţie a imobilului este soluţia corectă, iar nu aprecierea instanţei de apel în legătură cu despăgubirea în procedura specială a Legii nr. 247/2005.
În drept, s-au invocat dispoz. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
2. Pârâtul Statul Român a susţinut greşita rezolvare a problemei calităţii sale procesuale pasive, faţă de dispoz. art. 6 din Legea nr. 312/1998 referitoare la apartenenţa domeniului public sau privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, a bunurilor preluate cu titlu valabil, precum şi faţă de dispoz. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 136 alin. 2 din Constituţie. H.G. nr. 113/1992, art. 38 alin. (2) lit. f) - h) din Legea nr. 215/2001.
S-a arătat că, faţă de prevederile legale menţionate, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă interesele statului în justiţie în litigiile al căror obiect îl formează bunurile de interes naţional, în condiţiile în care participă nemijlocit şi în nume propriu.
- În acelaşi timp, s-a arătat, instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legii speciale, aşa cum au fost ele modificate, se prevăd numai două tipuri de măsuri reparatorii prin echivalent respectiv, compensarea cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri acordate în condiţiile Titlului VII.
În condiţiile aceleiaşi reglementări, măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, iar cele constând în despăgubiri se propun a fi acordate prin decizia/dispoziţia motivată a entităţii care soluţionează notificarea.
În speţă, raportat la prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală pasivă revine Primăriei municipiului Constanţa, ca unitate deţinătoare a imobilului a cărui restituire se solicită, iar nu Statului Român.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
3. Pârâţii – persoane fizice au criticat decizia sub aspectul modalităţii în care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. ultim şi art. 37 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, cu privire la terenul aferent construcţiei şi la posibilitatea restituirii unei suprafeţe de 250,12 mp.
În acest sens, s-a arătat că instanţa a preluat necenzurat concluziile raportului de expertiză, efectuată mai înainte de introducerea în proces a pârâţilor cumpărători ai imobilului şi că, oricum, această expertiză s-a efectuat prin consultarea fişei tehnice a imobilului şi fără o cercetare la faţa locului.
În mod greşit expertul şi în continuare, instanţa de judecată, au luat în considerare, pentru determinarea suprafeţei de teren aferent numai pe cel pe care sunt situate construcţiile, fără să fie avut în vedere terenul necesar bunei utilizări a acestora.
Or, terenul considerat liber este curtea imobilului care asigură utilizarea locuinţelor dobândite de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a susţinut că adevărata situaţie juridică a imobilului rezultă din raportul de expertiză extrajudiciară anexat recursului, conform căruia terenul nu poate fi considerat parcelă cadastrală de sine-stătătoare, el asigurând accesul la construcţiile deţinute de fiecare proprietar.
- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 întrucât într-o interpretare a contrario a normei menţionate, ar fi trebuit să concluzioneze că terenurile care nu depăşesc suprafaţa aferentă, respectiv, cele care asigură normala utilizare a locuinţelor, se dobândesc, în virtutea legii, în proprietate odată cu cumpărarea construcţiei, situaţia acestui drept urmând a fi rezolvată ulterior pe cale administrativă, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Accepţiunea sintagmei teren aferent, în sensul că nu vizează doar terenul pe care este amplasată construcţia, ci şi terenul din împrejurimile acesteia, necesar bunei utilizări a construcţiei este dată şi prin H.G. nr. 923/2010, vizând completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În speţă, a fost nesocotită această accepţiune, în condiţiile în care aria construită la sol este de 210,82 mp, aria anexelor este de 75,80 mp, iar terenul liber de construcţii, de 137,58 mp, reprezintă curtea imobilului, cu conducte de apă, canalizare, gaze, care asigură utilizarea locuinţelor.
Criticile au fost încadrate în dispoz. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamanţilor aduce în principal, critici nefondate deciziei din apel.
Astfel, pretinzând că instanţa a rezolvat greşit problema bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători, în funcţie de diligenţele minime pe care aceştia le-au depus sau trebuia să le depună, reclamanţii tind la evaluarea probatoriului şi a elementelor de fapt ale pricinii, lucru inadmisibil în recurs.
Aceasta, întrucât atitudinea subiectivă a părţilor la momentul perfectării vânzării-cumpărării reprezintă o împrejurare de fapt, stabilită pe baza mijloacelor de probă administrate şi care intră în competenţa exclusivă a instanţelor fondului, cele care sunt chemate să determine faptele deduse judecăţii.
În aceste condiţii, instanţa de recurs are de analizat, sub aspectul legalităţii, dacă asupra situaţiei de fapt determinate, a fost aplicată corect norma incidentă.
Or, se constată că s-a dat corect eficienţă dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se consolidarea titlului de proprietate al pârâţilor decurgând, pe de o parte din existenţa bunei-credinţe la momentul vânzării-cumpărării şi pe de altă parte, din împrejurarea că titlul acestora n-a fost oricum atacat înăuntrul termenului special de prescripţie extinctivă reglementat de textul de lege menţionat.
Afirmaţia recurenţilor potrivit căreia au formulat o asemenea cerere dar au renunţat la susţinerea ei întrucât, faţă de data formulării (12 octombrie 2007) erau în afara termenului stabilit prin Legea nr. 10/2001, nu este de natură să le sprijine critica întrucât, ceea ce este relevant din această atitudine procesuală, nu este împrejurarea că astfel „nu ar fi recunoscut tacit valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare”, ci faptul că demersul lor judiciar se situa în afara dispoziţiilor legii pentru a mai pune în discuţie valabilitatea contractelor.
Astfel fiind, s-a reţinut corect că acţiunea în revendicare a fostului proprietar este paralizată prin opunerea titlului subdobânditorului de bună-credinţă, în aplicarea principiului securităţii circuitului civil şi al stabilităţii raporturilor juridice.
Instanţa de apel a apreciat corect, contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi că pârâţii se prevalează de un „bun” în sensul Convenţiei, art. 1 din Protocolul nr. 1, constând în titluri (contractele de vânzare-cumpărare) care n-au fost invalidate judecătoreşte şi că aceasta fiind ultima înstrăinare considerată valabilă asupra imobilului, se opune admiterii acţiunii în revendicare şi restituirii bunului fostului proprietar.
Raţiunile şi considerentele expuse de instanţă în legătură cu imposibilitatea diminuării vechilor atingeri aduse proprietăţii pe seama creării unor noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina actualilor dobânditori, sunt corecte, ele desprinzându-se din jurisprudenţa CEDO (cauza Raicu c. României) şi valorificate de asemenea, cu valoare de principiu, în decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de instanţa supremă.
- De asemenea, nu poate fi primită critica vizând soluţionarea greşită a acordării despăgubirilor prin echivalent, sub motiv că, fiind vorba de o acţiune în revendicare introdusă anterior anului 2001, ar fi trebuit ca despăgubirile să se stabilească direct de către instanţă la valoarea de circulaţie a imobilului.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că bunul, prin regimul său juridic, fiind preluat abuziv de Stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, intră în sfera de reglementare a acestui act normativ.
Acesta a fost de altfel, motivul pentru care reclamanţii au cerut suspendarea judecăţii conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, au notificat persoana deţinătoare şi, întrucât nu au obţinut un răspuns la notificare şi finalizarea procedurii acestei legi, au solicitat reluarea judecării acţiunii în revendicare.
Prin ambele demersuri iniţiate, reclamanţii au pretins restituirea în natură a imobilului şi, în situaţia în care aceasta nu mai este posibilă, restituirea prin echivalent, în forma despăgubirilor.
Constatând că parte din imobil nu mai poate face obiect al restituirii în natură, fiind dobândit cu bună-credinţă de către chiriaşi, instanţa avea de stabilit modalitatea în care trebuie să se realizeze dezdăunarea.
Susţinerea că s-ar fi datorat, potrivit dreptului comun, despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a imobilului, ignoră regula potrivit căreia specialul derogă întotdeauna de la general şi faptul că, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în această materie există o reglementare cu caracter special, menită să uniformizeze, prin crearea unui cadrul legal unic, situaţia imobilelor preluate abuziv de către stat şi imposibil de restituit în natură.
De altfel, pretinzând că despăgubirile s-ar datora pe calea dreptului comun întrucât au fost solicitate într-o acţiune în revendicare obişnuită, recurenţii-reclamanţi tind la o agravare a situaţiei în propria cale de atac.
Astfel, dacă ar fi primit punctul de vedere al reclamanţilor, dreptul comun în materie (în absenţa unei reglementări legale, fiind stabilit pe cale jurisprudenţială) însemna ca despăgubirile să se datoreze într-o altă ipoteză, aceea de pieire a bunului – când acţiunea se transformă în dezdăunări, având caracter personal şi fiind supusă prescripţiei extinctive (întrucât în situaţia înstrăinării bunului, proprietarului îi rămânea la îndemână acţiunea în revendicare împotriva terţului).
Aşa cum corect a reţinut însă instanţa de apel, cu referire inclusiv la jurisprudenţa instanţei supreme, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a acestui act normativ, chiar introdusă înainte de intrarea sa în vigoare, nu poate fi soluţionată doar prin aplicarea dreptului comun (adică, a regulilor consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.), ignorându-se cadrul normativ special.
În acest sens, constatându-se imposibilitatea restituirii în natură a parte din imobil, cadrul normativ adecvat al reparaţiei ce poate fi oferită este cel creat prin Legea nr. 10/2001.
În legătură cu aceste despăgubiri, soluţia instanţei de apel este însă greşită atunci când stabileşte debitorul obligaţiei, pentru argumente ce vor fi dezvoltate pe larg în cadrul recursului Statului Român.
2. Cu privire la recursul pârâtului Statul Român se constată următoarele:
- Critica formulată în legătură cu lipsa calităţii sale procesuale pasive în acţiunea în revendicare întrucât bunul se află în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale (în speţă, Municipiul Constanţa), nu poate fi primită.
În cadrul acţiunii în revendicare promovate, s-a pus în dezbatere, ca o chestiune prealabilă, necesar a fi dezlegată pentru determinarea forţei juridice a titlurilor părţilor, nevalabilitatea preluării bunului de către Stat.
Preluarea abuzivă a imobilului, prin aplicarea Decretului de naţionalizare, s-a realizat de către Stat, iar nu de către unitatea administrativ-teritorială.
De aceea, verificarea jurisdicţională a aspectului menţionat nu se putea realiza decât în contradictoriu cu Statul (reprezentat prin Ministerul Finanţelor, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954), pentru a-i fi opozabilă, cu valoarea relativităţii efectelor, statuarea instanţei.
Toate celelalte texte de lege enumerate de către pârâtul-recurent, pentru a susţine că unitatea administrativ-teritorială ar fi trebuit să stea în proces întrucât în patrimoniul acesteia se află imobilul, sunt lipsite de relevanţă şi de pertinenţă, dat fiind aspectul care trebuia să facă obiectul cercetării în prealabil şi care se referea la modalitatea în care s-a realizat deposedarea de către stat (iar nu de către unitatea administrativ-teritorială).
- Critica are însă caracter fondat cu privire la modalitatea în care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atunci când s-a stabilit că Statul are obligaţia de plată a despăgubirilor.
Deşi instanţa a reţinut corect incidenţa normei speciale menţionate, în acelaşi timp, a ignorat conţinutul procedurii de acordare a despăgubirilor conform acesteia.
În sistemul Legii nr. 10/2001, Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, îi incumbă obligaţia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent numai în ipoteza descrisă de art. 28 alin. (3), respectiv, atunci când unitatea deţinătoare nu este identificată, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
De aceea, sub acest aspect recursul va fi admis şi casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a fi avute în vedere la soluţionarea cererii privind restituirea prin echivalent a imobilului, dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
3. Recursul declarat de pârâţi persoane fizice este fondat faţă de următoarele considerente:
- Dispunând restituirea în natură a suprafeţei de 250,12 mp, instanţa de apel a apreciat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, că aceasta excede suprafeţei de teren aferente construcţiilor, că are natura de teren liber din punct de vedere juridic şi ca atare, poate face obiectul reparaţiei directe.
Statuând astfel, instanţa de apel reţine, în mod contradictoriu, că suprafaţa aferentă construcţiei vândute trebuie considerată - în absenţa unei definiţii a legii - aceea necesară unei utilizări normale a locuinţei, pentru a conchide că, în speţă această suprafaţă este cea ocupată de construcţii (iar suprafaţa liberă, este curtea imobilului, rezultată din deducerea din totalul suprafeţei, de 426,60 mp, a suprafeţei construite de 176,48 mp).
Considerentul instanţei este greşit sub dublu aspect.
Pe de o parte, apreciind că terenul aferent este cel care asigură utilizarea normală a locuinţei se constată că în acelaşi timp, în mod confuz şi contradictoriu, instanţa suprapune această noţiune terenului construit (restul de teren care depăşeşte suprafaţa construită fiind considerat teren liber, şi deci nenecesar folosirii normale a construcţiei).
Pe de altă parte, astfel cum corect susţin pârâţii, în determinarea suprafeţei construite, instanţa de apel s-a rezumat la preluarea necritică a concluziilor unui raport de expertiză întocmit la prima instanţă, ignorând celelalte elemente din dosar, într-o determinare insuficientă a stării de fapt.
Astfel, expertul reţine în varianta însuşită de către instanţă ca fiind suprafaţă construită numai aceea afectată de locuinţe, nu şi de anexele acestora, deşi din cele două contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar (filele 54, 55 fond) rezultă că pârâtului R. i-a fost vândută şi o boxă (de 6 mp), iar pârâtei G.M. i-a fost înstrăinată şi o magazie (de 11,18 mp).
Mai mult, într-un supliment al raportului de expertiză (fila 92, fond), se arată că suprafaţa orizontală a apartamentului lui R.A. este de 37,80 mp, iar suprafaţa terenului, „care este suprafaţa construită aferentă e de 35,28 mp”, deşi terenul aferent luat în considerare cu privire la acest pârât este de doar 28,76 mp (corespunzător suprafeţei construite a apartamentului).
În privinţa celorlalţi doi pârâţi - P. şi Z. - se constată că nu s-au cerut şi nu s-au depus la dosar contractele de vânzare-cumpărare, rezultând însă dintr-o adresă transmisă de R.A.E.D.P. Constanţa (fila 52, fond) că acestora li s-au vândut, pe lângă apartamente, şi dependinţe de 7,40 mp şi respectiv, 21,05 mp.
Rezultă că, luând în considerare acea variantă a expertizei care stabileşte suprafaţa construită doar prin raportare la suprafaţa apartamentelor vândute fiecărui pârât, instanţa a ignorat conţinutul contractelor de vânzare-cumpărare din care rezultă că au făcut obiectul înstrăinării către aceştia şi diferite dependinţe.
În acelaşi timp, instanţa nu a determinat ce înseamnă, la speţă, sintagma de teren aferent pentru că, deşi porneşte de la premisa corectă că acesta presupune asigurarea unei utilizări, exploatări normale a locuinţei în acelaşi timp, reduce această noţiune la terenul efectiv ocupat de construcţie, ceea ce nu poate fi apt asigurării exploatării normale, nici măcar asigurării accesului la locuinţă.
În legătură cu noţiunea de teren aferent, deşi reţine că nu există o definiţie legală a acesteia, instanţa trebuia să observe că sensul acestei instituţii juridice se regăseşte totuşi, în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 conţinute de H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 (de modificare şi completare a Normelor aprobate prin H.G. nr. 250/2007).
Astfel, potrivit art. 7.3 alin. (2) din Normele menţionate, „prin noţiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă. Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face motivat …”.
Cum aceste elemente de fapt nu au fost lămurite, urmează ca în baza art. 314 C. proc. civ., să fie casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi sub aspectul determinării terenului aferent şi în mod corespunzător, a terenului liber - care nu poate fi înţeles în sensul de teren liber de construcţii, ci liber din punct de vedere juridic, pentru a-l face apt restituirii în natură.
Se va constata că raportul de expertiză extrajudiciară depus în recurs de către pârâţi cu privire la regimul juridic al terenului care reprezintă curtea imobilului nu poate fi valorificat în această fază procesuală, întrucât pe de o parte, nu poate fi asimilat noţiunii de înscris avută în vedere de art. 305 C.pr.civ. (raportul de expertiză constituind un mijloc de probă distinct reglementat), iar pe de altă parte, situaţiile de fapt nu pot fi lămurite în faza recursului care vizează doar aspecte de nelegalitate.
Pentru considerentele arătate anterior, vor fi admise toate recursurile - având în vedere că soluţia asupra despăgubirilor este criticată atât în recursul reclamanţilor cât şi al pârâtului Statul Român, iar soluţia asupra terenului susceptibil de restituire în natură, în recursul celorlalţi pârâţi - şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Cu ocazia reluării judecăţii vor fi avute în vedere dispoziţiile Titlului VII din legea nr. 247/2005 în ce priveşte acordarea despăgubirilor, ca reparaţie prin echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură, inclusiv sub aspectul debitorului acestei obligaţii.
De asemenea, vor fi administrate probe suplimentare (expertiză de specialitate) pentru determinarea terenului aferent care, în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 trebuie considerat ca înstrăinat odată cu înstrăinarea construcţiei, ţinându-se seama de accepţiunea dată terenului aferent, ca reprezentând terenul necesar bunei exploatări a construcţiei, potrivit art. 7.3. din H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii M.C., S.C.M., Z.E.A. şi Z.A.H. şi de pârâţii G.C., G.M., G.M., P.I., P.Ş., R.A. şi Z.D. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice Constanţa împotriva deciziei nr. 12/ C din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4590/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4747/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
