ICCJ. Decizia nr. 4590/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4590/2012
Dosar nr. 48593/3/2009
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii D.I. şi D.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P., să se constate că detenţia autorului lor, D.I., efectuată în perioada 18 ianuarie 1952 – 18 ianuarie sau 04 februarie 1953 la Penitenciarul Galeşul, constituie o măsură administrativă cu caracter politic dispusă de organele represive ale regimului totalitar comunist; să fie obligat Statul Român la plata sumei de 300.000 euro (echivalent lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autor prin măsura sus-menţionată; să fie obligat Statul Român la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În drept au fost invocate prevederile art. 3-5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 929 din 25 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii D.I. şi D.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut cu privire la situația de fapt, că potrivit adresei din 12 iulie 2004 eliberată de Tribunalul Militar Teritorial - Biroul Arhivă Specială, autorul reclamanţilor, D.I., a fost arestat la data de 18 ianuarie 1952, fiind învinuit de săvârşirea infracţiunii de dare de mită, iar prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952, a fost internat într-o colonie de muncă, pe o perioadă de 12 luni. S-a mai menţionat că la data de 19 ianuarie 1953, data expirării măsurii, a fost pus în libertate.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Aşa fiind, în raport de textul legal evocat, tribunalul a constatat că fapta pentru care autorul reclamanţilor a fost supus măsurii de internare într-o colonie de muncă nu se circumscrie ipotezei legale menţionate, întrucât în sarcina acestuia a fost reţinută săvârşirea unei infracţiuni de drept comun.
Afirmaţiile reclamanţilor referitoare la împrejurarea că aplicarea măsurii a avut un evident caracter politic, nu sunt confirmate, nefiind făcută dovada activităţilor de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, desfăşurate de autorul reclamanţilor şi care să fi determinat internarea sa în colonia de muncă în perioada 1952 – 1953.
Pentru considerentele expuse, apreciind cererea reclamanţilor ca neîntemeiată şi văzând şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a respins acţiunea în consecinţă, totodată, considerând că nu se mai impune analiza excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale, faţă de soluţia dată primului capăt de cerere.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii D.I. şi D.L.
Prin Decizia nr. 531/ A din data de 20 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că, a admis în parte acţiunea; a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse pe perioada 18 ianuarie 1952 – 18 ianuarie 1953, constând în internarea în Unitatea de Muncă; a obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 euro, echivalent în lei, la data plăţii efective, la cursul B.N.R. către reclamanţi, reprezentând despăgubiri – daune morale; a obligat intimatul la plata sumei de 1240 RON, cheltuieli de judecată către reclamanţii-apelanţi.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima problemă juridică este reprezentată de răspunsul care se poate da întrebării în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea instituită de O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat, la sesizarea, invocată într-un litigiu civil în controlul a posteriori, a M.F.P., neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009, în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1358/2010).
Instanţa de apel a apreciat că deciziile Curţii Constituţionale nu îşi produc efectele în prezenta cauză, constatând că în patrimoniul reclamantului s-au născut două drepturi: dreptul de a sesiza instanţa de judecată pentru a fi analizată cererea şi vocaţia de a dobândi un drept de creanţă, constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.
Aceste drepturi intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a învederat că dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 enumeră două tipuri de garanţi: unele de natură materială şi altele de natură procedurală, menite să asigure eficienţa celor din prima categorie. Pentru a se realiza o protecţie eficientă a drepturilor omului nu este suficientă consacrarea unor drepturi materiale. Este la fel de necesară existenţa unor garanţii fundamentale de procedură de natură să întărească mecanismul de apărare a acestor drepturi. Acesta este scopul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Importanţa garanţiilor de natură procedurală este confirmată de toată jurisprudenţa Curţii Europene.
Din punct de vedere material, câmpul de aplicare al articolului se referă la existenţa unei contestaţii ce poartă asupra unui drept subiectiv civil.
În cauza de faţă, dreptul subiectiv civil se referă la dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral, creat de către regimul comunist. Acest drept are un evident caracter civil.
S-a constatat că, prin adoptarea acestei legi, reclamantul a dobândit numai vocaţia de a dobândi acest drept, urmând ca, în urma sesizării instanţei de judecată şi analizării temeiniciei contestaţiei formulate să se statueze în mod definitiv şi irevocabil asupra dreptului său subiectiv civil.
Din punct de vedere procedural, art. 6 din Convenţie consacră şi garanţii procedurale, şi anume dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată şi de a-i fi analizată pe fond contestaţia.
Astfel, instanța de apel a constatat că în patrimoniul apelantului-reclamant s-a născut dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată cu analizarea solicitării sale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost paralizat acest drept procedural al reclamantului de a i se analiza cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanţa de judecată, în temeiul Legii nr. 221/2009, a rămas lipsit de conţinut juridic.
Curtea de apel a învederat că dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a sesiza instanţa de judecată şi dreptul de a-i fi analizată cererea, drept care s-a născut în patrimoniul acestuia odată cu promovarea prezentei acţiunii înainte de publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, este afectat în substanţa sa.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder vs. Marea Britanie, a învederat că dreptul de acces la justiţie poate fi limitat. Aceste limitări trebuie să respecte următoarele principii: să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului şi să existe proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele specifice.
În cauza de faţă, prin efectele deciziilor Curţii Constituţionale se aduce atingere în substanţă dreptului de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinţei proporţionalităţii.
Astfel, nu se asigură un raport rezonabil şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite, deoarece scopul reclamantului este de a-i fi analizată cererea, în schimb mijloacele folosite şi anume invocarea excepţiei de neconstituţionalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză şi care a adoptat actul normativ respectiv, precum şi pasivitatea acestuia, care nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune în concordanţă actul normativ cu deciziile Curţii Constituţionale, sunt de natură a afecta proporţionalitatea între interesul particular al persoanei şi interesul general.
Curtea de apel a constatat că afectarea dreptului reclamantului de a-i fi analizată cererea este consecinţa atât a deciziilor Curţii Constituţionale, cât şi a atitudinii Statului, care a dat dovadă de pasivitate şi nu a respectat dispoziţiile constituţionale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanţă actul normativ cu Constituţia.
Din perspectiva calităţii de parte în prezenta cauză a Statului Român, curtea de apel a constatat că nu este respectat nici principiul egalităţii de arme în faţa instanţei de judecată, deoarece însăşi partea, care are o poziţie privilegiată şi care avea obligaţia de a se conforma deciziei Curţii Constituţionale, prin modificarea legii, invocă în faţa instanţei de recurs deciziile Curţii Constituţionale, în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestaţia formulată, deşi acesta nu are nicio culpă pentru declararea neconstituţională a actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului român.
Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat că, în lumina art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din prisma dreptului de acces la justiţie şi a garanţiilor procedurale conferite este obligatoriu ca instanţa de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată şi să se pronunţe asupra temeiniciei acesteia.
Curtea de apel a invocat şi faptul că, prin nesoluţionarea cererii de fond a cauzei, se creează o situaţie discriminatorie între reclamanţi şi celelalte persoane, care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale.
Astfel, art. 14 din Convenţia coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, consacră principiul nediscriminării şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru reclamant - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedură judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009, pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, - prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă” (Marckx c. Belgiei, 1979).
De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Aplicând la cazul concret imperativul constituţional al respectării principiului egalităţii şi nediscriminării, în opinia curţii de apel, se ajunge la constatarea că există un tratament juridic diferit, ce se aplică unor persoane aflate în situaţii juridice egale.
Această constatare are ca premisă situaţia a două persoane care se află în ipoteza normei juridice (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009), în sensul că ambele pretind acordarea pe cale judiciară a unor daune morale pentru prejudiciul suferit, ca urmare a faptului că în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, drept la reparaţie ce era reglementat, la data promovării celor două acţiuni, de textul de lege indicat mai sus. În cazul reclamantului A acţiunea se judecă, în baza acestui temei juridic, înainte de declararea neconstituţionalităţii lui, iar în cazul reclamantului B, acţiunea este în curs de judecată la acelaşi moment - când se pune problema, din partea instanţei, a rămânerii fără temei juridic a acţiunii sale.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi de alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Curtea de apel a considerat că acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantei, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
În prezenta cauză, reclamanţii a formulat cererea de chemare în judecată, când dispoziţiile Legii nr. 221/2009 erau constituţionale, deci au depus cerere în temeiul unui act normativ în vigoare, care producea efecte juridice depline.
Însă, ceea ce este esenţial de subliniat este împrejurarea că prin deciziile Curţii Constituţionale nu s-a declarat neconstituţională numai o normă juridică, ci practic întreaga reglementare care stipula un drept de compensaţie în favoarea persoanelor persecutate politic, fiind, în realitate, o abrogare totală implicită a legii respective. Această abrogare implicită a legii a fost determinată şi de pasivitatea statului, care nu a luat măsurile necesare pentru a adopta o legislaţie în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale.
Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a analizat pe fond cererea reclamanţilor, reținând următoarea situație de fapt:
Potrivit adresei din 12 iulie 2004 eliberată de Tribunalul Militar Teritorial - Biroul Arhivă Specială, autorul reclamanţilor, D.I., a fost arestat la data de 18 ianuarie 1952, fiind învinuit de săvârşirea infracţiunii sabotaj, iar prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952, a fost internat într-o colonie de muncă, pe o perioadă de 12 luni.
S-a mai menţionat că la data de 19 ianuarie 1953, data expirării măsurii, a fost pus în libertate.
Din biletul de liberare, se constată că autorul reclamanţilor D.I. a executat în Penitenciarul Găleşul pedeapsa de 12 luni, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952.
Din referatul nr. C.3./6017, rezultă că numitul D.I. a fost cercetat pentru infracţiunea de sabotaj, aplicându-i-se o amendă mică. Cu toate acestea, faţa de D.I. s-a dispus internarea într-o colonie de muncă în perioada 18 ianuarie 1952 - 19 ianuarie 1953.
Instanţa de apel constată că măsura internării într-o colonie de muncă a fost dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952, pentru comiterea faptei de sabotaj, iar această măsură a internării a fost executată, aşa cum rezultă din extrasul procesului-verbal al şedinţei Colegiului special din 8 iunie 1953.
De asemenea, la data de 21 mai 1953, după executarea măsurii internării într-o colonie de muncă s-a dispus dislocarea familiei la locul cu domicilii speciale.
Pentru vicisitudinile şi suferinţele fizice şi psihice suferite în perioada comunistă de către D.I., reclamanţii, în calitate de succesori, au dreptul la repararea acestora, în condiţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare înainte de declararea neconstituţionalităţii.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, instanța de apel a observat că, deşi prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârşite asupra cetăţenilor români, respectiv condamnări penale şi sancţiuni administrative ca dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaşte totuşi la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi şi libertăţi manifestate şi sub alte forme (art. 4 alin. (2)), toate măsurile abuzive având scopul susţinerii şi consolidării regimului politic comunist.
Curtea de apel a învederat că prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Reţinând că este de netăgăduit că orice internare într-o colonie de muncă produce celor în cauză şi familiei acestora suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situaţii similare.
În acest sens, instanţa a învederat că la stabilirea cuantumului daunelor morale va avea în vedere că autorul reclamanţilor a fost internat într-o colonie de muncă 1 an de zile şi o lună, executând măsura în Penitenciar.
În tot acest interval de timp este de notorietate că persoanele faţă de care s-au luat măsura internării pentru fapte împotriva regimului comunist au suferit persecuţii constând in: urmărire permanenta acasă și la locul de munca, nenumărate ";invitaţii"; la biroul de cadre sau la securitate pentru a da diferite declaraţii si unde era jignit, ameninţat cu arestarea și cu concedierea de la locul de muncă, supus la şantaj și presiuni pentru a deveni colaborator al securităţii, ceea ce nu s-a întâmplat.
De asemenea, autorului reclamanţilor i s-au îngrădit libertatea si alte drepturi nepatrimoniale garantate de lege și a fost lipsit de posibilitatea de a-i continua activităţile anterioare si a obţine venituri corespunzătoare pregătirii si capacitaţii lui profesionale.
În raport de aceste împrejurări, coroborat cu situaţia că au trecut mai mult de 50 de ani de zile de la suferinţa provocată prin măsura dispusă, instanţa de apel a reţinut că suma de 3.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, reprezintă o sumă echitabilă pentru suferinţa produsă autorului apelanţilor-reclamanţi.
Instanţa de apel a apreciat că suma menţionată este suficientă pentru a se oferi părţii o recunoaştere a vătămărilor pe care le-a suportat în perioada comunistă.
Curtea a învederat că, la stabilirea cuantumului stabilit a avut în vedere împrejurarea că autorul reclamanţilor nu a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi de faptul că prin trecerea timpului s-au atenuat consecinţele negative ale regimului comunist, iar suferinţele provocate s-au estompat.
De asemenea, s-au avut în vedere şi criteriile stabilite de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, respectiv natura măsurilor luate (internarea într-o colonie de muncă), durata măsurii (aproximativ 1 an şi o lună) şi inexistenţa despăgubirilor primite în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, curtea de apel a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamanții D.I. și D.L., precum și pârâtul Statul Român prin M.F.P., cât și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Recurenții-reclamanți D.I. și D.L. au invocat motivul de recursul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanții au arătat că instanţa de apel a săvârşit două erori de judecată în chestiunile aprecierii daunelor morale ce trebuie indemnizate de Statul Român și a cheltuielilor de judecată pe care trebuie să le suporte acesta din urmă.
Instanţa de apel a încălcat atât principiul reparaţiei integrale a prejudiciului cauzat (art. 998 C. civ.), cât și principiul echităţii și rezonabilității în stabilirea despăgubirilor morale, consacrat prin practica C.E.D.O.
Suma de 3.000 de euro nu poate constitui o justă și echitabilă compensare:
- pentru suferinţele fizice și morale îndurate de bunicul reclamanților pe durata internării în colonia de muncă (un an și o lună de zile);
- pentru efectele negative, pe plan individual și familial, ale dezrădăcinării din mediul rural și translocării autorului reclamanților și a familiei sale în mediul urban (ca urmare a măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, după executarea pedepsei internării);
- pentru urmărirea permanentă suportată de bunicul reclamanților și de întreaga familie până la moartea sa, respectiv până la prăbuşirea regimului comunist;
- pentru stigmatizarea (ca duşman al regimului) și marginalizarea socio-profesională a bunicului reclamanților în tot restul vieţii sale.
Măsura administrativă cu caracter politic luată de regimul comunist împotriva autorului reclamanților (internarea în colonia de muncă și stabilirea unui domiciliu obligatoriu) a avut efecte nu numai în sine, dar și pe toată durata vieţii bunicului acestora (decedat în anul 1971), astfel încât referirea instanţei la „estomparea” efectelor negative ale măsurii (și încă prin simpla trecere a 50 ani de la adoptarea măsurii) este vădit lipsită de temei.
Lipsită de nuanţare - și în mare măsura fragmentară și unidirecționată - este și invocarea practicii C.E.D.O. în materie pentru justificarea valorizării derizorii a daunelor morale suferite de autorul reclamanților prin măsura administrativă, respectiv ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic adoptate de regimul comunist împotriva sa.
Din selecţia de hotărâri ale C.E.D.O. invocată de instanţa de apel rezultă că faptele săvârşite asupra autorului reclamanților ar fi căzut sub incidenţa prevederilor art. 3 si art. 5 alin. (1) din Convenţie: ";Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante", respectiv „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranţă.";
Analiza cauzelor în care sunt stabilite fapte asemănătoare celor săvârşite asupra autorului reclamanților trebuie să aibă în vedere contextul social și istoric în care s-au produs faptele respective.
Astfel, aprecierea valorică făcută de Curte pentru despăgubirea persoanelor vătămate prin încălcări ale art. 3 și art. 5 alin. (1) din Convenție trebuie privită ca un indicator, corijabil prin luarea în considerare a unei date esenţiale:
Faptele reţinute de Curte s-au produs într-un stat de drept, cu un sistem de garanţii juridice și politice menit să sancţioneze (implicit să descurajeze) încălcările respective ale drepturilor și libertăţilor fundamentale, inclusiv de către agenţii forţei publice; în timp ce, în cazul bunicului reclamanților, gravitatea faptelor prejudiciatoare și a urmărilor lor asupra fizicului și psihicului a fost sporită prin contextul în care s-au produs (acţiunea violentă, continuă și organizată a regimului totalitar comunist pentru încălcarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale celor angrenaţi în mișcările/acțiunile de contestare a sa).
Cu această precizare și analizând practica C.E.D.O. în cauzele constatând încălcarea de către România a prevederilor art. 3 si art. 5 alin. (1) Convenţie, un analist obiectiv extrage o concluzie exact contrarie aprecierii valorice derizorii a instanţei de apel asupra despăgubirii cuvenite autorului reclamanților în speţa de faţă.
Recurenții-reclamanți au invocat în acest sens cauza Barbu Anghelescu c. România; cauza Bursuc c. România; cauza Cobzaru c. România; cauza Stoica c. România; cauza Iambor c. România.
Totodată, au invocat și cauze pronunțate împotriva altor state semnatare ale Convenţiei: cauza Matko c. Slovenia; cauza Balogh c. Ungaria; cauza R.L. și M.J.D. c. Franţa; cauza Maslova și Nalbandov c. Rusia; cauza Dedovskyi și alții c. Rusia.
Aşadar, atât din perspectiva dreptului naţional, cât și a jurisprudenței C.E.D.O., instanţa de apel a săvârşit o eroare de apreciere a cuantumului despăgubirilor morale datorate de Statul Român bunicului reclamanților.
În ceea ce privește chestiunea cheltuielilor de judecată, recurenții-reclamanți sau arătat că instanţa de apel a încălcat atât legislaţia naţională, cât și jurisprudența C.E.D.O.
Deși reclamanții au solicitat obligarea intimatului-pârât Statul Român la plata cheltuielilor de judecată atât din apel. cât și de la fond, deşi actele doveditoare ale acestor cheltuieli (onorariu de avocat) se află la dosarul cauzei, iar apelul a fost admis, limitându-se în parte acţiunea reclamanților, totuşi instanţa de apel le-a acordat doar cheltuielile de judecată din apel (onorariu de avocat în sumă de 1.240 lei), nu și pe cele de la fond (onorariu de avocat în sumă de 2.975 lei).
Procedând in acest fel, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., reclamantul poate obţine restituirea cheltuielilor sale procesuale doar în măsura în care este dovedită realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al valorii lor (a se vedea, între multe altele: Nilsen et Johnsen c. Norvegiei).
Cele trei condiţii de mai sus sunt întrunite în speţă și în legătură cu cheltuielile de judecată de la fond, efectuate în vederea redactării acţiunii introductive și reprezentării pe parcursul judecării în această fază procesuală de către un avocat, într-un cuantum rezonabil (2.975 lei față de o valoare a litigiului de 300.000 euro) și deplin dovedite prin actele fiscale depuse la dosarul cauzei.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că, în raport de art. 4 alin. (2) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, instanţa trebuia ca, pe baza elementelor de fapt, să facă analiza în concret a modului în care fapta care a atras măsura administrativă aplicată autorului reclamanţilor răspunde sau nu cerinţelor instituite de lege pentru a putea fi calificată ca fiind săvârşită din motive politice.
În constatarea caracterului politic al măsurii administrative, instanţa a nesocotit nu doar aplicarea dispoziţiilor legale sus-amintite, ci chiar baza faptică ce a determinat luarea măsurii administrative, reţinând în mod greşit că motivul pentru care s-a dispus internarea în colonia de muncă prin Decizia M.A.I. nr. 63/1952 a fost comiterea faptei de sabotaj.
În realitate, aşa cum rezultă din actele dosarului, deţinerea autorului reclamanţilor în colonia de muncă s-a datorat săvârşirii de către acesta a unei fapte de dare de mită, constând în coruperea unor magistraţi.
Aşadar, fiind o infracţiune de drept comun, trebuia să se stabilească în concret, dacă prin săvârşirea acesteia s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, pentru a putea fi apreciată ca având o motivaţie politică.
În mod greşit instanţa a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Teoria îmbrăţişată de instanţa de apel este greşită în condiţiile în care anularea unei dispoziţii legale în cadrul controlului de constituţionalitate este privită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând ";un rezultat al funcţionării normale a procedurilor pentru controlul constituţionalităţii.
Prin urmare, admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate - obligatorie pentru toate subiectele de drept şi cu efecte erga omnes - poate constitui un temei rezonabil şi obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct şi astfel, nediscriminatoriu.
Actualul cadru legislativ intern permite corectarea diferenţelor de tratament juridic între persoanele care au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă înainte de publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi celelalte, prin promovarea faţă de prima categorie a procedurii de revizuire a hotărârilor judecătoreşti respective.
Cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de apel este nejustificat de mare în raport de particularităţile speţei - beneficiarii sumei sunt descendenţi de gradul II ai persoanei afectate de măsura politică, nu s-au administrat dovezi din care să rezulte inexistenţa despăgubirilor primite în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, nerelevanţa deciziilor C.E.D.O. din perspectiva „ratione temporis";, în speţă, încălcarea drepturilor producându-se într-o perioadă în care Statul Român nu ratificase Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanţele trebuie să soluţioneze un litigiu pe baza dispoziţiilor legale în vigoare, iar existenta unor nemulţumiri ale pârtilor cărora nu li s-a dat câștig de cauză, nu înseamnă că instanţele au refuzat să judece sau că acestea se fac vinovate de denegrare de dreptate.
Astfel, actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o norma legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Acest aspect rezultă și din Hotărârea Curţii Europene pentru Drepturile Omului pronunţata in cauza Slavov si alţii contra Bulgariei. Dat fiind similaritatea situaţiilor, aprecierile Curţii Europene din hotărârea menţionată sunt valabile integral în speţa de față.
Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
În fine, Curtea Europeană observă că noţiunea de discriminare prevăzută in art. 14 din Convenţie nu este una automată, astfel că nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se poate face aplicabilitatea art. 14.
În aceste condiţii, instanţa de apel era ţinută de deciziile Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională s-a pronunţat că aceste decizii prin care constată neconstituționalitatea unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă a Guvernului sunt obligatorii și opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti.
Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia ";Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale și a legilor este obligatorie";.
Or, art. 145 alin. (2) din Constituţie prevede ca ";Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Aşadar, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, trimiterile la această normă au rămas fără obiect.
În speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului.
Raportul juridic dedus judecăţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că ";legea nouă"; se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Față de faptul că actualul cadru legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale, in condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a), nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanţa de apel trebuia să constate că pretenţiile apelanţilor reclamanţi nu mai pot fi primite și în consecinţă se impune respingerea în tot a acţiunii, ca neîntemeiată.
Criticabilă este motivarea instanţei cu privire la consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra drepturilor apelanţilor reclamanţi, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil.
În acest sens, recurentul-pârât a arătat faptul că, referitor la incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanţa europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsura intervenţia puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuţie dreptul la un tribunal, garantat de acest text.
Curtea Europeana a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementari cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noţiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influenţării soluţionării litigiului de către puterea judiciară, cu excepţia cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales si alţii împotriva Franţei).
Motivul acceptat până acum de Curte, când intervenţia legislativă a corespuns unei ";evidente și imperioase justificări a interesului general"; a fost ";umplerea unui vid juridic";, adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului.
În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenţia a fost previzibilă, era de aşteptat și reclamanţii nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situaţia astfel creată (cauza Erg - Slachthuis Verbis împotriva Belgiei 2005).
În acelaşi sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, 2008, Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalităţii armelor, reţinând că ";intervenţia legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă";.
Făcând aplicabilitatea acestor principii în cauza de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, iar pe de altă parte, intervenţia a avut loc în principal, pentru a înlătura un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnică legislativă.
În acest context apreciază recurentul-pârât că nu se poate considera că s-a produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care la momentul pronunţării deciziilor de către Curtea Constituţională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanţe nefiind definitivă, nu se poate reține existența unui drept câştigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară.
În acest context, nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, având în vedere caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate.
Principiul neretroactivității se aplică doar acelor situaţii care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității articolului 5 din Legea nr. 221/2009, nu și acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională (cum este și în cazul de față), ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea in considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecaţii.
În consecinţă, instanţa de apel în mod greşit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului, cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziţii ale Legii nr. 221/2009 nu mai pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei apelate.
Ca efect al încetării efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a declarării lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituţionale, se impunea respingerea apelului, precum și a acţiunii reclamanților, ca nefondată.
Criticabila este hotărârea instanţei de apel și sub aspectul speranţei legitime în ceea ce priveşte dreptul de creanţă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Nu se poate retine existenta unei „speranţe legitime” a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009, cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale.
Conform jurisprudenței C.E.D.O., ";speranţa legitimă"; este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiţiei de a formula o cerere; petentul nu putea astfel să se aştepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autorităţile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condiţiile pentru acordarea despăgubirilor.
Instanţa trebuia să țină seama de faptul că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad hoc, extraordinar, nefiind abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Acest aspect este în acord cu jurisprudența C.E.D.O., cât timp instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior.
Criticabilă este hotărârea instanţei ș în ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al măsurii administrative, având în vedere că fapta pentru care autorul reclamanţilor a fost supus măsurii de internare într-o colonie de muncă nu se circumscrie ipotezei legale prevăzute în Legea nr. 221/2009, întrucât în sarcina acestuia a fost reţinută săvârşirea unei infracţiuni de drept comun, respectiv dare de mită.
Astfel, actele depuse în fața instanţei nu sunt dovezi clare de uneltire împotriva regimului instaurat la 6 martie 1945.
Mai mult, din toate actele transmise de C.N.S.A.S. rezultă doar faptul că autorul reclamanţilor a fost arestat și anchetat pentru darea de mită unor avocaţi și magistraţi prin intermediul cumnatului său, așa cum rezultă din actele dosarului, pentru a obţine o soluţie favorabilă într-un proces anterior, din anul 1948, unde într-adevăr a fost acuzat de sabotaj și pentru care acesta a primit doar o amendă.
Ulterior, autorul reclamanţilor a fost acuzat de dare de mită, iar cele 12 luni petrecute în colonia de muncă este rezultatul acordării de mită pentru dosarul avut anterior, fără însă a exista dovezi concludente că ar fi uneltit împotriva regimului comunist.
În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată, impunându-se menţinerea soluţiei dispuse de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca temeinică și legală.
În subsidiar, pârâtul a solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordata drept despăgubiri morale, respectiv cate 3.000 euro este prea mare.
Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existența unor asemenea dispoziţii fiind de natură să sporească vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.
Finalitatea proprie a reglementarii privind repararea pagubei produsă prin eroare judiciară este de a restabili ordinea de drept și cu privire la latura materială și morală a consecinţelor unui act de justiţie declarat nedrept.
Ținându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire și al suferinţelor suportate de către reclamant, se impune să fie cenzurat și neapreciat cuantumul daunelor morale solicitate, prin aprecierea corectă a probelor și nu întemeierea doar pe prezumţii, suma de cate 3.000 euro fiind mare.
De asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Recursurile vor fi supuse unei analize comune, reținându-se următoarele:
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc prin criticile formulate recurenţii M.F.P. și M.P., ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Or, în speță, instanța de apel a statuat că internarea în colonia de muncă a autorului reclamanților reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevederilor Legii nr. 221/2009.
Cum criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, Înalta Curte va verifica dacă, la situația de fapt stabilită în prezenta pricină s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii de către curtea de apel.
Sub acest aspect, este de reținut că acţiunea dedusă judecăţii de către reclamanți a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi ale art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În condiţiile exprese ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Concluzia firească într-o astfel de situaţie este aceea că, declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Dispoziţia legală declarată neconstituţională era cea care năştea dreptul subiectiv civil - cu dreptul la acţiune aferent - iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea dedusă judecăţii.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia curţii de apel a fost pronunţată la data de 20 mai 2011, rezultă că norma legală declarată neconstituţională – care constituie temeiul juridic pe care reclamanții şi-au întemeiat acţiunea - nu mai putea fi aplicată la data soluţionării apelului.
Prin urmare, curtea de apel a procedat la o greşită soluţionare a pricinii, întrucât nu a avut în vedere efectele declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 asupra acţiunii în justiţie promovate de reclamanții D.I. şi D.L.
Faţă de considerentele mai sus-expuse, nu se mai impune analizarea criticilor reclamanților care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale şi care nu mai pot fi verificate, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
Pentru toate considerentele reținute, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi va modifica decizia atacată, în sensul înlăturării obligării pârâtului la plata daunelor morale, cu menţinerea celelalte dispoziţii ale deciziei; în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.I. şi D.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei nr. 531/ A din data de 20 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.I. şi D.L. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4586/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4634/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
