ICCJ. Decizia nr. 4395/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4395/2012
Dosar nr. 45337/3/2007
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 14 decembrie 2007 reclamantul T.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primar General, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la a-şi îndeplini obligaţia de a face, în sensul de a analiza notificarea depusă de el în temeiul Legii nr. 10/2001 şi înregistrată la sediul pârâtului din 06 iunie 2001.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a respectat dispoziţiile art. 22 şi 23 din Legea nr. 10/2001, depunând notificare în termen, precum şi înscrisurile în dovedirea dreptului său. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 110 din 01 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca neîntemeiată, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul T.M., domiciliat în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, s-a admis cererea de intervenţie accesorie pârâtului formulată de intervenientul I.A., a fost stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri pentru terenul de cca 5.000 m.p. (4.890 m.p. din măsurători), situat în Bucureşti, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert tehnic D.M.D. ca fiind teren ocupat, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi s-a respins cererea privind restituirea în natură a suprafeţei de 3.700 m.p., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere obiectul acţiunii, constând în solicitarea adresată instanţei de a soluţiona pe fond notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 adresată pârâtului, ca unitate deţinătoare şi nesoluţionată în termenul legal de acesta.
Prin urmare, având în vedere faptul că pârâtul nu a respectat termenul legal de 60 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării, Tribunalul a constatat că este competent să soluţioneze pe fond cererea de restituire formulată de reclamant, având în vedere şi dispoziţiile deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
Tribunalul a mai constatat că reclamantul a dovedit preluarea abuzivă a imobilului din Bucureşti.
Cererea de restituire în natură a suprafeţei de 3.700 m.p. din terenul în litigiu a fost respinsă ca neîntemeiată şi a fost admisă cererea de intervenţie accesorie, având în vedere că motivul formulării acesteia de intervenient a fost solicitarea de respingere a restituirii în natură solicitate de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi reclamantul T.M.
Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu a motivat apelul formulat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunal.
Apelurile au fost respinse ca nefondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte apelul Municipiului Bucureşti, instanţa a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a avut în vedere susţinerile şi apărările invocate în faţa primei instanţe.
Cu privire la apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţa a reţinut că din ansamblul actelor depuse la dosarul cauzei, dar şi a expertizelor efectuate a rezultat că suprafaţa de teren de 3.380 m.p. solicitată a fi restituită în natură de către apelantul - reclamant T.M., este ocupată, fiind deţinută în sens juridic de către intimatul - intervenient I.A., care are titlu pentru suprafaţa de 2.510 m.p., constând într-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi care, prin intabulare, a devenit şi opozabilă terţilor, iar restul suprafeţei este deţinut de alte două persoane fizice, D.M. şi V., care şi aceştia au intabulat suprafaţa deţinută în baza certificatului de moştenitor.
Acţiunea formulată de reclamantul T.M. se subsumează dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că în măsura în care terenul solicitat a fi restituit în natură nu este liber, acesta nu poate fi restituit, urmând a-i fi acordate apelantului - reclamant măsuri reparatorii în echivalent.
În mod corect instanţa de fond, Tribunalul Bucureşti a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu dispoziţiile legii speciale a apelantului - reclamant, singurul aspect contestat fiind acela al caracterului liber al terenului, în sensul dacă acesta poate fi restituit în natură.
Împotriva deciziei civile nr. 232A din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs T.M. şi continuat de moştenitorii T.R. şi T.C., invocându-se următoarele motive de nelegalitate a hotărârii.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au constatat calitatea reclamantului de beneficiar al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi dreptul la despăgubire în temeiul legii speciale (în baza probelor administrate în cauză, în speţă, în baza înscrisurilor originale care dovedesc atât existenţa dreptului de proprietate cât şi exproprierea autorilor).
Se consideră că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor legale stabilind că reclamantul trebuie despăgubit nu în natură, ci prin echivalent bănesc.
Terenul care face obiectul notificării a fost proprietatea autorilor care au fost expropriaţi de fostul regim comunist, că terenul identificat în toate expertizele tehnice judiciare şi extrajudiciare se învecinează în partea de S cu strada L.
Se consideră că titlul de proprietate invocat de I.A., în speţă, sentinţa civilă nr. 3288 din 07 mai 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 6, este obţinută prin fraudă la lege. Se susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că numai titlul de proprietate obţinut în modul originar de dobândire a proprietăţii face dovada absolută şi că toate celelalte titluri de proprietate fac numai o relativă dovadă de proprietate (se bucură de prezumţia de adevăr până la proba contrarie).
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Criticile formulate vizează, în principal, nerestituirea în natură a terenului în litigiu, ele nefiind fondate.
Imobilul solicitat a aparţinut autorilor reclamantului, iar regimul juridic al acestui imobil este guvernat de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, care, prevăd că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pe suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În cauză, instanţa de apel a reţinut în mod just că, în conformitate cu raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, suprafeţele de teren din litigiu sunt ocupate, fiind deţinute de alte persoane fizice care posedă titluri de proprietate pentru aceste suprafeţe de teren.
În speţă, raportat la situaţia juridică a terenului, imposibil de restituit în natură, instanţele au stabilit corect că reclamantul este îndreptăţit la restituirea imobilului prin echivalent, şi nu în natură.
Legea nr. 10/2001, consacră principiul restituirii în natură dar, în acelaşi timp, reglementează şi excepţiile care fac imposibilă restituirea în natură.
Susţinerile recurentului sub acest aspect, (şi reluate de moştenitorii săi), nu pot fi primite, ca de altfel nici cele privind caracterul de dovadă relativă a dreptului de proprietate în ceea ce priveşte titlul invocat de numitul I.A., nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, deoarece acţiunea promovată are ca obiect obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, de a analiza notificarea depusă de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, nepunându-se în discuţie compararea titlului reclamantului cu acela prezentat de celelalte părţi.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamantul T.M. şi continuat de moştenitorii T.R. şi T.C. şi, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul T.M. şi continuat de moştenitorii T.R. şi T.C. împotriva deciziei civile nr. 232A din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4392/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4396/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
