ICCJ. Decizia nr. 4399/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4399/2012
Dosar nr. 32111/3/2009
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1692 din 05 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţii C.M.M. şi P.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001; s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea despăgubirilor a reclamantelor; a obligat pârâtul să emită dispoziţie de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamantelor pentru imobilul situat în Bucureşti, în cuantum de 196.200 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert C.I.T. din care se va deduce valoarea actualizată a despăgubirilor primite şi s-a făcut aplicarea art. 16 din Legea nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin notificarea înaintată din 02 august 2001 a executorului judecătoresc, S.D., înregistrată la pârât la 02 august 2011, s-a solicitat, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, fost proprietatea autorilor reclamantelor, compus din teren în suprafaţă de 200 m.p. şi construcţie.
Până la data introducerii prezentei acţiunii, notificarea nu a fost soluţionată de către intimata, fie prin emiterea unei dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziţie de respingere a notificării.
În speţă este cert dovedit că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deţinătoare în vederea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii), se regăsesc în copie la dosarul cauzei.
Cu toate aceste demersuri, unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea formulată de reclamanţi, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare.
Conform prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură. De asemenea, conform art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Instanţa a reţinut în cauză incidenţa deciziei în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2007, prin care s-a statuat că „în acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 C. proc. civ., s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se decide că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite";.
Tribunalul a constatat că decizia menţionată a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (Titlul VII, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv), astfel încât susţinerile din notele scrise ale pârâtei reclamante referitoare la acest act normativ nu pot fi avute în vedere, instanţa judecătorească fiind abilitată a dispune asupra cererii, iar reţinerea unei competenţe exclusive în acest sens în favoarea Comisiei Centrale ar echivala cu o limitare gravă a liberului acces la justiţie, cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.
S-a apreciat că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanţă, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă pentru a fi finalizată.
A considera că acţiunea în justiţie formulată de persoanele îndreptăţite pentru a obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă în condiţiile în care unitatea deţinătoare nu Ie-a rezolvat în termenul legal notificarea înseamnă nu doar nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, dar şi obstrucţionarea persoanelor îndreptăţite la redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aştepte în mod nelimitat un răspuns şi, să fie practic, la discreţia persoanelor juridice deţinătoare, ceea ce echivalează cu o îngrădire a liberului acces la justiţie, garantat atât de art. 21 din Constituţia României, cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, Tribunalul a constatat că, raportat la înscrisurile depuse în dovedirea notificării, reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite, în înţelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, în condiţiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat al persoanei juridice, precum şi, după caz, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, se pot depune până la data soluţionării notificării.
S-a apreciat că dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, în patrimoniul părinţilor reclamantelor, s-a făcut prin certificatul eliberat de Sfatul Popular al Capitalei - Direcţia de Arhitectură şi Sistematizare, Serviciul Nomenclatură unde se atesta că pe arteră a fost construit în anul 1955 un imobil fără autorizaţie din paiantă.
Din înştiinţarea de plată din 11 februarie 1957 prin care i se aducea la cunoştinţă autorului, C.A. cuantumul impozitului pentru teren, precum şi prin procesul verbal pentru impunerea clădirilor şi terenurilor din oraşe pe anul 1956 rezultă că, încă de pe atunci, autorul lor figura înscris cu teren şi construcţie descrise în detaliu în acest proces-verbal.
Din adresa din 14 septembrie 1973 emisă de Direcţia Generală de Gospodărie Locativă - Eliberarea Amplasamentelor prin care C.A. era invitat să se prezinte în ziua de 18 septembrie 1973 pentru clarificarea acestei exproprieri rezultă că imobilul a fost preluat în 1973 când s-a procedat la demolarea construcţiilor existente pe teren în vederea efectuării unor investiţii sub formă de construire de blocuri noi.
Pentru a se dovedi calitatea de moştenitor a reclamantei, au fost depuse de către reclamant acte de stare civilă, certificate de moştenitor din care prima instanţă a reţinut că imobilul a fost dobândit de numiţii C. (născută A.) M.M. şi C.A., căsătoriţi în data de 07 septembrie 1945 aşa cum rezultă şi din certificatul de căsătorie.
În urma decesului lui C.A. din data de 30 ianuarie 1993, a fost dezbătută succesiunea acestuia eliberându-se certificatul de moştenitor din 29 aprilie 1996, constatându-se ca rămaşi moştenitori, C.M.M., în calitate de soţie supravieţuitoare şi C.N.L., în calitate de fiu. Prin certificatul de moştenitor din 02 iunie 2004 a fost dezbătută succesiunea şi de pe urma defunctei C.M., decedată la data de 10 mai 2004, unicul moştenitor al acesteia rămânând fiul, C.N.L., soţul, respectiv tatăl, reclamantelor.
La rândul său şi acesta a decedat la data de 18 octombrie 2007, dezbătându-se succesiunea conform certificatului de moştenitor, constatându-se ca moştenitoare rămase de pe urma sa, C.M.M. în calitate de soţie supravieţuitoare şi C.A.M., în calitate de fiică.
Potrivit prevederilor Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2005, în aplicarea art. 22 actual 23 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înţelege actele juridice care atestă calitatea de moştenitor, respectiv certificate de moştenitor, testamente, acte de stare civilă, care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate, aşadar faţă de aceste dispoziţii legale pentru dovedirea calităţii de moştenitor, cei îndreptăţiţi îşi pot dovedi această calitate nu doar prin depunerea la dosar a unor certificate de moştenitor, ci şi prin depunerea actelor de stare civilă care să facă dovada rudeniei sau filiaţiei cu fostul proprietar.
Conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert C.I.T. a stabilit cuantum despăgubirilor la suma de 196.200 RON.
Având în vedere precizarea cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat cererea întemeiată şi a admis-o, în sensul că a obligat pârâta la emiterea unei dispoziţii pentru propunerea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul situat în Bucureşti, în cuantum de 196.200 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert C.I.T. din care se va deduce valoarea actualizată a despăgubirilor primite, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către reclamant.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea instanţei de fond este criticabilă, în primul rând, sub aspectul nemotivării acesteia întrucât nu conţine argumentele care au justificat adoptarea soluţiei, ci doar prezentarea situaţiei de fapt. Hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului de apărare al părţilor, „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor"; (art. 261 pct. 5 C. proc. civ.).
Apelantul a mai arătat că, soluţionând pe fond contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea înregistrată de reclamanţi, conform prevederilor obligatorii cuprinse în decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa era obligată să aibă în vedere şi dispoziţiile cuprinse în decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată tot în recursul în interesul legii, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedură administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplica deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, potrivit reglementărilor în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, art. 16 din Titlul VII, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Faţă de dispoziţiile speciale invocate apelantul a apreciat că instanţa de judecată ar fi trebuit mai întâi să analizeze calitatea procesuală pasivă a municipalităţii cu privire la acordarea efectivă a unor despăgubiri într-un cuantum stabilit în faza judiciară.
În raport de textul legal menţionat mai sus instanţa putea să oblige pârâta să emită o dispoziţie prin care să propună doar măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu şi ulterior să înainteze pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale notificarea în vederea stabilirii cuantumului acestor despăgubiri.
Ceea ce reţine instanţa de judecată în sarcina sa, a mai susţinut apelantul, este atributul legal şi exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - A.N.R.P. Decizia XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată în susţinerea acţiunii de către reclamanţi dă dreptul instanţei de judecată de a soluţiona fondul notificării însă în condiţiile legii speciale. Or, legea nu permite stabilirea cuantumului despăgubirilor de către municipalitate, acesta fiind atributul exclusiv al A.N.R.P.
A mai arătat apelantul că unitatea deţinătoare (în speţă Municipiul Bucureşti) nu dispune de fonduri cu destinaţia plăţii despăgubirilor, fiind necesară procurarea acestora, iar obligarea sa la despăgubiri prin hotărâri judecătoreşti, în afara cadrului normativ, ar conduce la un blocaj financiar implicit la neexecutarea acestor hotărâri.
Pe de altă parte, susţine apelantul, reducând la absurd raţionamentul urmat de reclamanţi, ar trebui, pentru identitate de raţiune - respectiv simplificarea procedurii şi adoptarea unei hotărâri pe fond, susceptibile de executare silită - şi ca urmare a suprimării procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005, să se dispună obligarea la despăgubiri şi a celorlalte entităţi învestite cu soluţionarea notificării, potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, a Ministerului Finanţelor Publice, a altor autorităţi publice centrale sau locale implicate.
Or, o asemenea consecinţă nu este posibilă, nu numai prin prisma modificărilor legislative nepermise operate, ci şi a incertitudinii create în privinţa posibilităţii executării hotărârii, cât timp nu este determinat neîndoielnic titularul obligaţiei în toate situaţiile, nu este identificată sursa de plată a sumelor de bani (buget de stat, local sau venituri proprii), nu sunt clare criteriile de calcul al acestor sume.
S-a apreciat ca fiind străină cauzei referirea reclamantei la „acţiunea în revendicare"; şi la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, precum şi la art. 1073 C. civ., prin care obligaţia de dezdăunare ar reveni deţinătorului imobilului în sensul de unitate notificată.
Nici Legea nr. 10/2001 în formă iniţială şi nici Legea nr. 247/2005, nu au prevăzut în cuprinsul lor posibilitatea acordării unor despăgubiri băneşti integrale (nici chiar art. 27 din Legea nr. 10/2001), iar persoana îndreptăţită nu a fost în niciun moment dezavantajată de către Municipiul Bucureşti, dispoziţia emisă fiind dată cu respectarea legii şi într-un termen rezonabil.
Faptul că reclamanţii nu sunt în măsură să obţină măsuri reparatorii reale şi efective nu este imputabil Municipiului Bucureşti şi nu trebuie în niciun caz să conducă la obligarea Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri băneşti integrale, în condiţiile în care legea nu prevede această obligaţie în sarcina sa iar notificarea a fost soluţionată într-un termen rezonabil, fără a fi încălcat termenul în care trebuie soluţionată notificarea, nefiind aşadar vorba despre un refuz nejustificat în cauză (nefiind un debitor cu obligaţia de a acorda despăgubiri în baza celor invocate art. 1073 C. civ. aşa cum reiese din motivarea reclamantei).
S-a considerat că trebuie avute în vedere dispoziţiile legale invocate mai sus potrivit cărora deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii întreaga documentaţie aferentă acestora inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 16 , în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Practic, în raport de dispoziţiile invocate dispoziţia contestată va fi reanalizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
În baza acestui raport Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlul de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.
Obligaţia instanţei de judecată de a soluţiona pe fond notificarea, în cazul refuzului unităţii deţinătoare întemeiată în drept pe decizia nr. XX din 19 martie 2007 nu se confundă însă cu obligaţia instanţei sesizată cu o astfel de cerere de a stabili întinderea despăgubirilor şi de a le acorda efectiv prin hotărâre.
În cazul unei astfel de contestaţii instanţa nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi nu poate trece peste dispoziţiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007 pronunţată ulterior deciziei nr. XX din 19 martie 2007 tot în recurs în interesul legii.
Prin decizia mai sus menţionată s-a stabilit că deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 sunt supuse întrutotul prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit şi prin recursul în interesul legii mai sus menţionat.
Dreptul statelor de a interveni cu reglementări proprii pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, cum este şi cea cuprinsă în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este recunoscut chiar în art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, iar reclamantul nu deţine un bun sau o speranţă legitimă care să se bucure de protecţia art. 1 alin. (1) din acest protocol, invocat prin acţiune.
Prin decizia civilă nr. 99 din 8 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1692 din 5 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat intimata să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcţii, cu înlăturarea măsurilor reparatorii pentru teren.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Este nefondată critica că hotărârea fondului nu este motivată, întrucât prima instanţă a expus în considerente, pe lângă situaţia de fapt, argumentele ce i-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care a înlăturat apărările părţilor, iar motivarea susţine dispozitivul sentinţei, cu care este în deplină concordanţă. Singurul aspect pe care instanţa de fond nu l-a dezvoltat în considerente a fost dispoziţia de aplicare a art. 16 din Legea nr. 247/2005, omisiune ce urmează a fi complinită în apel, în limitele ce vor fi dispuse de către instanţa de apel.
Cu privire la soluţia pe fondul cauzei, apelantul a susţinut că dispoziţiile Legii nr. 247/2005, nu îi mai permit să acorde despăgubiri, neavând fonduri în acest sens, procedura de reparare prin echivalent fiind o procedură specială reglementată de lege în competenţa unei alte instituţii.
Curtea apreciază că, sub acest aspect, susţinerile apelantului sunt întemeiate.
Astfel, în mod corect instanţa de fond a analizat temeinicia notificării reţinând că reclamantele au făcut dovada cu acte de stare civilă şi certificate de moştenitor că sunt succesoarele autorului C.A., care împreună cu soţia sa C.M.M., a deţinut, în fapt, un imobil ce a fost expropriat în anul 1973.
Cu privire la obiectul notificării, Curtea reţine, însă, faptul că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate asupra acestui teren, astfel că, în mod greşit instanţa a admis notificarea şi pentru teren.
Potrivit art. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin acte doveditoare se înţelege orice act juridic translativ de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea). Prin urmare, proprietatea asupra imobilului se dovedeşte cu un titlu translativ de proprietate încheiat în conformitate cu legislaţia în vigoare la data dobândirii.
În cauză, reclamantele au depus la dosar copia unei chitanţe încheiate în anul 1956, fără încheiere de legalizarea semnăturilor, din care rezultă că autorii reclamantelor ar fi cumpărat terenul în litigiu de 200 m.p.
Or, la data încheierii convenţiei, legislaţia în vigoare cerea forma autentică şi o autorizaţie pentru înstrăinare.
Faptul că, autorii reclamantelor au achitat impozit pentru teren nu reprezintă o formă de recunoaştere a dreptului lor de proprietate.
Prezumţia dreptului de proprietate cuprinsă în actul de preluare, instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată în condiţiile în care reclamantele nu au recurs la procedura prevăzută de art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007 conform căreia „aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire";.
Pe de altă parte, din actele dosarului, rezultă că reclamanţii au construit un imobil în anul 1955, fără autorizaţie, pe care l-au declarat la Administraţia Financiară şi la Primărie şi pentru care au plătit, de asemenea, impozit.
Asupra acestei construcţii, Curtea apreciază că s-a făcut dovada proprietăţii cu atât mai mult cu cât, acesta a făcut obiectul exproprierii şi numai pentru el proprietarii au încasat despăgubiri, aşa cum rezultă din adresa SC A.V.L. Berceni.
Întrucât imobilul a fost demolat, reclamantele sunt îndreptăţite la primirea unor despăgubiri, prin echivalent, cu condiţia prevăzută de lege, de a restitui valoarea actualizată a despăgubirilor primite.
Curtea apreciază că limitele în care, în cazul refuzului de rezolvare a notificării într-un termen rezonabil, instanţa poate soluţiona notificarea, pe fond, conform interpretării dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 20/2007, sunt acelea pe care, potrivit formei actuale a legii, şi unitatea învestită cu soluţionarea notificării, le poate avea. Astfel acestea privesc stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită şi dreptul acesteia de a primi bunul de care a fost deposedată în natură sau prin echivalent, însă instanţa nu poate să se substituie autorităţilor administrative cu atribuţii în cuantificarea şi plata despăgubirilor.
Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 dispune că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită. De asemenea, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că în situaţiile în care, până la adoptarea Legii nr. 247/2005 nu s-a emis o decizie în soluţionarea notificării, procedura de acordare a despăgubirilor este cea prevăzută de legea specială.
Prin urmare, Curtea apreciază că instanţa de fond a depăşit aceste limite stipulând asupra cuantumului despăgubirilor şi asupra obligaţiei pârâtului de a emite o decizie în care să prevadă aceste despăgubiri.
Deşi în dispozitiv instanţa de fond a făcut referire la art. 16 din Legea nr. 247/2005, nu a motivat în ce sens vor fi aplicate dispoziţiile acestui articol în condiţiile în care a dispus şi asupra cuantificării despăgubirilor ce urmau a fi acordate, atribuţie ce revine exclusiv Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care procedează la o evaluare proprie a despăgubirilor.
În consecinţă, Curtea va admite apelul, în baza art. 296 C. proc. civ., va schimba, în parte, sentinţa, în sensul că va obliga pârâtul să emită dispoziţia cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent, numai pentru construcţie nu şi pentru teren şi să înainteze dosarul cu propunerea respectivă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru aplicarea procedurii prevăzută de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestor din urmă hotărâri a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici de nelegalitate:
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atesta această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001 cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerea notificării.
Odată dovedită calitatea de persoană îndreptăţită, se va avea în vedere întinderea dreptului de proprietate.
În cazul unei astfel de contestaţii instanţa nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi nu poate ignora dispoziţiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007, pronunţată ulterior deciziei nr. XX din 19 martie 2007 tot în recurs în interesul legii.
În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor emise de către Comisia Centrală şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite un titlu de conversie şi/sau un titlul de plată, conform legii.
Sunt nefondate argumentele instanţei de apel în sensul că dacă s-ar aplica aceste prevederi i-ar fi încălcat dreptul la proces echitabil, cu componenţa sa materială esenţială, a dreptului de a acces la o instanţă, la un tribunal independent şi imparţial, prevăzut de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că acesta poate să conteste în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, „deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de acesta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.";
Potrivit alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.
Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate.
Instanţa nu poate obliga instituţia la înaintarea directă a dispoziţiei primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Instanţa nu poate obliga instituţia la înaintarea directă dispoziţiei primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluţie ar priva Instituţia Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuţie conferită acestuia şi de Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, recurentul-pârât este obligat să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a înscrisurilor doveditoare.
Nu există nici un temei legal pentru care, considerând că actele depuse nu sunt adecvate sau insuficiente, în speţă, declaraţia intimaţilor, că nu au alte dovezi de prezentat, recurentul - pârât să refuze soluţionarea notificării.
Chiar şi în situaţia neîndeplinirii de către intimaţi a condiţiei de a depune actele necesare de către pârât, soluţia de obligare a acestuia la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate este în concordanţă cu legea.
Refuzul persoanei juridice notificate nu poate împiedica intimaţii de a se adresa instanţei de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparaţie, sub pretextul că nu au depus toate actele, întrucât contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiţie.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 99 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4398/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4400/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
